„Instituţia”, un letopiseţ modern, ar putea fi considerat volumul II al altui roman, „Domiciliul obligatoriu”, Editura Alma, Iaşi, 1995, reeditat în 2015, tot la Iaşi, dar la Editura Tipo Moldova, masiv şi acesta, cu peste 300 de pagini, deoarece continuă evoluţia socio-profesională şi implicarea politică a celor mai importante personaje, cărora prozatorul-medic (specialist în obstetrică-ginecologie) le adaugă, le completează sau le cosmetizează, într-o nouă „fişă medicală”, comportamentală, ADN-ul politic, gena moral-etică, grupa de sânge partinică, într-o densitate şi o intimitate biografică, cu mereu alte unghiuri, prin care surprinde originale ipostaze umane.
Un roman-manifest, uşor atipic sub aspectul construcţiei epice, mai ales din perspectiva densităţii faptelor şi întâmplărilor, şi a manierei stilistice originale – uneori... prea originale –, o tehnică a naraţiunii cu un mixaj melodios, ca în ritmul sincopat al muzicii hip-hop!, ori o oralitate în exces de flux reportericesc, ca la transmisia unui meci de fotbal; o libertate de expresie până la sfidarea regulilor gramaticale de topică şi de sintaxă elementară, fără subiect, fără predicat... O explicaţie ar putea decurge din caracterul dinamic al evenimentelor-fundal: Revoluţia din Decembrie 1989, sau „Lovitura de stat”, după varianta... maliţioasă a unor „cârcotaşi”, transmisă în direct la Televiziune, o premieră, care a uimit lumea liberă a Europei şi de peste Ocean, un spectacol cu „eroi de mucava”, încăpăţânându-se să rămână la putere, şi cu eroi de-adevăratelea, care n-avea să fie doar... „explozia mămăligii” româneşti, cum s-a şarjat, ironic şi nedrept, ci gestul demn şi aşteptat demult al demnităţii poporului român, chiar şi în contextul laitmotivului Perestroikăi lui Gorbaciov şi a Domino-ului, care a dus până la urmă la prăbuşirea unei ideologii anacronice, iniţiată de Marx, pusă în operă de Lenin, acaparată de teroarea lui Stalin, compromisă definitiv de acoliţii Lagărului Socialist, deşi menţinută în formula cea mai agresivă şi aberantă în Coreea de Nord şi continuată cu o „cosmetizare” surprinzător de eficientă în plan economic de China.
Aşadar, Revoluţia din Decembrie 1989 este decorul, scena iar dr. Horia Preda este personajul principal, reprezentativ pentru o categorie socio-profesională ca oricare alta, lumea medicală în speţă, din „cenuşiul” stereotip socialist; personajul cu o identitate de „vioara întâi” încă din paginile celuilalt roman, „Domiciliul obligatoriu”, victimă în egală măsură a unei atmosfere, şi sociale, şi politice, din natura reală sau halucinatorie a evenimentelor relatate, cu o vizibilă disproporţie între cele două planuri.
Personajul dr. Horia Preda este construit în cel puţin două ipostaze, martor-erou al Revoluţiei şi cronicar fidel al evenimentelor, ceea ce mă determină să-l consider un alter-ego al prozatorului dr. Gheorghe Bacalbaşa, din perspectiva percepţiei multiple a faptelor şi a registrului caracterologic: participant întâmplător sau deliberat, ca în atâtea multiple ipostaze care au produs eroii cei reali ai Revoluţiei, cu destinul lor tragic, şi nu... „eroii” contrafăcuţi cu „certificatele” lor măsluite şi imorale.
Horia Preda a trăit toată „odiseea” comunismului din preajma evenimentului important; lumea aceea în toată degradarea ei perpetuă, cu lipsurile materiale de tot felul şi cu lipsa celor mai elementare libertăţi, cu frigul din apartamente şi cu... „frigul” din suflete, cu demagogia imorală, cu cele două ore de emisiuni de televiziune, în care încăpeau doar Tovarăşu’ şi Tovarăşa, cu cortegiul lor penibil şi orgolios.
Există de la primele pagini ale romanului „Instituţia” o gradare epică de scenariu de film: primele zvonuri, apoi ecouri, ştiri de la Timişoara, cu un şoc emoţional puternic, cu reacţiile precipitate ale Dictaturii, mai întâi acolo, în Vest, în Piaţa Operei, şi-apoi în Capitală; „cu plecarea... suspectă a Tovarăşului în Iran”, mitingul organizat cu „regia” arhicunoscută: „Secretarii de Partid au încolonat oamenii şi au pornit către Piaţa Palatului” (pag. 12-13).
Descrierea mitingului este... cinematografică: „Lumea s-a strâns în piaţă. În acel moment nu erau nici pentru el, nici împotriva lui”, iar finalul este de stop-cadru: „zvâcnirile amorfe ale mulţimii, aburul fricii, strigătele, faţa descumpănită a Tovarăşului...” (Ibidem). Dr. Gheorghe Bacalbaşa are... completate „fişele şi radiografiile” tuturor momentelor Revoluţiei, înregistrate, probabil, din presa scrisă, din transmisiile radio şi Tv sau din participarea directă, cu numeroase secvenţe, unele dramatice, ca în cazul morţilor de la Timişoara incineraţi şi aruncaţi în canalizare; altele de tip zvonistic, ca în cazul „teroriştilor” nedovediţi (!?); cu toţi protagoniştii, cei care mureau eroic şi tragic..., dar şi cu cei care se expuneau pe ecranele televizoarelor, cu gândul ascuns al viitorului politic.
Secvenţe de Istorie recentă, prezentate dintr-o perspectivă multiplă şi, uneori, ipotetică asupra întâmplărilor şi a... „personajelor”, la graniţa dintre absurd şi o realitate crudă, nemiloasă, un tip de maladie, în afara patologiei din aria medicală, fără un diagnostic plauzibil, ca un blestem, după legile unei anatomii incontrolabile...
Dar şi mai important este „filmul” de după Revoluţie, când în cea mai importantă sărbătoare creştină, Crăciunul, „se împlinea legea dintâi, legea talionului. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi” (pag. 23), iar o naţiune greu încercată dădea semne că ar vrea „să renască din propria cenuşă ca pasărea Phoenix”, prilej pentru prozatorul Gheorghe Bacalbaşa să modifice registrul epic cu un apetit rabelais-ian pentru manifestarea imprevizibilă, surprinzătoare a unei faune cu apucături „ciocoieşti” la „schimbarea gărzii”, cu o violenţă mai mult verbală, din aria de impact a situaţiilor limită, cu tuşee grele, grave, uneori, cu reacţii frustre şi atitudini neortodoxe, pe fondul unui lexic, licenţios să-i spunem!, mai ales în zona personajelor cu apucături agresive, vulgare, de educaţie precară.
Pe portativul unei tehnici narative paralele, apar mai toate personajele preluate din „Domiciliul obligatoriu”, cu biografii completate în „Instituţia”. Astfel, Niculae I. Nicolae, „fostul” director al Institutului de Chirurgie Funcţională şi Reparatorie, şi Horia Preda, noul director, profesori universitari amândoi, au statutul profesional hotărât de vechiul regim totalitar sau de noua democraţie a studenţilor şi a salariaţilor. Medicii Dumitrescu, eliberat din închisoare pentru... „delictul” medical al avorturilor, şi Ioana Lujeriu, întoarsă la Bucureşti după... exilul disciplinar din Maramureş, rămân în aceiaşi parametri morali şi etici, dar Maria Coţoi, asistenta-şefă, revoluţionara, este alt om, are alt statut social şi profesional dar are mai ales unul de comportament, vivace, autoritară, uşor penibilă prin arţagul şi ifosele acoperite de lozinca-acuzaţie, lozinca stigmat: „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani!?”
