21 august 2015

Recenzie SPAŢIU RĂSTURNAT de Vasile MANDRIC

Dumitru ANGHEL

De la jovialitatea şi jocul cu ironia sclipitoare şi incisivă a epigramei, pe care şi-o asumă cu o anume nonşalantă detaşare la întruniri culturale de tot felul, poetul Vasile Mandric şi-a păstrat, pe un palier temporar de 40-50 de ani, tempoul lirei sale şi „linia melodică” a unei poezii grave de-o acurateţe şi-o încrâncenată stabilitate tematică, pe un canon ideatic şi o formă de demitizare estetică, pe care le-a cultivat într-o perioadă de agresivă ideologie, împiedicându-l să tipărească o carte. Este motivul pentru care abia la vârsta senectuţii domnul Vasile Mandric publică volumul de versuri „Spaţiu răsturnat”, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2014, 118 pagini, pe care certamente îl aşez cu drepturi depline în spaţiul „literaturii de sertar”, conceptul estetic şi de creaţie artistică atât de mediatizat şi în egală măsură controversat, aşteptat cu speranţă după Revoluţia din Decembrie 1989, dar care s-a dovedit doar o... promisiune, semnalat în recenziile mele la proza scriitorilor Fănuş Neagu („Amantul Marii Doamne Dracula”) şi Valentin Popa („Papagalul şi Revoluţia”, „Serata crăiţelor”), sau despre care s-a vorbit în presa literară, cu trimitere la Paul Goma („Din Calidor”), Eugen Barbu („Ianus”), Dinu Săraru („Crimă pentru pământ”).


Volumul de versuri „Spaţiu răsturnat”, semnat de poetul Vasile Mandric, ar putea fi, aşadar, „literatură de sertar” de factură lirică, 55 de poeme elaborate şi doar citite în cenaclurile brăilene între anii 1974-1989, care n-ar fi putut vedea lumina tiparului în condiţiile cenzurii draconice de atunci; ba, mai mult, surprinzător este faptul că, în condiţiile delaţiunii întreţinută de Securitate, poetul n-a fost arestat iar poemele confiscate, după lectura unor versuri fulminante: „Ţin să vă anunţ extraordinarele / descoperiri ştiinţifico-tehnice / ale socialismului / apa caldă şi mersul pe jos, / apoi vă mai arăt cu degetul / stricătorii de prag / căutătorii zilei de ieri / demolatorii de limbă şi obiceiuri / fachirii de cuvinte parfumate / jongleorii de fericire ai EPOCII DE AUR / în viaţa de apoi..” („Simfonia Prezentului” – sau „Lecţia de imaginaţie”, pag. 90), cu precizările riscante şi îndrăzneţe: „Actorului Constantin Codrescu” şi „citită la Festivalul Mihu Dragomir de către scriitorul Corneliu Ifrim, 1983”.

„Literatură de sertar”, fenomenul-speranţă, trâmbiţat ca un... „marş triumfal”, dovedit o nălucă iluzorie cu puţine şi convingătoare exemple, este o „aserţiune poetică” convingătoare la poetul Vasile Mandric, care mă determină să-l includ printre scriitorii dizidenţi şi să-i înţeleg întârzierea decentă a tipăririi volumului său de versuri. Mai ales că domnul Vasile Mandric conducea pe atunci un cenaclu literar la Brăila şi, realmente, încuraja o astfel de atitudine artistică... rebelă!

Un poem ca „Meditaţie la circ!”, citit într-un cenaclu literar prin anii 80-85 ai secolului trecut, n-ar fi putut fi tipărit şi inclus într-o carte şi nu-mi explic cum de-a scăpat poetul de rigorile unei ideologii rigide şi severe, când trimiterea la... „cel mai iubit fiu al poporului” este mai mult decât străvezie: „Ce false iluzii în gânduri se iscă / ideea de spectacol mă lezează; / oare piticul peltic pe umbra lui / dansează şi riscă / fantoma fiinţei lui viitoare?! / ... / aplauzi bagheta minciunii un pic / PITICUL peltic / încoronat cu laur / scoate din oglinzi / mesajul sigilat cu iluzii / despre fericirea şi viitorul de aur / din MARELE NIMIC” (Op. cit., pag. 55).

Poetul Vasile Mandric scrie versuri-revoltă (!), într-o perioadă de umilinţe, şi de neputinţe, şi de lipsă de curaj, când se întrerupea curentul electric în apartamente neîncălzite şi ne luam pe cartelă raţia de ulei, de făină, „adidaşi” (!?) şi două-trei ouă pe lună, ca o nedreaptă şi umilitoare iluzie: „În nări cu miros de Polul Nord / cineva / ne bate în geam cu degetul / să ne distribuie / cartela pentru lumină / ... / pe la ferestrele / unde ne dorm visele / obosite / de atâta vară lipsă” („Noiembrie”, pag. 114), datată 9 noiembrie 1977.
„Spaţiu răsturnat”, un volum de versuri cu un titlu-metaforă, ca un „testament sentimental”, este o carte de atitudine manifestă, pe care poetul Vasile Mandric a gândit-o şi a parafat-o la un... Notariat, care să-i certifice dreptul la opinie, la o altă opinie decât a oamenilor din jurul său, deşi acceptă, nu fără obidă, uşor nedreptăţit, că: „Cineva îmi mai bate / la uşă / cu toiagul tristeţii” („Zi neînsemnată”, pag. 7), asumându-şi nu înfrângeri sau neşanse, ci o anume dilematică axiomă shakespeare-iană: „Eu, saltimbanc fără haz / şi fachir de cuvinte, / IATĂ că-ntreb: / a fi sau a nu fi” (Op. cit., pag. 8), un poem care deschide cartea.

