Fiare si oameni de Mihai VINTILĂ - recenzie

Dumitru ANGHEL

Poetul Mihai Vintilă este lider de opinie cu idei avangardiste la limita fragilă dintre optimism şi risc asumat, opţiuni pe care le poziţionează alternativ în prim-plan, pentru echilibru, şi obţine, nu întotdeauna... spectaculos, tocmai ceea ce şi-a dorit. Tipul este un om de afaceri prosper, obişnuit cu... „taxa pe venitul asumat” – T.V.A. – în termenii reci ai economiei de piaţă, şi ia în calcul şi un posibil faliment... literar-artistic, indus din considerente de „evaziune fiscală critică”, în condiţiile unui periculos impact cu... „D.N.A.”-ul de opinie! al cititorilor cărţii sale de poezie.

Mihai Vintilă scrie poezie... „în draci!”, supărat nu atât pe degringolada produsă de cei pe care-i reprezintă în plan activ, productiv, economic, ci pe aceia care i se par a fi responsabili în plan cultural şi de educaţie artistică, şi-atunci... „plusează”, cu versurile sale de o dinamică remarcabilă, pe un palier de revoltă emoţional-imaginativă, uneori uşor desuet, cam... „de Operetă!”, dar o face cu graţie şi aplomb de poet responsabil, care  „joacă pe orice carte!”.


Noua sa carte, „Fiare şi oameni”, Editura PIM, Iaşi, 2012, 90 de pagini, are atâta ţâfnă şi-atâta arţag protestatar, sesizabil chiar din titlul-metaforă, ca o bijuterie de exactitate şi concizie, încât cititorul se va aştepta ca poetul Mihai Vintilă „să pună biciul” pe responsabilii cu... dezordinea din lumea contemporană în plan economic şi să-i lase pe poeţii „cu capul în nori!” să hotărască destinele omenirii, potrivit motto-ului sugestiv care deschide cartea:
„Geniul este unu la sută inspiraţie, nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie” (Thomas Edison), pag. 5, şi doct, şi uşor preţios!. Un volum de lirică militantă, fără aluziile realismului socialist de altădată, care adună 61 de poeme, sintagme prozodice de doar 5, 6, 7, 8 sau 10 versuri, în afara unei structuri standard din zona poeziei de formă fixă, dar care reprezintă lirica autentică a poetului Mihai Vintilă în exclusivitate, cu o tonalitate protestatară de-o emoţionantă atitudine civică, şi-o melancolie învăluitoare, care „salvează” aparenţele asprimii, deturnate inteligent spre o solemnitate liturgică... atee!?
Poezia aceasta se citeşte cu o anume încrâncenare, voit militantă, ca-ntr-o agora sau într-o arenă la început de turnir medieval, pentru că Mihai Vintilă, poet modern, cu un comportament elegant şi cu o lirică de-o candoare agresivă, stârneşte „valuri” şi incită la „atentate” cu emoţie în clocot, revoltă şi la... „răsturnare de guverne!”. Impresie comunicată şi de douăsprezece schiţe, desene sau grafitti, cu... „îndrăzneli” sugestive, unele chiar... prea sugestive (!?), în spiritul originalităţii şi al unui anume nonconformism, dar de-o mare sinceritate, aşa cum se descrie într-un poem: „Sunt ce-am fost să fiu / Nici mai mult / Nici mai puţin / Nici mai plin / Nici mai pustiu / Sunt eu” („Sunt eu”, pag. 12); un fel de curriculum vitae de identificare, cu ceva... ifose dar şi cu aplomb de simbolism ludic în pastă preţioasă şi excesiv stilizată!

Cum spuneam mai sus, poetul Mihai Vintilă s-a fixat pe o formulă prozodică standard, care-l reprezintă stilistic deja, cu nuanţa unui brand poetic inconfundabil şi a unui A.D.N. literar, completându-şi autoportretul: „Trăiesc sorbind din cărţi / Ştiinţa de povaţă / Le folosesc / Şi-n părţi / Parcă mai am o viaţă” („Cărţile”, pag. 13).

Volumul de versuri „Fiare şi oameni” nu beneficiază de nicio structură tematică  pe părţi sau capitole din partea editurii, şi-atunci poetul s-a gândit să-şi îndemne cititorii spre un „prag” de percepţie lirică prin acele grafitti rococo, din care răzbate violent protestul social: „Se trag sfori / Sunt sfori / Lumea e o întreagă / Sală de teatru / Păpuşari vechi, păpuşi noi / Şi vinovaţii sunteţi voi” („Lumea”, pag. 15).

Desene cu grafică stilizată din câteva linii îngroşate, tuşe cu peisaj rural, căsuţe, bordeie, colibe din hornurile cărora se rostogolesc spre cer firicele de fum protestatar, simbolul unei sfidătoare atitudini, cu valoarea unui pizzicato de vioară, când poetul modifică abrupt, şi ritmul, şi tematica poemelor sale cu turnura unui mesaj revoluţionar: „În drum / Spre libertate / Mergând împiedicaţi / Minţim pierdute vieţi” („Fapte şi şoapte”, pag. 20), îmblânzit de şoapte de iubire: „Mă încălzeşte / Căldura răsuflării tale / Şi zborul / zâmbetului meu / Ce se odihneşte / Obosit de bucurie” („Căldura ta”, pag. 21), dar parcă fără să renunţe la aplombul şi ritmicitatea unui Radetzki Marş din finalul Concertelor de Anul Nou de la Viena.

Ca marşul triumfal al Omului, de la Comuna Primitivă la era Atomului, pe aceeaşi genetică ură ancestrală dintre om şi fiare, cum sugerează sfidător titlul volumului: „Fiare şi oameni / Au trăit în pace / Şi timpul / A omorât fiarele / Şi au rămas oamenii / Să fie în acelaşi timp / Amândouă” („Fiare şi oameni”, pag. 24).

O lirică, atipică în peisajul poeziei de azi, cu frânturi de viaţă, fragmente de aer respirat şi o neostoită frământare existenţială, care fac din poezia domnului Mihai Vintilă un perpetuu motiv de gânduri în derivă, de nelinişti şi spaime pasagere, de întrebări fără răspunsuri, ca o filosofie aplicată şi o... „noapte” a unei conştiinţe devorată de enigme şi de percepţii la limita de jos a unei minime înţelegeri: „Când visele te lasă / Şi somnul dispare / Gândurile întunecate / Ce vegetau alene / Încep să urle / Şi aglomerarea lor / Îţi pare ordonată / Pentru / O noapte” („Gânduri de noapte”, pag. 26).
Un existenţialism în impas îl încearcă pe poetul, altfel condiţionat de un robust echilibru, dar marcat probabil de trecerea timpului, ca reper existenţial, greu de stăpânit, de strunit: „Timpul se scurge inevitabil / Şi viaţa noastră-i cu el / Doar urmele rămase / ... / Pe care marea vieţii / Mai devreme sau mai târziu / Le va şterge” („Urme pe nisip”, pag. 28), şi chiar pare imposibil de găsit un echilibru: „Ne agităm / Vorbim / Gălăgioşi trăim / Şi muţi suntem / Când vine umbra” („Muţi când vine umbra”, pag. 29), iar speranţa cu ieşirea din impas are doar existenţa precară a unui cadru de fotografie învechită: „Zâmbim / într-o secundă / Ce moare / Şi zâmbetul acela / va fi veşnic / Într-o fotografie” („Zâmbetul veşnic”, pag. 30).

Realmente, obsesia lirică a poetului Mihai Vintilă este Timpul, „clepsidra” implacabilă a scurgerii fără întoarcere, ca un precept filosofic al neşansei şi al faptului împlinit într-o ritualică a veşniciei fără început şi fără sfârşit: „S-a colorat cerul de vise / S-au stins minute de viaţă / S-a dus de unde venise / Spre cealaltă faţă” („Soarele la asfinţit”, pag. 34).

În ciuda titlului... belicos şi contestatar, poemele din volumul „Fiare şi oameni” sunt provocate de nedumeriri, contraste şi o anume neadaptare, provocate de realităţi sociale, disconfort geopolitic şi un tip de „revoltă... în genunchi”, cu un uşor „aer de... spectacol” sau de sindicalism dirijat: „Şi-n îmbinări de fapte / Cu alte gânduri plăpânde / Câteodată se nasc din şoapte / Şi vise împlinite” („Cuvintele din gânduri”, pag. 36).

Când părea c-ar da semne de romantism, chiar şi-n varianta protestatară, poetul rămâne tot în zona neaderării, pentru un posibil pact neagresiv, şi de dragoste, şi de conciliere sufletească: „Ard nopţi refuzând vise / Şi-mi zboară gânduri spre tine” („Ard nopţi...”, pag. 38), dar nu-l ţine mult, e doar un puseu sentimental, „o pauză” de revoltă, ca apoi să se întoarcă la partitura gri a temei sale: „De vorbe, poveţe şi vise / Pierderi deşarte şi triste / De zile, de vreme... / Durere (Ibidem).

Mai convingător pare în geografia rurală a locului natal, colţul de rai şi de regăsire a copilăriei fericite, a unui univers miraculos, ca cel al „copilului universal” de la Humuleşti, pe care abia de-l mai percepe la dimensiunea amintirilor nostalgice: „Să fie aerul / Să fie gândul / Să fie locul / Care-i al meu?” („Poftele la Siliştea”, pag. 42), ca o senzaţie stranie de rătăcire dar şi de regăsire a acelei stări de beatitudine venite dinspre locurile copilăriei fericite: „Niciodată soarele nu a fost aşa / ... / De mare / De prietenos / De aproape de mine / ... / Ca atunci când bucuros / Am aruncat ochii spre cer / La Siliştea” („Niciodată”, pag. 44).

Ori, şi mai nou, şi mai acut, nevoia de a se adapta la un spaţiu vital, altul decât patriarhala Siliştea, dar pliat tot pe o nemulţumire, venită acum dinspre prăbuşirea economică a „oraşului de la Dunăre”: „Faleza plânge după paşi / Dunărea după vapoare / Noi trăim cu gândul la ieri / Şi doare / ... / Încremenită în trecut / Brăila pare a fi / Ce-a fost / Şi ce-a ajuns / O spun chiar străzile pustii” („Brăila”, pag. 48), şi un îndemn, insinuant ironic, sau o concluzie de-a dreptul pesimistă, tristă, acuzatoare: „Pleacă de acolo cât poţi de repede / E o vorbă / Care circulă la noi / La Brăila, fără tanti Elvira / ... / E o realitate / Îngropată de un trecut / Ce nu va mai fi? („Brăila la trecut”, pag. 49).

„Fiare şi oameni”, un volum de versuri, original şi uşor atipic pentru fenomenul literar actual, scris de poetul Mihai Vintilă, cu percepţii poeticeşti şi reacţii pe măsură, transformate în echilibru şi speranţe: „În drumul spre o ţintă / Ce trebuie atinsă / În viaţă ce contează / Sunt paşii / ... / Căci ei ne învaţă / Ce e de fapt o viaţă” („Drumul”, pag. 62).

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare