Mihai Vintilă, un poet de-al lui Leonidas…

A.G.SECARĂ


Mihai Vintilă – Fiare şi oameni, Iaşi, editura Pim, 2012… şi nu numai.

Este vorba de Leonidas, regele acela spartan care împreună cu alţi 300 de soldaţi ai cetăţii, au rezistat unei armate mult mai mari, până ce au fost învinşi… Spun acestea deoarece Mihai Vintilă a optat pentru o expresie cu adevărat laconică, considerând că în lupta cu oamenii, fiarele, poezia, demonii existenţei, Cuvântul poate învinge şi fără a se înmulţi excesiv pe foaia cărţii. Spune de la început, parcă răspunzând aroganţei Cuceritorului: Sunt ce am fost să fiu/Nici mai mult/ Nici mai puţin/ Nici mai plin/ Nici mai pustiu/ Sunt eu. (p.12).

Din multe puncte de vedere este un anti-calofil aproape fanatic, sesizând până şi pragmatismul de a fi al cărţilor: Trăiesc sorbind din cărţi/ Ştiinţa de povaţă/ Le folosesc/ Şi-n părţi/ Parcă mai am o viaţă… Nu-i este teamă nici de un deget acuzator, pe care este tatuat că nu este nimic nou sub soare: Se trag sfori/ Sunt sfori/ Lumea e o întreagă/ Sală de teatru/ Păpuşari vechi, păpuşi noi/ Şi vinovaţi sunteţi voi. (p.15).



Jurnalismul căruia îi este îndatorat îl ajută practic să inventeze editorialul haiku, operând însă şi cu versul de dragoste, de prietenie, de empatie cu orice fiinţă. De pildă, poemul Porumbelul la final: Zburai/ Şi gândul ţi s-a dus/ Când/ Umplut de durere/ Lipsit de voinţă/ Fără putere/ Nu mai erai/ Fiinţă. (p.19). Cu o falsă răzgâială, uneori doar constată: că
răutatea creşte în oameni, că se minte… Virgil Andronescu scrie în postfaţă că este o carte scrisă cerebral, în care sufletul abia că a avut ceva de spus… Că ar fi o carte scrisă de un economist. Dar să nu uităm ce înseamnă economie! Mai că aş sublinia că, de fapt, cunoscând drumul spre ordine şi armonie, sufletul poetului a făcut un experiment, un număr de circ pentru oamenii din fiare şi fiarele din oameni (poemul ce dă titlul cărţii explică mai bine!), cu un dresaj de inimă ce vrea să plece, cu salturi mortale ale gândurilor de noapte, în care clownul este obligat să intre în arenă gol-goluţ, urlând că şi el şi moartea sunt goi, că truismele pot fi şi ele poezie, zâmbind pentru o veşnicie în fotografii mereu uitate, pierdute, distruse…

Căutând Culoarea, o mai găseşte în Vise (în Soarele la asfinţit, p.34). Poetul mai omagiază şi cuvintele din gânduri/ ce nicicând nu vor fi spuse (poate nici de unii dintre criticii literari), şi transformarea unului în doi, această posibilitate, ca şi posibilitatea unui alt fel de a fi iubire, ca şi miile de poveşti care aşteaptă să fie spuse, ca şi memoria poetului Adrian
Păunescu.

La urma urmelor, Poezia lui Mihai Vintilă este o pledoarie pentru o poezie a normalului, în care metafora, ca experiment, este pusă bine dincolo de graniţele posibilului, o poezie despre normal că e normal, despre Poftă ca element filosofic, pofta de a fi normal într-o lume de oameni născuţi poeţi! Dacă vreţi, este un alt fel de Oblio acum întâmplător la Siliştea (aici e referire sigură la poemul Poftele la Siliştea), întrebându-se, cu sau fără Săgeată: Să fie aerul/ Să fie gândul/ Să fie locul/ Care-i al meu? (p.42) În poemul Muzica se şi auto-ironizează, în Cuvinte dospite este hiperlucid scriind despre răsuflarea cozonacilor, un ciclu de poeme observă decăderea cetăţii, dar şi eternitatea măsurată de ceasuri mai mult sau mai puţin celebre. Prezentând fără iluzii nimicul ca nimic, pe Mihai Vintilă l-aş apropia (deşi ar trebui să mai citesc o dată scrierile acestea ale franţuzitului) de Elegiile pentru fiinţe mici ale lui Eugen Ionescu, în fapt tot un experiment avangardist şi ele. Poate realitate de-o ţigară (p.56): Când fumul îl tai cu drujba/ Şi berea vorbeşte în tine/ Orice tâmpenie spusă/ E numai de bine.// Dar timpul sedimentează/ Ce a fost în acea seară/ Ce-ai spus nici nu mai contează/ Realitate de-o ţigară. Sau realitate de cărţi necitite, după cum se numeşte poemul învecinat.