Urmat de o altă poezie lungă, în metru clasic, cu ritm şi rimă încrucişată (1-3; 2-4) sau îmbrăţişată (1-4; 2-3), „Gând interstelar”, dedicată „lui Ion Biberi – pentru Thanatos”, de 22 de strofe, cu o „filosofie” a vieţii, a misterului existenţei omului pe Pământ şi a tuturor vietăţilor din jur, o dilematică întrebare fără răspuns, între credinţă şi tăgadă, ca un canon liturgic: „V-aţi întrebat ce-i Universul oare? / Aţi încercat fără a ameţi vreodată / Să-nchipuiţi o limită ce are / Să treceţi dincolo de ce ni se arată?...” (Op. cit., pag. 9), la limita fragilă dintre un concept, kantian sau marxist (!?), dar parcă mai aproape de epitafurile naive de pe crucile din Cimitirul de la Săpânţa de Maramureş: „Că mă repet sub alte forme ştiu, / Că-s semn de întrebare într-un gând / Să mai exist vreodată am când / Căci prea obositor ar fi să fiu” (Idem, pag. 10).

Sau cu un gând ateu şi-o mereu aceeaşi dilematică alternativă, între misterul creaţiei divine sau al evoluţiei după legile oarbe ale BIG-BEN-ului: „Ce voi fi mâine asta-i o poveste / M-oi reprezenta în alte forme iar” (Idem, pag. 11). Există în „Spaţiu răsturnat” chiar şi o lirică de dialog cu Divinitatea, din perspectiva nevoii de „libertate a cuvântului”, care să-i justifice poetului convingeri atee, de dragul ideologiei oficiale a Partidului unic: „Cu cine, Doamne, facem pereche / când TU eşti TU / şi / EU sunt EU? Cu cine?” („Extemporal”, pag. 37), deşi era puţin probabil ca o astfel de poezie să fie recitată de pionieri la Serbările şcolare sau pe 26 ianuarie la aniversarea „celui mai iubit...” (!?).
Mai există, desigur, şi alte nelămurite dileme existenţiale în poezia domnului Vasile Mandric, pe care mai degrabă le ignoră decât s-ar părea că-l afectează: „Nimeni / nu mai crede-n fantome: / Nici fantomele înseşi! / Nu ne mai întrebăm / ce este Dincolo de Noi / nici ce este Dincolo de Dincolo;” („Extraplat”, pag. 56).

Un număr de 14 poeme se numesc... SIMFONIA, iar prima este „Simfonia albastră”, cu o singură imperioasă cerinţă: „vrem să avem linişte ca poeţi / să cântăm împreună / cu lebedele negre / pe sunete albastre de Voroneţ / ca să ne anuleze / starea de plâns” (Op. cit., pag. 73); o „Simfonie în gri”, în care „MARELE VRACI / al Universului / orchestrează sentinţe de moarte / pentru sunetele din sufletul versului” (Op. cit., pag. 75); „Simfonia tăcută”, în care „Pe Beethoven am început să-l iert”, deşi nu din vina marelui compozitor „Muzica terestră  / n-a mai fost amintită / prin sfere / decât cu Aprobare” (Op. cit., pag. 77); „Simfonia mută”, ca un protest în genunchi, tăcut şi cuminte: „Te întrebi tu oare când preoţi blestemaţi / deghizaţi în ATEI / cu studii de teologie... marxistă / vor să dezlege mistere” (Op. cit., pag. 80); „Simfonia clipei”, în care poetul afirmă ritos şi ateu, în prag de erezie şi „ardere pe rug”: „Numai poeziile / sunt morile mele de vânt / pentru care dau trânta / cu Dumnezeu” (Op. cit., pag. 81-82), ca un Don Quijote convertit la ideologia marxistă; deşi în „Simfonia Timpului” se vede cum: „Ecoul îmi fură gândul departe / ca pe-o erată / ochii Adevărului mă privesc din spate / numai minciuna din boxa sufletului / face semn disperată” (Op. cit., pag. 84); iar în „Simfonia eliberării” pare că „DESTINUL doarme-n / patul lui PROCUST” (Op. cit., pag. 87); „Simfonia somnului”, în care poetul Vasile Mandric nu mai ştie „Unde-mi sunt VISELE?” şi „Unde-i Adevărul?” (Op. cit., pag. 92); ca să afle în „Simfonia uitării” că: „Dincolo de oglindă / Văd adevărul albastru / - roşu rămâne aici, / blestematul de ROŞU” (Op. cit., pag. 94); şi, mai ales, să afle dezamăgit că „Trec anii copţi de înfrângeri / fără putere te-am aşteptat să vii / ... / Şi parcă mă-alină totuşi ceva / C-a mai rămas simfonia aceasta / de dragoste / - fir-ar al dracului... / ce nu se mai termină...” (Op. cit., pag. 97), ca să mă opresc aici, cu o frază lungă, lungă, lungă...

Volumul de versuri „Spaţiu răsturnat” este o carte de lirică de-o gravitate barocă, scrisă cu obidă şi încrâncenată revoltă de către poetul Vasile Mandric, împotriva unei Istorii, cumplită şi nedreaptă, după afirmaţia sa din Cuvânt înainte: (pag. 5-6): „Acum, după aproape 20 de ani, sufletul mi-e plin de o teribilă lehamite. Cinci ani am făcut cele mai umilitoare munci pentru a-mi tipări acest cântec de lebădă şi nu ştiu dacă am puterea pentru celelalte cărţi scrise anterior”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu