Codrina Codruţa TUDORIU
Controversată, personalitatea Dumneavoastră, domnule Sebastian! Cred că e cea mai potrivită adresare pe care v-ați însușit-o. Dar v-ați asumat TOTUL. Și cerurile, și vacanțele în joc, și personajele poetice extrem de răsfățate precum Ștefan Valeriu, Corina, Adriana, Gelu, Nora, Paul. Și totuși… Cum să vă spun? Iosif Hechter?! Nu… Victor Mincu? Nu… E, poate, prea comercial… În infinitul bâlci al lumii, ați câștigat! Întâmplările nu au făcut ca strălucirea constelațiilor să piară. Scrie și te jucăm! - așa v-au spus Mircea Șeptilici și Nora Piacentini. Și-ați făcut-o. Și ei au făcut-o. Ați scris, au jucat. Ați răzbit! Cu emoții, dar fără pic de teamă. Ca-n teatru, cu riscuri! Alhambra a fost formidabil în acea seară… Actorii minunați! În acel timp, când încă se afla în pregătirile de pe scândurile scenei, paternitatea steluței a fost discutată, deși nu puțini erau cei ce știau cine
este de fapt, Victor Mincu. Ați trăit greu ca evreu, înspăimântat în permanență de iminența morții pe care n-ați fi dorit-o. În fond…
Cu minunata artistă Leny Caler, cea care i-a inspirat și pe Arghezi, și pe Camil Petrescu ați pariat succesul Jocului de-a vacanța. A reușit. După o lună, dacă ne gândim la mărturisirile actriței, a fost gata. Piesa a fost scrisă, dar Leny nu a putut fi Corina. Ați văzut și defectele femeii adorate: Am văzut-o pe Leni şi i-am comunicat decizia mea de a da piesa lui Iancovescu şi Mariettei. Numai în cazul în care această soluţie ar eşua, aş putea să-i pun din nou piesa la dispoziţie. A primit vestea cu destulă stăpânire, dar cu o emoţie vizibilă. Poate nu emoţie. Surpriză, necaz, regret – şi departe, departe de tot, nevoia de a izbucni în lacrimi. Asta e logica stupidă a jocului nostru. Atât timp cît ştia că piesa îi aparţine, că pentru ea o scriu şi pentru ea o păstrez, era neglijentă până la indiferenţă. Acum, cînd o pierde sau când e ameninţată s-o piardă, piesa îi devine necesară şi suferă de a nu o mai avea. Iar eu – nici eu nu sunt altfel. Regăsesc acea muflerie intermitente de care vorbeşte Swan. Ajunge puţină nelinişte, ajung îndoiala, întrebarea, presupunerea că îi sânt indiferent, pentru ca să sufăr că n-o văd şi să mă gândesc zi şi noapte la ea. Dar când (cum s-a întîmplat azi dimineaţă) o găsesc învinsă, fără rezistenţă, gata să mă iubească, atunci dintr-o dată îmi recapăt distanţa şi încetez a o mai iubi.
Am avut azi-dimineaţă impresia că e urâtă. Nu-mi plăcea pur şi simplu – ceea ce mi se întâmplă pentru prima oară de când o iubesc. Dar ştiu bine că nu-i adevărat şi că – chiar dacă ar fi – nu are importanţă. Adevărul e că azi-dimineaţă eu eram stăpân pe jocul meu şi ea nu – ceea ce o obliga pe ea să mă iubească şi pe mine să n-o iubesc. Mecanism psihologic de o simplicitate copilăroasă şi care funcţionează mereu la fel.
Tânăr, timid și foarte stângaci ați iubit-o, însă farmecul profesorului au subjugato.Era și firesc. Ați acceptat. Profesorul v-a fost prieten. Ce-ar fi fost de făcut? Suferința tăcută a lui Max v-a deschis ochii și mintea. V-ați ferit în a mai fi capricios, în momentul în care i-ați făcut vizite bunului prieten, Max Blecher. Acesta povestea despre distracțiile alături de Geo Bogza. Patul chinuitului devenea în acele momente de bucurie, un vapor pe apă. Cu astfel de închipuiri va trăi mai târziu și personajul Bogoiu, nu-i așa? Mircea Eliade și Camil Petrescu v-au fost prieteni literari până când… […] Un accident banal/ Un acrobat/ Un salt mortal, / Și… / Acrobatul nu s-a mai sculat. Nu e o confuzie. Să nu vă mire că l-am citat pe a-l dumneavoastră contemporan simbolist Minulescu… Nu e o confuzie, e pur și simplu ULTIMA ORĂ. Existența v-a fost pusă sub tăcere. Nu s-a întâmplat aceasta cu literatura dumneavoastră. Literatura nu a fost un ACCIDENT, nu a fost o abatere, nu a rămas fără nume, literatura dumneavoastră e una dintre acele Femei calde, naive, de-acum intelectualizate.
Tăcere? Nicidecum! Orașul încă mai poartă parfumul salcâmilor… Efect fulgerător.Mare entuziasm.
revista Litera 13, nr.6,p.14
Postări
0 Comentarii