A te naşte artist este ca şi cum ai încerca să îmblânzeşti un blestem. Nu cred că există societate care să-şi fi acceptat vreodată artiştii. Întotdeauna cei care s-au manifestat altfel decât majoritatea au fost alungaţi din Cetate. De aceea gloria postumă rămâne o sintagmă pe cât de tristă pe atât de adevărată.
Atunci care ar fi rolul artistului în societate? Sau artistul mai are vreo utilitate? Mai găseşte el înţelegere? Întrebări cu răspunsuri foarte dificile dacă nu chiar imposibile mai ales în aceste vremuri când pseudovedetele şi nonvalorile sunt promovate cu o nebună îndârjire. Şi, totuşi, fără aceşti bieţi lampagii ne-am întoarce cu paşi repezi spre Evul Mediu... Cine doreşte cu adevărat să reuşească trebuie să facă ucenicie pe viaţă aşa cum spunea Arghezi. Mă gândesc la, Perpessicius, care aproape a orbit scriind despre opera lui Eminescu, la Luchian care, atacat de paralizie, continuă să picteze, la Beethoven care, complet surd compunea, superba Simfonie a-IX-a şi exemplele sunt nenumărate.
Societatea ar trebui să înţeleagă faptul că artistul este o poartă spre alte lumi că sfâşierea lui existenţială este pusă în slujba binelui şi a frumosului. Ne vin în minte versurile lui Ştefan Augustin Doinaş : Pentru zile şi nopţi care-mbată şi dor/ pentru-un vis hărăzit s-o consume/ locuiesc într-o inimă arsă de dor/ care bate puternic în lume.
Cred că ceea ce defineşte cel mai bine un popor este apartenenţa la cultură la artă. Pe pereţii unor lagăre de concentrare naziste s-au găsit scrijelite... versuri! Fapt ce demonstrează că şi în cele mai cumplite momente omul a continuat să spere, să creeze. Un popor care nu este însetat de cultură uşor - uşor se va stinge. Poate grija zilei de mâine nu lasă loc şi unei griji pentru cultură...
Vedem uimiţi rezultatele elevilor de la examenul de limbă în bacalaureat, vedem uimiţi cum literatura română este... ucisă, cum aceşti tineri au alte... priorităţi decât de a citi din operele lui Bacovia, Blaga sau Nichita Stănescu. De Crăciun am primit să mă colinde trei copii de clasa a VIII-a. Înainte de aceasta i-am întrebat cum se numesc şcolile la care învaţă. Mihail Sebastian, Anghel Saligny şi Mihu Dragomir. Am forţat nota şi i-am întrebat dacă ştiu măcar un singur lucru despre aceste personalităţi. M-au privit uluiţi şi, parcă supăraţi că am tupeul ... să-i întreb aşa ceva, şi bineînţeles că nu am primit niciun răspuns. Măcar ştiau cum se numesc şcolile la care - să zicem - că învaţă.
Poate niciodată nu este prea târziu să credem că valorile, arta şi cultura îşi vor găsi locul meritat în inimile tuturor. Că va veni timpul ca artiştii chiar să poată trăi din operele lor. În ultima perioadă a vieţii Eminescu trăia din chetele strânse de prieteni. Astăzi chipul lui a ajuns pe cea mai valoroasă bancnotă, pe cea de 500 de lei. Printr-o ironie greu de imaginat astfel a ajuns Eminescu ... pe bani.
Litera13, nr 2, aprilie 2015, p 1-2
Postări
0 Comentarii