RECENZIE - PASĂREA DE GHEAŢĂ de Ştefania OPROESCU

Dumitru ANGHEL

Volumul de versuri „Pasărea de gheaţă” Editura ATEC, Focşani, 2015, 90 de pagini, este a şaptea carte de literatură a scriitoarei Ştefania Oproescu, de la debutul său editorial cu versuri, „Naşterea perpetuă”, la Editura ZEDAX, Focşani, 1996, urmat de „Potcoave de catifea”, în 2001, „Singurătatea nisipului”, în 2004, tot la acceaşi editură. După o alternativă cu proză scurtă, „Zăpadă Neagră”, Editura VALMAN, Rm. Sărat, 2007, se întoarce la poezie cu volumele „Delir în curcubeu şi alte poezii”, tot la Editura Valman, în 2007, şi „Nopţi în clepsidră”, Editura TipoMoldova, 2011, în paralel cu exerciţii de eseu şi critică literară sau cu editoriale de atitudine în paginile revistei „Oglinda Literară”, al cărei secretar de redacţie este. În această calitate, doctorul şi scriitorul Ştefania Oproescu este lider de opinie, semnatara unei rubrici dintr-o revistă literară de prestigiu, în care... „operează” cu „bisturiul” medicului curant şi al analistului serios, fără menajamente şi în afara riscului unui posibil... „malpraxis” de diagnostic critic!

Volumul „Pasărea de gheaţă” adună 62 de poeme şi opt ilustraţii florale, o poezie născută din vis şi închipuiri... visate sau din realităţi închipuite, pe laitmotivul metaforei esenţiale, care a dat şi titlul cărţii, pe o constantă sentimentală izvorâtă din descumpăniri de tot felul, în care poeta îşi răvăşeşte gândurile, şi sentimentele, şi iubirile: „Pasărea de gheaţă învelită-n culori, / rătăcită din roiul visului / m-a ales să-i alin plecarea din clipă / cu basmul focului sacru” („Moartea păsării de gheaţă”, pag. 7).
Deoarece cartea doamnei dr. Ştefania Oproescu nu este structurată pe capitole tematice, demersul meu critic şi de analiză ar putea fi... uşor dezordonat(!), asumându-mi riscul să semnalez idei şi sentimente, rezultate dintr-o imaginaţie febrilă a poetei, din perspectiva parcurgerii poemelor după cum au fost puse în pagină şi nu după un profil ideatic anume.


Şi voi începe cu motivul liric al visului, de care aminteam mai sus, visul, ca o obsesie, dar şi ca o condiţie a adevărului, a unei certitudini, chiar una precară: „La trezire, niciunul nu şi-a mai adus aminte visul / destrămat în metastaza adevărului” („Vis”, pag. 8); în ciuda faptului că poeta – altfel o personalitate vie, optimistă şi „cu picioarele pe pământ” – trăieşte într-un univers halucinant, chiar când îl percepe printr-un halou de lumină, şi de vis, şi de... „voluptate a simţurilor”, chiar şi... „după care, nu va mai fi / niciun cuvânt” („Nuntă”, pag. 11).

Sau o poezie, erotică în plan spiritual, ca un pretext ideatic: „cu sângele meu sălbăticit / ... / am otrăvit vârful săgeţii, apoi / te-am aşteptat în leagănul munţilor / unde veneai tu la vânătoarea / cu morile de apă..” („Mori de apă”, pag. 13), din care parcă doar gustul amar al.. non-dialogului este resimţit: „acolo am gustat împreună otrava / împărţită în jumătăţi egale; / şi de atunci rătăcim / într-o risipă a chemărilor” (Ibidem), între nostalgie şi patetic.

Un semnal-apel erotic, cu pudoarea emoţiei sincere, adolescentine, care, deşi anxioasă şi crispată, rămâne la nivelul unui strigăt disperat de iubire neîmplinită: „Cu gândul îţi ademeneam vorbele, / cu ochii îţi ardeam zâmbetul, / cu mersul îţi chemam drumul, / cu plânsul îţi inundam calea” („Rătăciri”, pag. 14), ca să alunece spre speranţă: „Locuiam ca un mac în lanul de grâu / până au venit secerătorii / şi din verbul meu au făcut drog / iar din inima ta, pâine” (Ibidem); ca-ntr-un carusel al iubirilor iluzorii: „doar timpul se-ndoaie / de dorul tău” („De când ai plecat”, pag. 17).

Ca să încheie motivul erotic cu o patetică chemare, asemeni unui jurământ matrimonial, într-un catren melodic, cu accente de slujbă ritualică la actul căsătoriei, în care doar emoţionantul DA rămâne pecetea convenţională: „De n-aş fi cascadă, / aş putea fi cuib / în care ţi-aş adăposti / toate visele” („Cuib”, pag. 19).

Şi-apoi, fără niciun semnal, o poezie a neastâmpărului căutărilor existenţiale dintr-un fantastic angoasant şi-un noian de întrebări fără răspunsuri, cu rătăciri prin tot felul de labirinturi spaţiale, temporale şi de conştiinţă, pe o simbolistică greu de descifrat: „La facerea lumii / rana din care s-a desprins viaţa / a rămas deschisă pentru întoarcere” („Adevăr”, pag. 23), pe fondul neputinţei omului de a înţelege misterele „facerii lumii”: „împreună cu tristeţi acceptate / şi cu  bucurii amestecate / în toxinele spaimei”, totul eşuat într-o „filosofie” a neputinţei şi a neantului: „Adevărul fiecăruia, spart din întreg, / sporeşte deşertul care ne acoperă lent / amintirile) (Ibidem).

Pe ritualica unui sindrom al spaimei venită din necunoaştere, din imposibila explicaţie a inexplicabilului: „Cred că până în ultima clipă / voi respira la subţioara fricii / ca puiul sub cloşcă / sau ca animalul care se retrage din faţa pericolului” („Ultima clipă”, pag. 27), deşi poeta, introvertită şi cu o melancolie învăluitoare şi sacră, încearcă să se liniştească în spaţiul unui refugiu biblic („crede şi nu cerceta”!): „Măcar ultima clipă de-ar fi / anafura în stare să ospăteze / halucinaţia eliberării” (Ibidem).
O poezie eterică, fluidă şi încărcată de semnificaţii de-o ingenuitate aparent controlată de o... experienţă, din care dilematic incertitudinea „face legea”: „La început, n-a fost cuvântul / ci o durere oarbă / rostogolindu-se de jur împrejur / până s-a făcut sferă de întuneric / pulsând sub învelişul tăcerii” („Facerea”, pag. 32).

Pentru ca echilibrul, pacea şi liniştea să vină tot dinspre copilărie, liman de început, „casa de acasă”, din universul mirific cu „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul...”: „Pe locul unde au călcat, / tălpile tale de copil / s-a năpustit iarba / să-ţi înece urmele, / brâuri de cătină / îngrămădesc resturile casei / în locul porţilor” („Satul părăsit”, pag. 33); în aceeaşi notă melancolică, uşor iluzorie, cu impresii dintr-un început de lume, caldă şi patriarhală, ca în „Tablouri dintr-o expoziţie” de Modest Musorgski, un spaţiu al verosimilului dintr-un „anotimp” vivaldian: „Aş vrea să dorm un somn până-n odihnă / cum mi-a dormit primul plânset / pe sânul mamei, / când cuvântul era mireasmă lumească / iar lumea era doar murmur şi semne, / fără hotare de legi” („Cuibul”, pag. 37).

Ori o patetică lepădare de sine şi de tot „începutul şi sfârşitul” unui existenţialism, revenind în conştiinţa poetei Ştefania Oproescu ca o magie a unor viziuni ritualice şi a unor forme de demitizare, peste care nu mai există decât necuprinsul unui reproş: „Mie cine-mi va mânca trupul, / mie cine-mi va bea sângele / să mă înalţ în tiparul asemănării tale? / Doamne, / mie cine să-mi mângâie nefiinţa? NIMENI?” („Nimeni”, pag. 48).

Într-o ipostază firească până la banal, spaima venită dinspre atâtea întrebări fără răspunsuri, ca un sindrom al condiţiei umane: „Cu spaima ta de necunoscut şi de suferinţă, / te-ai încolăcit ca o pisică, / într-un tablou ce mi l-ai vândut / pe o promisiune halucinantă” („Ca o pisică, până...”, pag. 61); spaima, rezultată din nesiguranţa, incertitudinea ori „necuprinsul” existenţei fiinţei fragile, OMUL: „Să mă nască şi pe mine cineva, / strig, / dar asistenta de gardă / are cazuri mai grave...? („Camera sterilă”, pag. 62), din universul concret al doctoriţei-poetă, pierdut într-o perpetuă derivă, eşuată în înfrângeri: „în tâmpla lumii, mereu / se va lipi gândul / de sângele cuibărit / în atâtea naufragii efemere” („Naufragii”, pag. 63).

Soluţia finală pentru toate dilematicele frământări sufleteşti vine tot dinspre un optimism nativ şi robust, deoarece totul se rezolvă prin iubire, sentiment uman regenerator, prezent ca un adagio sentimental în câteva obsesii-metafore: naşterea, ca început biologic; timpul, ca reper cosmic; pasărea („pasărea de gheaţă”), ca simbol al fiinţării, într-o carte reprezentativă pentru portofoliul literar, preponderent liric, al scriitoarei Ştefania Oproescu.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare