Baldovineştiul metaforic

Alexandru HALUPA

„Multe lucruri sunt făcute rău de oameni şi de Dumnezeu”, este afirmaţia, ca un avertisment, de la care încep o scurtă incursiune prin -sufletul- lui Panait Istrati, acest împătimit hoinar, blamat şi „urmărit cu degetul pe trăgaci” în aceeaşi măsură în care a fost adulat, tradus (în peste 30 de limbi) şi apreciat.

Atât destinul nebunesc, dar şi opera lui Istrati mi-au halucinat adolescenţa. Nu-mi doream altceva decât să văd ce văzuse el, să colind aceleaşi locuri, să descopăr, să îmbrăţişez fiecare om întâlnit, să sper, să iubesc... Îmi imaginam cum poate arăta, pe patul său de suferinţă, Moş Anghel, cum poate arăta frumoasa şi seducătoarea Chiralina, să privesc în ochii posedaţi de tristeţe ai lui Mihail.

„Nici eu nu ştiu unde se va termina povestirea începută”, mărturiseşte Istrati, prelungind starea de magie. Plecat de timpuriu din cătunul Baldovineştiului, împins de un „demon al pribegiei”, hăituit de foame, mizerie şi boală, după o tentativă de sinucidere ajunge în cele din urmă „scriitor celebru la Paris, apoi în toată Europa şi chiar dincolo de Ocean” (Mircea Iorgulescu). Un destin nebunesc, aşa cum am zis!


Îl simt pe Panait Istrati ca fiind cel mai nedreptăţit dintre toţi scriitorii şi poeţii pe care i-am citit vreodată, de aceea, afirmaţia că: „Mulţi îşi doresc gloria lui Eminescu, dar nimeni nu-şi doreşte şi destinul său agitat”, este valabilă şi în cazul lui Istrati, un actual, indiferent de momentul şi de vârsta la care (trebuie să) îl descoperim.

Acesta este rănit de Absolut şi devorat de zeii pe care i-a creat, întrucât «cine sare în cârca lui Dumnezeu, indubitabil va avea parte de o (cât de scurtă) plimbare».

Apogeu al sfâşierii, dar şi un templu deschis oricărei inimi care vrea să-şi odihnească zbuciumul, sufletul lui Istrati este o metaforă în mişcare. Poate nu sunt cel mai avizat, dar recomand spre lectură (în special celor tineri) opera istratiană, pentru a trăi visul unui Vis, pentru a se putea nemărgini. Iar ca să înţelegem mai bine cum ne putem nemărgini cu ajutorul operelor scriitorului brăilean, să reţinem cuvintele faimosului Romain Rolland: „În primele zile ale lui 1921, o scrisoare mi-a fost trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, care îşi tăiase beregata. Era puţină nădejde să mai scape. Am citit şi m-am simţit pătruns de zbuciumul geniului. Era ca un pârjol cotropitor peste câmpii. Era spovedania unui nou Gorki din Ţările Balcanice”.

Fără să vreau, m-am îndepărtat de afirmaţia lui Istrati din debutul modestului meu articol. Rămâne să ne convingem dacă acesta are sau nu dreptate; o vom face numai citindu-l, descifrându-l, iubindu-l...