„Sfeşnic în rugăciune” de Traian Vasilcău

Dumitru ANGHEL

Volumul de versuri „Sfeşnic în rugăciune”, Editura Notograf Prim, Chişinău, Republica Moldova, 2012, 56 de pagini, semnat de poetul de peste Prut, Traian Vasilcău, este o carte de poezie, atipică în planul structurii editoriale, cu o singură „regulă”: fără nicio regulă (!?), cu o tematică dominant religioasă, de fapt un fel de mistică stăpânită,  ontrolată, ţinută în frâu de o... pseudocenzură atee.

O carte de lirică autentică de-o modernitate evidentă, în limitele şi auspiciile unei prozodii originale şi îndrăzneţe, cam prea îndrăzneţe uneori, deşi poezia domnului Traian Vasilcău păstrează fracul de ceremonie al limbii române literare în stare pură, căreia îi adaugă diezi armonici, cu o gamă cremoasă de arhaic şi cu aromele molcome şi inconfundabile ale... „limbii moldoveneşti”, după surprinzătoarea şi aberanta aserţiune propagandistică pentru noţiunea de limbă oficială, tocmai când zorii unor speranţe de tot felul abia mijeau.

Dar şi o poezie care parcă vine din alte vremi, mai blânde şi mai aşezate, cu sonorităţi de strană şi atmosferă de toacă liturgică din Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei. Convingerile religioase pot fi surprinse între conceptul liric arghezian de „credinţă şi tăgadă” şi postulatul creştin indus din pravoslavnicul „crede şi nu cerceta”, deşi poetul, introvertit şi cu aparente erezii nevinovate, parcă „şiar accepta crucea!” unui Toma Necredinciosul din atitudini mai mult protestatare.

Scriitorul Traian Vasilcău are însă propria „religie” lirică şi-şi revendică autoritar un fel de... acatist de creator artistic, vulnerabil doar prin descumpăniri de tot felul, cu riscul asumat al derivărilor adiacente. Un poet de-o puritate.. celestă, care se joacă de-a poezia cu graţia inconştientă a creştinilor care mureau pentru credinţa lor în arenele sacrificiilor de la Roma imperială. Poezia domnului Traian Vasilcău este fluidă, eterică şi parcă nici n-ar vrea să se plieze pe un deziderat ideatic; oferă perspectiva liberă a comunicării din opţiunea cuminte şi foarte oarecare a cititorului, care nu acceptă cenzura, deoarece – aşa cum afirmam mai sus – editura Notograf Prim nu sa implicat într-o minimă organizare a discursului poetic pe capitole, teme, structuri prozodice etc., etc. şi, în consecinţă, o impresie de brambureală năucitoare este salvată de la „amenda” derizoriului de calitatea şi valoarea poeziei din volumul „Sfeşnic în rugăciune” cu pecetea unei originalităţi spectaculoase, în ciuda unui lexic religios provocator.

Succesul cărţii poetului de peste Prut stă, aşadar, în potenţialul valoric al poeziei sale, în sinceritatea demersului ideatic, iar o minimă intervenţie structurală editorială l-ar fi servit substanţial!? Titlul volumului de versuri al poetului Traian Vasilcău – „Sfeşnic în rugăciune” – trimite autoritar, ostentativ, spre o tematică neapărat mistică, deşi, la o primă lectură, cititorul, chiar cel fără o minimă cultură religioasă, va înţelege că singura atitudine convenabilă şi responsabilă rămâne doar propria relaţie cu Dumnezeu şi că, până la urmă, orice ingerinţă în interpretarea faptului religios rămâne doar mistica intimă şi imperturbabilă după crezul său artistic, pe o constantă programatică, deşi uşor
alterată, nuanţată de frământări, ezitări şi sincope de conştiinţă, cu incantaţii de Missa solemnis, iar varianta poetului poate fi acceptată sau nu...: „În candelele cerului, surpate, / Zorii de noapte ca sentinţa curg, / Şi pomii doborâţi n-au Demiurg, / Stingerea lor e-aplaudată-n burg” (pag. 3), într-un poem fără titlu, ca o predică de duminică, neconvingătoare şi cu accente laice; ca să convingă, sau să încerce să convingă, speriat şi poetul însuşi de atâta îndrăzneală: „Am plâns şi-n mine mahnele s-au stins. / Şi-n lacrima lui Christ prea suferirea / Îmi caut ca să-mi aflu mântuirea / Şi-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea / Şi-apus în toţi, să fiu de raiuri nins!” (pag. 5, şi tot fără titlu?!?!), ca să amintească, cu o îmbătare de emoţie, că viaţa, pământeană!?, este o secundă pasageră, pe care doar
veşnicia promisă, sperată, o poate justifica...

Ba chiar cochetează şi cu iubirea pământeană, pământeană şi idilică, pe versuri de Coşbuc şi muzică cu Ioana Radu: „Ea n-avea chip. I-am zis: «Nemărginirea». / Din viaţa ei îmi oferea o parte / Şi jumătate de eternitate, / Şi chiar surâsul ei – mai drag din toate, / ... / Şi-a dispărut... Căci i-am cerut Iubirea!” (pag. 3, fără titlu...), deşi poetul rămâne trist, singur, într-un sonet, poezie de formă fixă (4- 4-3-3), căreia-i respectă structura prozodică din manualele de teorie literară, fără să-i dea titlu, în maniera sa personală: „Şi mă-ncing în hora pustiirii / Şi un chiot vrednic de toţi zbirii / Să rămân - şiam fost În Zadar!” (pag. 4), într-o degringoladă lirică, din care răsare doar speranţa şi angajarea: „În
mine emigrez de-un veac, / Mă păstoreşte iarba-ntruna” (pag. 6).

Ca apoi să-şi ordoneze poezia, cu titluri, cu idei şi sentimente, cu atitudini ferme şi chiar cu resentimente, dar cu ritualuri de exorcizare tipice unei Jeanne D’Arc de Ev Mediu francez, european de Apus: „Prohodul poeziei a-nceput, / Tot ce vom scrie e Opera tăcerii, / Pe margini de cuvânt, din absolut, / Oştiri de şoimi imită temnicerii” („Poem din Opera tăcerii”, pag. 6). Aşadar, după titlul voit convingător şi, fără niciun dubiu, religios, volumul de versuri „Sfeşnic în rugăciune” îmbracă sutana de ceremonial creştin, cu aura învăluitoare şi sacră de mesian şi crez duhovnicesc, cu uşoare semne de.. paradă şi iluzorie habotnicie, care-i salvează poetului tocmai excesele şi o anume, iritabilă
preacuvioşenie (!?), pe care o şi recunoaşte spăşit şi puţin ipocrit: „Ai subjugat biserica din mine, / Poenile cu ochi albaştri plâng, / Ca să te recompun întâi te frâng, / În nesfârşite psalmodii divine” (pag. 8; un... „pseudosonet”, în stilul original al domnului Traian Vasilcău...).

Un poet imprevizibil - şi-i şade bine în această postură - nu doar pentru că, până la acest volum, nu-i cunosc celelalte cărţi (din motive de samavolnicii ale Istoriei!?) şi toată personalitatea sa poetică, realmente originală şi incitantă, din care am, probabil (!?), imaginea unui scriitor talentat dar iremediabil idealist, bântuit de vise-iluzii şi de coşmaruri-concrete: „Eu, carele-am furat povestea lumii / Şi-o am ascuns în mine – spre a mai fi, / Sunt necunoscutul baci al lumii / Şi răstignit de psalmi mai pot trăi” („Hoţul incorigibil”, pag. 14), în poeme construite pe dileme existenţiale şi pe incertitudini spirituale, convertite în rugăciune: „La uşa care dă spre Dumnezeu / Înfrigurat stă plâns numele meu” (pag. 17).

Ceea ce-i asigură poetului Traian Vasilcău un credit de originalitate, sinceritate şi valoare în plan literar este o incredibilă detaşare de orice fel de influenţe, care i-ar putea impune un anume parteneriat: „Când voi pleca pe veci din toţi ortacii, / M-or prohodi în limba lor doar macii” („Poemul Neuitării”, pag. 10), şi un tip de naivitate, care-l face mai credibil decât orice fel de ifose fără acoperire: „Priveam în ochii ei, să-l văd pe tata, / În pântecu-i fiind, când a murit. / Am fost un spin: cel mai nefericit / Şi am ştiut că asta-mi este plata, / Pe care-am s-o achit cu infinit / Până s-o îndura Divinitatea” („Poem cu mama”, pag. 11), cu o simbolistică prozodică venită dinspre titlurile stereotipe: Poem sau Psalm: „Tot crezând că am de toate / Am ajuns că n-am nici moarte” (pag. 12), într-un paradoxal impas sufletesc, într-o veşnică dilemă, între credinţă şi tăgadă, dar de-o sinceritate angelică, pe acorduri de Claude Debussy, când îşi ia măsuri de siguranţă într-o habotnică spovedanie: „Parcă aş fi un steag de-nsingurare / La căpătâiul ultimului hău, / Visând s-ajung, acuprinzând o zare, / La nemurirea sufletului Tău” (pag. 13).

Sau, ca să-şi plângă de milă poetul în obsesivele sale poeme „Psalm”, ca la Dosoftei şi Varlaam, în vers popular cu incantaţii de Anton Pann şi cu psalmodieri din „Mioriţa” de pe coclaurile Vrancei strămoşeşti: „Doamne, mult ce mi-i păcatul / Că mi-s frate cu oftatul / Şi-al meu suflet – rai de pâine - / Numai cântul de-l rămîne, / Cântecul de azi şi mîine!” (pag. 23), cu ortografierea lui î din i, după influenţa slavă asupra limbii române... latine! Traian Vasilcău propune în volumul său de versuri „Sfeşnic în rugăciune” nu numai o altfel de abordare a unei teme cultivată ardent de poeţi de toate structurile lirice, ci şi o altă prozodie, uşor dezordonată, uşor infatuată, oricum a sa în exclusivitate, cu care convinge dincolo de un posibil recul de lectură: poeme fără titlu, catrene izolate, reluări obsesive de tipul „Psalm”, insinuant din zona spirituală a creştinismului „primitiv”, inovaţii sfidătoare, repetate, de subtitlu, simpoem, ca să atragă atenţia şi chiar să convingă printr-un tip de revoltă-şoc, printr-o surprinzătoare deturnare tematică: „Se face a infern în ţara asta / Şi-a lepădare de Christos sub cer. / Satrapul doarme dus, pustie-i ţeasta, / Prin care-aleargă-n vis de ienicer / ... / Tot el, copoi cum n-a ştiut Bruxelles-ul, / Mai are-un crez, pe care-l va urma: / Ca Hitler, să-şi arunce-n iad castelul, / Nevinovat fiind, Micimea Sa!” („Ultimul vis al ultimului cneaz”, pag. 27-29).

Spuneam mai sus că scriitorul din Republica Moldova promovează şi un tip de versificaţie, care se vrea uneori... şi „cuminte” şi clasică, deşi un fel de neastâmpăr îl bântuie în plan prozodic, o anume... „dezordine” de efect, de şoc şi de răspăr, care-l face să iasă din tipare şi să sfideze regulile jocului: un sonet, cu o structură prozodică modificată: (3-3-2) sau (4-4-2), în locul consacratului (4-4- 3-3), ca în „Poem cu ţară”, pag. 29-30, cu o altă deturnare tematică, venind dinspre vremurile de patriotism ale generaţiei române de la 1848, Alecu Russo, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri şi, apropiindu-se de lirica militantă a lui Grigore Vieru.

Plusează... patriotic pe un pretext din vremuri şi mai îndepărtate, dar îşi modifică registrul liric, tonalitatea prozodică, cu accente patetice, cu alte incantaţii divine, dinspre zeul Zamolxe. cel de dinainte de Iisus şi era creştină, dar pe aceeaşi obsesie naţională de neatârnare: „Dacii noştri-şi sorb ţărâna de din cronici şi mereu / Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu / În zadar voiţi a-l smulge, în zadar mitraliaţi, / Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi” („Cântec pentru dacii noştri” – variantă - pag. 31-32), într-un poem lung, simetric, unitar, fără risipiri de strofe, cu şase catrene în ritualică cuminte, cu 16/17 silabe, vers alexandrin, şi rimă împerecheată.

Şi, nu este singura abatere de la... „linia melodică” a cărţii, pentru că domnul Traian Vasilcău, pe care nu reuşesc să-l separ de nişte agasante capricii dintr-un ciclu de „Elegii de ultimă toamnă”, cu aceeaşi... dezordonată ordine prozodică, scrie sonete în formulă proprie, în metru popular şi acorduri elegiace, ca o sfidare atee la tema sa predilectă, primară: „Frunză, ce-ai fost arămie / Şi visai la veşnicie, / Azi te-ai trezit sângerie / De din dorul ce mă-mbie” (Op. cit., pag. 32). Ca să treacă, abrupt, la vechiul portativ religios, doar aparent mistic, ca o spovedanie: „Singur pe culme, / Caut o stea, / Iartă-mă, lume, / Şi nu mă uita” (pag. 34), ca un protest ateu: „Şi strig: «Mărite / Ce mi te-oferi, / Iartă, smerite, / Aste tăceri”...» (pag. 35).

Imprevizibil, nonconformist şi asumându-şi riscul excomunicării, poetul propune, uşor cabotin, un pact al pocăinţei, deşi nu pare convins că nu va recidiva: „Lacătul e mai greu ca o tortură, / Mănzăpezesc de implorări pustii, / Uitarea ta m-a răstignit pe gură / Şi umblu răstignit prin veşnicii” („Poem incert”, pag. 37), pe coordonatele agnostice ale cunoaşterii lumii obiective, ca un existenţialism... „al întrebărilor nerăspunse”, care sfârşesc în ursita singurătăţii, şi, în niciun caz, după ritualuri „păgâne” şi precepte bigote de creştinism de paradă la „bâlciul” vulgar al îmbulzelilor la
sarmale şi fasole cu ciolan de la praznicele Sărbătorilor creştine, pe acordurile vivace şi ironice ale celebrei „Tablouri dintr-o expoziţie”, de Modest Musorgski.

Când tocmai credeam că domnul Traian Vasilcău nu-şi asumă niciun fel de ordine prozodică, găsesc şi un sonet de-adevăratelea (4-4-3-3), pe tema lirică majoră a volumului „Sfeşnic în rugăciune”, „Psalmul sfinţeniei”, în ritualica unei slujbe de Duminica Rusaliilor, cu acatiste pravoslavnice de la Muntele Athos: „Calea spre Tine, Doamne, pavată-i cu iubire, / Calea spre nicăieri pavată-i cu blestem. / Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc uimire, / Sunt beat de Tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem!” („Psalmul sfinţeniei”, pag. 37), deşi nu pare prea convins de demersul său pocăit: „Dar pe cât cred în Ziuă, pe-atât amurg răsare / Şi care bună cale s-aleg nici nu mai ştiu: / Umplut cu vârf e
iadul şi raiul mi-i pustiu!” (pag. 38), deşi nedumeririle existenţiale, dilemele de tot felul şi un gând în prag de... erezii nevinovate, cu şanse de iertare duhovnicească, oferă, surprinzător, o conştiinţă în impas.

Şi, totuşi, există atâta sfinţenie în stare pură şi tot atâta... „provocare!?” în arta poeziei, în volumul „Sfeşnic în rugăciune”, la limita de sus a unei veritabile „Ars poetica”, încât toată... tevatura prozodică propusă de poetul novator Traian Vasilcău tinde să devină „un model”, unul incomod şi cu risc de neaderenţă, dar poate avea şi valoarea, pozitivă, a unui bumerang al revoltei faţă de ceea ce se întâmplă în literatura română contemporană, când o... ”armată” de pseudoavangardişti consideră mare şi modernă literatură lirică o indecentă siluire a limbii române şi a artei poeziei... Poeţi şi poetese, mai ales, promovează o poezie decrepită, cu accente de misoginism patologic, cu descrieri sordide dintr-un univers biologic sexual, în degradare fizică, o anatomie terfelită pervers cu pretenţii de artă; o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist-indecentă, rezultată din preferinţa pentru un
vocabular dur, licenţios; o poezie izvorâtă din urâtul ca element de estetică şi de imbolduri primare, biologice, necontrolate de educaţie şi de rigori civice. Sau, dacă vreţi, un tip de masturbare erotică prin care sunt exhibate aprehensiunile unei bărbăţii în impas şi, ca o viagra de inspiraţie, se apelează la şoc verbal provocat de cuvinte triviale, obscene, necuviincioase, din zona vulgarităţii agresive.

Scriitorul Traian Vasilcău nu putea cădea în capcana unor astfel de ispite, pentru că este adeptul unui alt fel de estetică, una de sugestie morală, religioasă, asigurată de cultura şi educaţia sa civică, susţinută la nivelul literaturii sale lirice de o întreagă recuzită lingvistică de termeni din aria canonică a limbii române literare şi de... „dulceaţa” graiului moldovinesc de peste Prut.

Volumul de versuri „Sfeşnic în rugăciune”, semnat de scriitorul Traian Vasilcău, propune o poezie de notaţie discursivă, de nuanţă expresionistă, cu o simbolistică religioasă, marcată de iluminări divine; o lirică provocatoare cu o etică aparent mistică, învăluitoare şi sacră, ca un decalog, ca la orele de religie sau ca în rugăciunile copiilor înainte de culcare...

Litera13, nr1, ian 2015, p 13 - 15
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare