Călimara cu lacrimi

Alexandru HALUPA


Călimara cu lacrimi

Cât iubit-am bădie, slova
Şi-acum răvăşit de patimi şi vicii...
Te-aştept să m-aduci acasă-n Moldova
Departe de-aceste ospicii.
În Moldova noastră cea plină de har
Unde Doina pe nume mă strigă.
Să beau apă de izvor şi să gust măcar
O coajă sfântă de mămăligă.
Te rog, Doamne, pentru ultima oară
Să ne porţi spre Moldova teferi!
Că am lacrimi şi-n călimară
Că am cerul orfan de luceferi.
Că m-apasă timpul şi-aş vrea
De suferinţa mea să nu mai ştiu nimica...
Şi ce dor mi-e de teiu-nflorit
Dar ce dor îmi e de Veronica!
Sunt uitat, sunt pierdut, sunt învins.
Nu mai aud buciumul cum sună cu jale...
Du-mă acasă, bădie, şi dacă nu
Piară-mi ochii turburători din cale!



Acasă

Cine nu a văzut Dunărea
Degeaba poartă ochi.
Degeaba se încumetă să fie.
Noi mereu avem dezlegare la peşte
Şi nu ţinem post de poezie.
La noi e slavă ca într-un înger păzitor
Şi miezonoptica din adâncuri când răsună
Ne rugăm pentru înecaţi şi înecaţii
Sunt tunete care nu tună.
Cine nu a văzut Dunărea
Ar fi bine să o facă.
E greul secol XXI de curând.
Părăsiţi-vă pustiul şi fiţi ca valul
Iertător şi blând!

Litera13, nr1, ian 2015, p 17