Şi, din nou Horia Preda, furat şi nedreptăţit în vechiul regim dar cu aceeaşi verticalitate moral-umană şi profesională şi Niculae I. Nicolae, care se întoarce şi în Institut, şi în amfiteatre, ba chiar accede în Parlament, senator, cu sprijinul ocult al fostei Securităţi.
Prozator de tip clasic, balzacian sau tolstoian („Comedia umană” sau „Război şi pace”), dincolo de... apropieri, care l-ar putea incomoda pe analistul fin Gh. Bacalbaşa, în tehnica sa literară, cu largi volute şi cu o ambiguitate insinuantă şi incomodă, reuşeşte să sondeze, cu acribia şi insistenţa intoleranţei, adâncimi de psihologie aplicată, dincolo de riscul unui „malpraxis” speculat de o lume ignobilă şi bezmetică, controlată, manipulată de o politică perversă, în limitele unei democraţii mimate, demagogice. Adică, un „prim-plan” din tehnica video a domnului Gheorghe Bacalbaşa cu noua... nomenclatură, cosmetizată cu alifiile reclamei de duzină, Ion Iliescu şi carismaticul june-prim, Petre Roman, cu puloverul proletar din dotare, contabilizat ca-ntr-un Top muzical de „gura lumii slobodă”, cu aluzii de mahala: „Nu vrem bani şi nici valută / Vrem pe Roman să ne ...!” (pag. 230), în tonuri insolite şi tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, de versuri forjate, cu șarja ironică a prozatorului.
Şi, pentru echilibrare, cu frecvente intermezzo-uri, între vijelioasele şi învolburatele acorduri din „Vltava” lui Bedrich Smetana sau Preludii nostalgice şi romantice de Chopin, cu poveşti, uneori adevărate Legende despre familii boiereşti dintre cele două Războaie, cu tabieturile lor.... boiereşti, colecţii de artă şi viaţă tihnită, bulversată de brambureala comunistă; cu altfel de poveşti din lumea pitorească, uneori, brutală, alteori, a clasei muncitoare, aliată mai mult de paradă ideologică cu ţărănimea, săracă, din care au fost excluşi moşierii şi chiaburii, cu violenţa unei uri furibunde, dirijată de un regim intolerant şi imoral, lumea activiştilor de Partid, ideologi primitivi şi intoleranţi ai modelului sovietic, cu Stalin cu tot, şi, mai apoi, cu stupida şi „originala” variantă românească.
Romanul „Instituţia” este o frescă social-politică, violentă mai ales, deşi nu lipsită de o duioşie nostalgică, şi o evidentă dragoste de oameni cu toate inerentele, patologicele lor păcate, nu neapărat cele condamnate de Biserică, cu fapte şi întâmplări într-o alternanţă de echilibru, între important şi derizoriu, aparent prelucrată în clişee; o cronică vie, cum mai afirmam, în cel puţin trei repere temporale definitorii din Istoria României: perioada interbelică, comunismul şi „originala” degringoladă de azi.
Iar relevante sunt dilemele, nu neapărat ale unui existenţialism în plan filosofic sau religios, ci dilematicele realităţi socio-comportamentale, şi din vechiul regim comunist, şi din regimul originalei democraţii de după Revoluţie, cu un exemplu tot din zona personajelor: dr. Dan Vasilescu, ins duplicitar, cu un parcurs profesional şi politic încă din studenţie, în comunism, cu „relaţii” la Securitate, şi după Revoluţie, schimbând doar...”tehnica”, nu şi... apucăturile!
Dar şi reversul pozitiv al medaliei: dr. Ioana Lujeriu, martoră nedumerită, speriată, tristă, implicată direct şi întâmplător în invazia minerilor lui Miron Cozma, care-i „vânau” pe tinerii în blugi, cu barbă, cu complicitatea imbecilă a... „oamenilor cinstiţi!”; doctoriţa nedreptăţită atunci, rănită acum de... „minerii în travesti” (!?), care declară onest şi de-o moralitate sublimă: „...traumatism prin cădere. La serviciu nimeni nu a întrebat-o nimic” (pag. 179).
Cronicar ordonat şi disciplinat al „Letopiseţului Revoluţiei”, domnul Gheorghe Bacalbaşa începe „gospodăreşte” chiar cu anul 1989 şi are argumente solide: Gorbaciov... „om însemnat. Două plăci mari, roşii, de angiom plan, îi acopereau fruntea ca două pete de sânge” (pag. 125), Glasnosti, Perestroika, „Solidaritatea” din Polonia, Legea Domninoului cu Honneker, Jivkov, Ungaria, Cehoslovacia..., Bucureşti-ul şi alegerile din „Duminica Orbului”, cu alte personaje, carismaticul Ion Iliescu, „om nu mare de stat, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge... nevinovat în Piaţa Universităţii, când hoardele de mineri, adevăraţi sau... uşor fardaţi cu mânia proletară, au intrat în şut cu lămpaşele şi cu bâtele lor vindicative; altfel, om întreg la hire, neleneşu'... ”, adică aşa cum posibil l-ar fi putut vedea bătrânul cronicar Grigore Ureche.
Dominoul ajunge, cu o întârziere periculoasă, şi în „ţara muscalilor”, pe 19 august 1991, printr-o... „Lovitură de Stat”, cu Gorbaciov izolat în Crimeea, până când Boris Elţân rezolvă problema!
La Bucureşti, are lor Referendumul pentru noua Constituţie; Regele Mihai revine, în sfârşit, în România; Dr. Horia Preda este ales prorectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „în mod democratic. Dar nu de studenţi. S-a terminat cu puterea studenţilor”; toată România este într-o efervescenţă dătătoare de speranţe: „Merg autocarele spre Stambul: cu capete vidia, cu pânze de bomfaier, cu curve, cu rulmenţi”, iar lozinca mobilizatoare a zilei este: „Bă! Numai proştii stau deoparte! ” (pag. 245), urmată de alta şi mai mobilizatoare: „Români, îmbogăţiţi-vă!” (pag. 328), şi un spectacol-miraj: „Caritas-ul lui Stoica, din care s-a ales doar «praful Speranţei»”, urmat de o altă „cacealma” şi mai sinistră: „Prăbuşirea F.N.I.-ului, ca a turnurilor gemene din New York: bruscă, teatrală şi neaşteptată”, dar „de plătit, au plătit mitocanii şi pleava” (pag. 554), cu scuza imorală, ca un contrapunct burlesc, liniştitor: „Moartea unui om e o tragedie, moartea unui milion de fiinţe umane nu-i decât un fapt de statistică, a afirmat rece tovarăşul Stalin” (pag. 555).
Şi, din nou, cu ritmicitatea dintr-un „Preludiu” de Chopin, obsedant dar şi liniştitor, viaţa cea de toate zilele dintr-un spital, cu săli de operaţie, cu tot acel ritual al speranţei pentru bolnavii, care nu mai aşteaptă nimic nici de la Ion Iliescu, nici de la Câmpeanu, Raţiu sau Coposu şi nici de la Regele Mihai I de România, sau în niciun caz de la confruntarea dintre „luceafărul huilei” şi primul ministru Radu Vasile.
Romanul „Instituţia” are frisoanele unui interludiu cinic, un roman al realului cenuşiu dar cu anvergura unei epopei cu rezultatul prea multor speranţe spulberate brutal, un strigăt între ironie şi disperarea mută, pentru o „cacealma” imorală, din care potul cel mare a fost perpetuu adunat, „cu mâinile amândouă”, de impostura şi acoliţii ei, în aplauzele frenetice ale naivilor...; o carte de referinţă pentru un segment social-politic românesc, din care „uvertura” spectacolului democraţiei râvnite a eşuat în recviemul neşansei.
Nimic dintre năucitoarele „experimente” ale democraţiei postrevoluţionare nu sunt omise în „cronica” domnului Gheorghe Bacalbaşa: demolarea structurilor industriei româneşti realizată cu atâtea sacrificii şi oferită „căutătorilor de fier vechi”, distrugerea sistemului naţional de irigaţii (...în curţile sătenilor zac stive de ţevi din aluminiu, folosite la tot felul de... năstruşnice utilităţi!?), primii milionari, apoi miliardari, îmbogăţiţii peste noapte din fondurile secrete ale familiei Ceauşescu, din patrimoniul financiar şi imobiliar al U.T.C.-ului şi al Sindicatelor, reîmproprietărirea incompletă şi falsificată a ţăranilor, afacerea veroasă a retrocedărilor cu acte falsificate, avocaţi „performeri” şi notari care parafează acte frauduloase pentru a produce alt fel de nedreptăţi, noii şi pitoreştii moşieri şi latifundiari, italieni şi arabi, minerii, siderurgiştii, chimiştii transformaţi în şomeri, amăgiţi cu iluzorii salarii compensatorii din care se grăbesc să-şi cumpere televizoare şi telefoane mobile, transformarea României într-o rentabilă piaţă de desfacere pentru produsele Europei şi nu numai...: „Ţară de vânzători, de paznici şi de şoferi” (pag. 400).
Apoi, ca un andante săltăreţ şi vivace, o poveste de dragoste despre „Cum s-a născut şi din ce s-a hrănit pasiunea lui Andrei Câmpeanu pentru Irina”... (pag. 406), secvenţe epice în care prozatorul Gh. Bacalbaşa modifică tonalitatea stilistică: fraze ample, stufoase, cu o gramatică sobră, elegantă şi corectă, cu subiecte şi predicate; care nu mai seamănă cu enunţurile sacadate, sincopate; de data aceasta cu descrieri spumoase, dialog viu, spiritual, chiar cu scene „fierbinţi”, erotică cu „parfum de epocă”, cu o decenţă care vine din perspectiva analizei unui colecţionar de artă: nudul, cu nimic din vulgaritatea unei anatomii condimentată licenţios.
Şi, printre ultimele „file” din calendarul prozatorului-cronicar, anul 1997, când vine în România Bill Clinton, preşedintele american, care „i-a trântit uşa în nas României pentru a intra în NATO”; moartea dr. Dumitrescu, care „Nu fusese bolnav niciodată”, Vadim Tudor se opune, în stilul său fulminant, „urcării în scaun” a domnului Iliescu, doctoriţei Ioana Lujeriu îi este devastată locuinţa şi i se fură colecţia de artă; se schimbă garda, „A murit Regele... Trăiască Regele!”, dr. Codruţ Bunea, simbol al perenităţii: „Munca te face liber, scria pe poarta unei instituţii a celui de al treilea Reich” (pag. 574), ca un contract al maleficului.
Romanul „Instituţia”: 163 de secvenţe (părţi, capitole, structuri narative), de la 1 la 163, fără nicio compartimentare tematică, şi, din aceste motive, n-a mai fost nevoie, evident, de... CUPRINS!
Deşi am mai spus-o, prin romanul „Instituţia”, pe domnul doctor Gheorghe Bacalbașa, scriitorul care dovedește o subtilă detașare și o elegantă nonșalanță stilistică de literatură modernă, îl asemăn, cu admirație și respect, celebrului personaj al dramaturgului francez Jean Baptiste Poquelin, zis Molière, care... „nu știa că face proză”!
Şi, ce proză de calitate!
Postări
0 Comentarii