Spuneam de editorialul haiku. Iată un bun exemplu în textul Cum construim: Dăm prin gropi/ Facem gropi/ Brăila e arătură// Reconstruim tot ca proştii/ În acelaşi timp/ Şi când e să fie gata/ O luăm de la capăt// Nu suntem mintea/ Ci lopata. (p.58). Scriind şi pentru unele creiere netede, autorul îşi asumă un risc oarecare, de criza care a fost şi poate mai este, invocată la p.82, deoarece, nu-i aşa, Spoliaţi la maxim/ Înghiţim din greu/ Drepturile noastre/ Sunt zero mereu, după cum se închide cartea care, în lumina cărţii care a apărut după aceea, ar fi despre o oarecare dezordine, nu a gândurilor, ci a lumii în care trăim.

***
Placheta la care ne refeream mai sus este… Ordine în gânduri, Iaşi, editura Pim, 2013, care a urmat volumului Fiare şi oameni. Observând în continuare haosul unei lumi contemporane, autorul decide în contra-partidă să-şi pună ordine în sus menţionatele gânduri, lăsând loc şi faptelor rele/ ce vor veni. Hotărârea este luată în 16 noiembrie 2012. Dacă reuşeşte, între visare şi constatări în aproape aceeaşi linie ideatic-protestatară, (poate) ecou al Sarmalelor reci (Ţara te vrea prost, dar poetul, cu tâmplă strivită, observă Minciuna guvernantă iar nu pe Mary Poppins, deşi face şi ea minuni!), rămâne să hotărască judecata cititorului, tonul sceptic şi pesimist ridicând însă ode Cuvintelor care ne pot aduce
Lumina, poate cea de la capătul tunelului. Mai că ar ridica şi piatra, şi piatra-cuvânt (p.14), disperat de observaţia faptului că în noi, ca într-un S.F., s-ar fi strecurat altcineva (p.16).

De fapt, pe de-a-ntregul plachetei continuă alternanţa pesimism-optimism, că privighetoarea ar putea veni, deşi nemurirea sufletului nu ar putea fi înregistrată; că resemnările mai pot să şi explodeze, ca mămăliga, Ordinea silabisind următoarele Drumuri şi flori: Paşi în vise/ Gânduri/ Abisuri/ Drumuri şi flori/ Peste orori./ Ordine-n toate/ Şoapte-n păcate/ Petale de flori/ Drumuri prin noi. (p.23). Câte un amănunt familial aduce un plus de tensiune vizavi şi de psihologia poporului nostru: În ţara tatălui/ De sânge/ Eu sunt străin/ Celula mea/ Nu-i dependentă/ De vin. (p.26)

Candoarea poate salva timpanele pe care speranţa pare să le crape (în viziunea autorului, evident): Am visat/ Că aveam un dictator luminat/ Care a închis crâşmele/ Pentru librării/ Şi cărţile au început a curge/ Prin minţile oamenilor… Fericirea mai vine şi ea buluc (p.30), sfărmând Viaţa, dar şi împărţind şi abecedare de vise în care poţi silabisi o
inedită conspiraţie a cavernelor (p.34), condusă în secret de un păcălici hăhăit.

Finalul parcă dă în clocot la propriu, deşi capacul este la fel de prudent literar pus, poate Dâra, penultimul poem (p.45), rezumând o epocă: Ploaia ce linge pantofii/ Se scurge/ Şi-n dâra ei,/ Schiloadă,/ Realitate de-o secundă,/ Cârpa, adăugându-se celebrei hârtii igienice a lui Victor Rebengiuc…

Finalul este Ieşirea din vis: Se face greu/ Şi ea/ E, uneori, mai rea/ Ca visul însuşi…. Literar sau nu. Oricum, vorba autorului din final, este un experiment liric simplu şi tăios ca un bisturiu, grafica din Ordine… completând fericit vorbele…

A, şi să nu uităm că la acest al doilea volum, moto-ul cărţii este al lui Buddha: Suntem ceea ce gândim, tot ceea ce suntem ia naştere din gândurile noastre, cu gândurile noastre construim lumea. Cu alte cuvinte, lumea este oglinda interiorului nostru şi dacă nu ne place ce vedem, zeii înţeleg de ce…

Litera13, nr 2, april 2015, p 18-19

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare