Cinstea nu este o vocație, cinstea este o opțiune

Codrina Codruţa TUDORIU

Să fim, să nu fim. Să fim! Dincolo de acele încercări proaste și neadevărate. Redimensionarea
ideii și a faptelor. Haideți! Știm că se poate! Că nu e depășit. Cine? Haideți să-i spunem concept, deși s-ar putea să fie prea mult! Rămânem la nivelul cuvântului (căci acesta a fost, înainte de toate). Am cam uitat de calitatea de a fi cinstit. În dicționare cinstea este numită probă a binelui, virtute, ospăț, ospătare (dragul de Creangă – știa `mnealui ce știa). Cred că ne familiarizăm cu această idee, de la mămici, de la tătici, de la bunici. Ne învață ce înseamnă cinstea, ce înseamnă onoarea (Să nu minți, să nu greșești, să îți recunoști greșeala dacă ai făcut-o... Cumplit este gândul că-ți va fi pe jumătate iertată...). Apoi, te umpli de ideea de a fi cinstit prin școală. Aici, este fixată ideea de cinste, în
următoarea ordine de idei. Extremele, bată-le vina! Unii sunt atât de legați de acest gând, încât nici în ruptul capului nu ar călca în picioare valoarea cuvântului cinste. Alții sunt atât de meschini, încât încalcă orice legătură umană, pentru a-și atinge scopul, prin urmare, sunt gata să necinstească valorile cu care au fost crescuți. Ei sunt cei care-și recunosc acțiunile, fără teama de a fi judecați.

Există, bineînțeles, zona de mijloc, în termeni și acțiuni vagi, ce lasă loc de interpretări: una fac, alta zic! Prin acțiune, fac parte din a doua categorie, dar prin cuvânt, sunt fără pată. Și cum omul este zicerea, iar nu acțiunea, să-i credem pe cuvânt. Așadar, este cinstea o opțiune? Este cinstea o virtute? Poate fi moștenită, ca fiind cea mai prețioasă dintre calități? E depășită? Mai contează? Este subiectiv, desigur! Este cumplit să știi că o idee valabilă pentru o colectivitate pare depășită la nivel subiectiv.

Cât de cinstit ești cu tine însuți?

Litera13, nr 5, ianuarie 2016, p1