Jurnal provizoriu - fragment -

Ştefan Doru DĂNCUŞ

Miercuri, 13 iulie 2005

Zi înnorată, vreme  „de numărat bani şi de făcut copii” cum spun amărâţii ăştia de români.
Prima dată cafeaua. Apoi, mâncare la pisici şi la câini. Apoi, până la benzinăria din apropiere după o sticlă de bere.

Trebuie să ne mutăm urgent de-aici – iar trebuie să ne mutăm. Abia mi-am început ziua şi s-au aruncat pe mine „îndatoririle cetăţeneşti”. Cum să scrii, cum să devii „mare scriitor” când n-ai vreme nici să respiri? În zile ca astea nu pot lucra nimic, pot doar să-L rog pe Dumnezeu să mai facă un miracol, să mai deschidă o uşă, să mai împing căruţa puţin – parcă are roţi dreptunghiulare, atât de greu se mişcă!


Alimentul de bază al românilor este speranţa: „Şi mâine e o zi!” spune populaţia ce nu mai are ce pierde, spre diferenţă de: „Zâmbeşte, mâine va fi şi mai rău!” după cum opinează Murphy. Paradoxal, românii râd de-a binelea, de aceea apar în fiecare zi pe străzi, ca furnicile, demonstrând popoarelor „civilizate” că nu au murit încă.

Mi-a dat I. Vişan un CD cu muzică folk, e şi Tatiana Stepa cu piese pe versuri de A. Păunescu. Cum ştie Păunescu să speculeze durerea românilor! La acesta trebuie să merg cât de repede pot, să cumpăr ultima lui carte cu autograf pentru Harry White de Danciu.

Deocamdată e dimineaţă, copiii încă dorm.

Doamne, ajută-ne să trecem şi peste muntele acesta de datorii! Dacă faci o firmă în ţara asta toată lumea îţi cere bani, nu se gândeşte nimeni dacă dormi noaptea ori dacă ai mâncat ceva într-o zi; evident, nu vorbesc de „miliardarii de carton” care fac afaceri cu „bugetul statului”, respectiv cu pâinea cea de toate zilele a poporului din care cu dezamăgire fac parte.

Mult mi-a trebuit până am înţeles că nu banii sunt lupta mea, ci timpul, dar când am înţeles am devenit calm, ca şi acum: „Ţara arde şi baba se piaptănă”, spun românii, iar eu exct asta fac: trebuie să plătim urgent datorii peste datorii – dar mă încăpăţânez să beau bere şi să scriu, ceea ce înseamnă că-mi bat joc de urgenţe şi, prin extensie – de timp. Îmi face plăcere să înţeleg că, în ultima vreme, numai eu câştig partidele pe care le joc cu timpul. Să nu fiu mândru?, să nu întreb ca prostul: „Cine mă poate învinge?”. Ca prostul, da, deoarece nimeni nu catadicseşte să-mi răspundă.

Să nu uit: am nevoie de fonturi central europene pentru a continua tehnoredactarea revistei SINGUR. Cum de am bani pentru a o edita, rămâne un miracol şi pentru mine. Ar trebui să merg să-mi iau corespondenţa, poate găsesc vreo veste de la V. Petrache, deşi cred că l-a dat peste cap anularea expoziţiei şi lansării cărţii.

Să nu mai uit: să-l sun azi pe V. Bora, să văd de mai construim biserice în Apuseni. Am renunţat să mă tot întreb la ce le folosesc oamenilor atâtea clădiri în care Dumnezeu se fereşte să intre. Spunem cândva: ”Dacă nu vă place cum scriem noi, scrieţi voi”, acum zic aşa: “Dacă biserici vă trebuie, biserici vă facem”.  Tatăl Gabriellei o poate realiza până-n toamnă. Iar eu şi Călin să ridicăm hotelul ăla din Costineşti. Iar Dorel şi Carmen să se îngrijească de afacerea din Târgovişte. Iar copiii şi Gabriella să vină la mare. Iar anul viitor să-l trimit pe tatăl Gabriellei în Suedia, să construiască o casă în stil maramureşean. Iar înainte de-a pleca la Costineşti, să trec pe Ioan Es Pop, să-i las manuscrisul meu de „mare poet”. Iar dacă se poate, Doamne fă să nu mă sune nimeni azi ca să-mi ceară bani, că n-am decât strictul necesar, mulţam Doamne!

S-a trezit Ştefi şi am trecut la retuşat ghivece. Îmi vine să râd de comportamentul meu: alţii s-ar da de ceasul morţii de-ar fi atât de înghesuiţi, eu beau bere şi scriu.  Nici măcar nu mă interesează dacă acest „jurnal” va avea impactul „Jurnal”-ului lui M. Cărtărescu sau al altor nume „mari”. De  va citi cineva măcar din curiozitate cartea asta, bine; de nu – o vor citi copiii mei şi vor afla că nu mi-a fost uşor pe lumea asta; îi menajăm, atât cât putem, şi eu şi Gabriella, de momente care se întâmplă frecvent în alte familii. Copiii nu ştiu dacă avem sau nu bani, dacă mai merge „căruţa” ori nu, au tot ce le trebuie, mai puţin vacanţa la Cozia.

Deocamdată, cel mai sigur e că vom merge la mare, de ia Călin hotelul de la Costineşti în termeni financiari rezonabili. De nu – biserica lui V. Bora. Iar de nu – îl sun pe C. Dugăeşescu şi chiar ajungem la Cozia. Vom vedea acolo ce facem, căci el mă ceamă acolo să facem agricultură şi afaceri în Vâlcea. N-aş merge acolo cu mâna goală adică fără bani, dar dacă n-am încotro...

Revin la chestia aia ridicolă: ce ne-apucă pe noi, scriitorii, să scriem „jurnale”? N-avem ce scrie? Ori e o dovadă de cras obrăznicie, de proastă demonstraţie a superioriăţii, de bleagă mascare a impotenţei cerebrale? De exemplu eu: scriu acum că nu am ce face. Nu am bani nici măcar să-l ajut pe Călin să termine casa aia din Văcăreşti, ca să nu vorbasc de faptul că nu avem nici flori în magazine, iar dacă nu ai ce vinde... În concluzie, toate variantele practice fiind blocate – scriu. Nădăjduiesc să-mi citească Dumnezeu sinceritatea şi să-mi arate pe unde să merg. Din câte ştiu – tot mereu a apărut când n-aveam rezolvări posibile din punct de vedere omenesc.

Uneori mi se pare groaznică postura de învingător: nu mă tem de nimic şi mi se face dor de niţică frică omenească, am impresia că acest sentiment m-ar energiza, mi-ar bulversa lentoaea şi mi-ar da de lucru; aş face oerice altceva înafară de a scrie.  Îmi revin de fiecare dată ascultând scheunatul speciei umane şi mi se face greţă de perversele ei „îmliniri”. De n-aş fi împotriva tăierii pădurilor, aş construi toată viaţa cruci şi aş răstigni pe ele tot ce mişcă biped şi cu aere de „posesor de conştiiţă”. Acum îl înţeleg pe Ion Stan Pătraş din Săpânţa, cu cimitirul lui vesel cu tot: ce bine poţi râde de alţii, robii fricii, când tu ai ucis frica!

Pauză, i-am dat lui Ştefi să mănânce. Gabriella lucreză în continuare la cartea despre flori, cea care ne va îmbogăţi. Interesant înger mai am pe lumea asta! „Datoria mea e să te apăr de excese”, mi-a spus mai demult. Sau eu i-am spus ei? Am scris într-o carte şi despre asta.

În faţa celei de-a doua sticle de bere îmi dau seama ce mult îmi lipseşte un Iustin Panţa. Oricât am căutat aşa ceva în alţii, după ce-a murit, n-am aflat decât rutină şi interes. Ştiu şi de ce: eu şi Iustin eram, amândoi, bogaţi. Înlocuitorii pe care m-am încăpăţânat să-i cred „Iustin” erau nişte „pierde-vară” ce-mi speculau slăbiciunea (sau atu-ul) de-a-mi ajuta aproapele. Ce a foat un I. V.? Ori un G. E.? Da, erau inteligenţi, scriau (poate mai scriu) poezii foarte bune, dar nu-mi era de-ajuns, nu-mi erau suficiente discuţiile interminabile (cu băutură ori fără): lipsea OMUL din ei, din fiecare. Nu spun că au avut nevoie numai de banii mei deşi am cheltuit destul; spun că n-am descoperit în ei tendinţa de-a răspunde cinstit mâinii pe care am întins-o. Poruncii „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, ca să fiu mai clar. De aceea, când n-am mai avut bani iar firma noastră se clătina din temelii, au dat bir cu fugiţii. Pentru ca o relaţie de prietenie să dureze e nevoie, câteodată, să pui umărul şi să o sprijini. N-a fost aşa. Iustin e dus pe vecie iar mă plictisesc de moarte din ce în ce mai des. Numai faptul că avem copiii aici mă mai încântă: sunt atât de imprevizibili!

E  aproape ora 14.00, mncitorii lui Mişu Păun lucrează de zor, construiesc, toarnă betoane, mişună de ici-colo. Ieri, dialog:
- Ce faci Doru?, zice Mişu uitându-se cum vopsesc ghivece cu Ştefi.
- Cadouri.
- Ha, ha, toată lumea munceşte iar Doru face cadouri, a râs el.

Muncitorii din apropiere s-au hlizit complezent, ca să-i facă pe plac „şefului”. N-am comentat: eu îi sunt dator lui, nu el mie; am intrat în casă, pentru că în sinea mea râdeam în hohote. Îmi aduc aminte de figura lui stupefiată, când i-am spus mai demult că am o grămadă de bani. „ Ei, ai tu o grămadă de bani!”, a zis ironic. „De unde ştiţi că n-am?” am râs şi eu – chiar aveam flori şi artizanat, o grămadă de bani.

Cred că acum, azi, nu mai sunt „o grămadă”, dacă pun şi datoriile la socoteală ar trebui să falimentăm însă nu se întâmplă asta, e ca şi cu revista, nu ştiu de unde apar bani spre a continua.

Credinţă mare, cred. Ar trebui să merg până în Dărmăneşti, la olarul ăla, să iau ghivecele de care am vorbit şi să deschid linia de artizanat dar trebuie să ne mutăm de urgenţă, n-am făcut nici solar pentru plante, nici linie de artizanat, nici proiectul pentru unică distribuţie a unor produse ce ştiu că se vând rapid. În plus, am pierdut unul din punctele de vânzare, unul foarte bun, în piaţa centrală a oraşului. S-or fi răzgândit damele de la SC Alimentara SA, de când cu renovarea spaţiului. Şi trebuie să le plătim şi lur chirie până-n 17 iulie...

E, acesta ar fi un motiv pentru care scriu „jurnalul”, poate va citi cineva paginile viitoarei cărţi şi va afla cât de bine a dus-o scriitorul Ştefan Doru Dăncuş în România. Faptul că peste 100 de ani se vor face „dezvăluiri” despre viaţa mea, mi se pare de importanţă capitală: voi realiza cel mai mare punctaj cosmic, odată cu veştile despre „în veci pomenirea mea”. Bietule Cristian Popescu, „Arta Popescu” a fost mic copil pe lângă „Casa memorială Dăncuş”!

Scriu. Mâine, joi, s-ar putea să am altceva de lucrat. S-ar putea să nu scriu nici un rând mâine, să dispară ziua de mâine din acest jurnal şi implicit, din viaţa mea. Oare ce vor zice urmaşii când vor analiza zilele? Lipseşte o zi. Ce-a făcut Dăncuş în acea zi? Cretinul, vor scrâşni arhivarii, şi-a bătut joc de noi, nu ne-a spus ce-a făcut joi, 14 iulie 2005! Cred că numai de-aş muri mâine le-aş putea da satisfacţie. Aşa că n-am de gând să mor în zilele de joi, aşa cum nici nu-mi place să mă predau în anotimpul toamna.

Altceva: de ce sunt în poziţia asta (socială) eu, cel plecat de-acasă, de la părinţii mei, doar cu hainele de pe mine? Pentru că am 36 de ani, de aceea.

E a 12-a pagină mare pe care scriu (le numerotez conştiincios, nu vreau să dau de lucru referenţilor de la Arhivele Naţionale, peste vreo 100 de ani). Înşir vrutele şi nevrutele vieţii mele (nici nu ştiu de voi avea bani să le public). Cineva, citind acestea pe un tren, va deveni scriitor, îşi va scrie propriul jurnal: cum adică, cine-i Dăncuş ăsta? Şi eu pot fi ca el, să vezi ce „jurnal” pot eu scrie! Se va screme să scrie cât mai alambicat, cât mai metaforic, îmbogăţindu-şi paginile cu fel de fel de artificii şi astfel, inconştient, va crea o operă literară, dobitocul, nicidecum un „jurnal”. Căci un jurnal e greu de construit, e vorba de secundele, orele şi zilele (poate chiar anii) cuiva, viaţa acelui „cuiva”, până la urmă. Cum ar fi asta a mea, deşi nu-mi place să cred  că mă numesc azi, „cuiva”.

Primesc veşti, e clar. Cunosc o specie de pasăre care doar asta face, aduce veşti compatibile cu destinatarul. Să ştii, cititorule, că vorbesc limba păsărilor, de aceea ştiu; şi mai mult decât atât – dorm uneori în bârlog de urs ori în vizuină de vulpe, depinde unde m-apucă noaptea. Îţi spun ţie, cel ce citeşti aceste pagini că ai şansa să citeşti ceva viu; viaţa ta se va schimba dacă vei citi până la capăt. Nu-ţi fie frică – dă-i înainte, trenul n-a ajuns încă în staţia unde trebuie să cobori! De oriunde aş fi şi de oriunde sunt – te văd şi te însoţesc. Eu te-am creat pe tine, cititorule. Eu ţi-am trimis cartea asta în lumea-n care-ţi duci hectarele de disperare de colo-colo, fără să ştii unde să laşi rucsacul atâtor amintiri pentru câteva momente, cât să-ţi tragi sufletul. N-ai vreme, domnule, citeşte în continuare, altfel te vei pierde în hăţişul umanităţii. Nu-ţi doresc asta.

Ştefi n-are chef să-şi facă temele de vacanţă, Mădălina, bineînţeles, doarme – a citit, sunt sigur, aceleaşi volume din Harry Potter.

Iată veştile păsării: Simona, una din vânzătoare, pleacă mai repede, trebuie să-i cumpere lui Călin medicamente că „nu se simte bine”. OK. Simona este viitoarea soţie a lui Călin, cel puţin atât ştim până în prezent. Corect. Bani, „nu mă simt bine”, „am probleme” etc. Sarcasm. Pe lumea asta nu se simte nimeni bine şi toţi au probleme. Şi Simonei trebuie să-i dăm bani, n-am plătit-o prea des. Să vedem, poate găsim vreo „comoară” şi le dăm tuturor.

Înainte cu o zi de-a mă duce la închisoare, Călin a dat telefon din Bucureşti să o lăsăm pe Simona la el pentru vreo 2 zile. Ea stătea la noi şi l-am repezit pre dânsul, i-am spus că de pleacă, pleacă definitiv. A rămas – a doua zi am fost închis. A fost sprjinul Gabriellei cât am lipsit. Ce să-i spun acestei fete? Ce să-i spun lui Călin (că şi lui trebuie să-i dau bani şi nu ştiu de unde să-i dau? Dă, Doamne!, că nu mai am de unde să dau, numai de-mi dai Tu!
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare