6 iulie 2015

Alte măşti, aceleaşi fețe

Georgiana TUDOR

Astăzi am aflat povestea lui Grand Guignol. Acest teatru francez a reprezentat o atracţie timp de 60 de ani prin scenele macabre, de teroare sau sexuale. A fost înfiinţat de Oscar Metenier în anul 1897 şi s-a  dezvoltat sub puternica influentă naturalistă.

Mulţi actori au fost răniti în timpul reprezentaţiilor şi au circulat legende cu privire la moartea subită a unora. Locul a ajuns un centru turistic pentru Paris până când a început să se dezvolte industria filmelor horror cu care nu a mai putut concura de vreme ce aceste producţii cinematografice amplificau efectele speciale folosite de Grand Guignol la un nivel cu totul nou.


La închiderea teatrului, anul 1962, după cea din urmă reprezentaţie, directorul teatrului a declarat că Le Theatre du Grand Guignol nu mai poate concura cu mizeriile lumii contemporane.

Şi câtă dreptate!... Cine ar mai plăti astăzi ca să vadă ştirile de la ora 5 pe scena teatrului când setea de morbid îi este satisfăcută acasă pe canapea, în faţa televizorului. Un regizor contemporan român ca
Radu Afrim foloseşte totuşi elemente absurde din show-biz-it pentru a trage un semnal de alarmă, al câtălea.

De unde dorinţă aceasta a omului de a se îngrozi? În Roma Antică se mergea la Colosseum ca să fie admiraţi oameni spintecaţi, măcelăriţi, în Evul Mediu se adunau în număr mare pentru a huli vrăjitoare arse pe rug, unii îşi făcuseră chiar un hobby din a participa la execuţii publice, la Grand Guignol se ilustra sexul şi cruzimea, apoi urmează filmele horror. Chiar nimic nu se schimbă? Pentru ce această faţetă a umanităţii? Are omul nevoie să îşi amintească de iad? De ce caută să se teamă? Să se sperie? La ce îl ajută? Poate vrea să se cauterizeze împotriva unor asemenea întâmplări tragice.

Omul trăieşte cu mitul conform căruia dacă îi vede pe alţii murind, el nu se va mai teme de moarte. Iar faptul că se adună în număr atât de mare înseamnă că are nevoie de ceilalţi pentru a-şi depăşi teama. Suntem îngroziţi, dar nu ni se poate întâmpla nimic dacă suntem împreună. De asemenea, poate fi un mod de a ne demonstra curajul, bărbăţia.

Sau, într-un fel, acelasi om îsi absolvă conştiinţa de propriile păcate prin comparare cu monstruosul de pe scenă. Vrem să ne temem pentru că ne e prea frică să avem curaj..

Revista Litera13, nr 2, april 2015, p 12

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu