Acasă la tata, spectacolul cu ochiul spre…oglindă. Minicronică teatrală

Armanda FILIPINE

Relaţia noastră cu Teatrul presupune întâi de toate o voluntară conexiune având valenţe multidiscplinare – pentru că trebuie, nu-i aşa, să înţelegi dincolo de replici şi joc actoricesc inclusiv mecanismele mai mult sau mai puţin subtile ale realizării decorului şi costumelor, ale felului în care se insinuează coloana sonoră în şi dinspre piesă şi, de ce nu, calitatea montării regizorale… deci, dacă ne satisface intelectual, spiritual…

Multe dintre aceste cerinţe sunt îndeplinite de Acasă la tata, recenta premieră a Teatrului Maria Filotti – managerul Lucian Sabados are şi aici un merit - după un text de Mimi Brănescu (actorului bucureştean i s-a mai jucat cu succes la Brăila Tăblia de la marginea patului) pus în scenă de regizorul Radu Nichifor.


Scenografia Soranei Ţopa, uzitând elemente simple, unele în cheie usor parodică sau care pot transcede prima impresie – a se vedea scaunele model de tramvai, ne deschide relativ uşor porţile înţelegerii către universul mic al personajelor care, aşa cum descoperim, au parte de o viaţă banală, departe de aspiraţii şi vise. Faptul că se mănâncă, pe săturate, şi se bea copios în scenă acentuează fragilitatea visului…

Fata de la bar (Corina Borş in rol), tatăl (Lucian Pânzaru de la Teatrul Fani Tardini din Galaţi) aparent mulţumit că are cu cine-şi duce traiul după ce şi-a pierdut prima soţie (mama personajului principal), profesorul (Dan Moldoveanu) cu pasiune prea mare pentru alcool, prietenul (Adrian Ştefan) din copilărie care se dovedeşte a fi un individ
grosier, cu fire violentă si porniri animalice şi pasiuni carnale, femeia (Monica Zugravu Ivaşcu) care încearcă – în calitate de înlocuitor de… mamă – să fie prietenoasă şi chiar reuseste, sunt personaje care pun în valoare pe eroul principal (Alexandru Marin), tânărul despre care aflăm că este jurnalist şi scriitor cu oarecare notorietate, iar în final că se află în situaţia nu tocmai comodă (pentru că nu se aştepta…) de a deveni la rândul lui tată.

Este tocmai motivul care îl face să ajungă la casa părintească, dar gestul care ar fi trebuit să-i liniştească temerile îl zăpăceşte şi mai mult când descoperă că nimic din ceea ce memoria păstra în puritate nu era deloc aşa, iar speranţele se năruie una după alta: tânăra, adorată în copilărie, nu e decât o cocotă spălăcită de provincie, prietenul e un farsor, profesorul e decrepit, tatăl nu reuşeşte să-şi deschidă sufletul către fiu… Singura care îl ajută pe eroul nostru este exact fiinţa cea mai îndepărtată de propria sa viaţă: femeia care trăieşte cu tatăl său, o voce tandră în marea de suferinţă tăcută a arealului natal unde dramele nu reusesc să-şi găsescă alinare ori rezolvare pentru că nici personajele nu au suficientă voinţă pentru a le căuta. Punctează toate acestea – ce bine le-a creionat Mimi Brănescu! – şi un alt personaj: soţia (Narcisa Novac) prietenului, o fiinţă care suportă cât poate de bine firea duală a tânărului măcinat de vicii.

La reuşita spectacolului şi-au adus o importantă contribuţie regia – care găseşte resurse simple cu valenţe de pozitivare a textului, actorii care au jucat impecabil – în special Alexandru Marin, Monica Zugravu, Adrian Ştefan – textul cu felii de viaţă şi imaginar nu tocmai comod, cu trimiteri către o zonă unde niciodată nu ne simţim confortabil: oglinda. Pentru că nu e uşor să te descoperi în faţa ta, cu toate visele năruite, cu toate defectele… dar ar fi tare bine dacă am face-o, din când în când.
Să spunem şi că muzica – Cornel Cristei, compozitor, e responsabilul – are un rol deosebit, iar personajele de coloratură, episodice - Mihail Ardeleanu, Ionel Spălatu şi Ştefan Cudălbeanu (nu sunt actori…) – ajută la un contur frumos al piesei pe care sper să o (re)vadă cât mai mulţi reprezentanţi ai publicului.

Litera 13, nr 3, iul 2015, p 9

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare