Cine oare dintre noi…?

Dan NOREA 

Era o zi frumoasă de toamnă, atât cât poate fi ea de frumoasă într-un oraș de beton și sticlă. Soarele se oglindea în fațadele blocurilor și te orbea pentru o clipă,  obligându-te să întorci capul. Pereții de beton încă păstrau urme din dogoarea verii, în așteptarea unei ploi care nu mai venise demult. Mă întorceam pe jos de la serviciu, bucurându-mă de ultimele zile ale toamnei. De când fusesem transferat la centrală, un efect secundar, neurmărit în mod special dar la fel de plăcut ca mărirea de salariu, era acela că aveam biroul la zece minute de casă. Mașina devenise inutilă, aş fi pierdut mai multă vreme cu scosul ei din garaj şi căutatul unui loc de parcare.

După amiază, în drum spre casă, mă simțeam uneori obosit, aşa că lungeam plimbarea până aveam impresia că mi-am revenit, pentru a mă prezenta suficient de proaspăt în ochii soţiei şi ai copiilor. Într-unul din traseele alternative spre casă am descoperit o cârciumioară cochetă. Am intrat să beau o vodcă mică de la gheață. De multe ori, în cantități mici tăria are darul să mă revigoreze. Localul asimetric, în formă de L, afișa o eleganță lipsită de ostentație. Cele cinci mese aveau fețele de masă curate, iar în atmosferă pluteau în surdină melodii ce fuseseră la modă cu douăzeci de ani în urmă. Destul de repede obiceiul a devenit tradiţie, ospătarii începuseră să mă salute cu un zâmbet larg, ca pe o cunoștință veche.

Încă din prima zi am observat într-un colţ un bărbat singur, neras, îmbrăcat ponosit, care stătea îndelung cu o bere în față fără să bea din ea. Ca o paranteză, totdeauna m-am întrebat cum pot unii oameni să arate tot timpul nerași. Dacă tot neglijează să se radă, normal ar fi să le crească barba. Deși personajul mă intriga, nu doream să-l tulbur. Dar într-o zi, localul era plin și i-am cerut permisiunea să mă așez la masa lui. Părea un tip singuratic și aveam intenția să-mi beau vodca în liniște, dar omul abia aștepta să intre în vorbă cu cineva.
-Văd că aveți verighetă, sunteți însurat demult?
-Da, de șaptesprezece ani, am răspuns eu mirat.
-Presupun că vă iubiți soția, altfel nu ați fi rămas împreună atâta vreme.
-Așa e, am confirmat eu, total surprins că a intrat atât de brusc în detalii intime.
-V-ați gândit vreodată că, la un moment dat, unul dintre voi va muri și celălalt va rămâne singur și va suferi?
-Nu! mă scuturai eu, cuprins brusc de un frison. Prefer să evit gânduri atât de macabre. Când va fi, va fi și cu asta basta.

Omul căzu pe gânduri câteva momente, apoi se hotărî.
-Soția mea și cu mine ne-am întrebat de multe ori: cine oare dintre noi va muri primul? Pe fiecare ne-a înfiorat ideea că poate rămâne singur într-o casă plină de amintiri. Știți, am constatat că unii oameni trec foarte ușor peste momentele neplăcute, le uită repede, parcă le șterg din memorie cu o radieră. Noi doi nu eram așa, rememoram aproape cu voluptate toate traumele din copilărie, toate dezamăgirile din adolescență, toate eșecurile din tinerețe. Era o ocazie perfectă de a ne plânge de soarta ingrată, de a ne consola unul pe celălalt, de a ne manifesta afecțiunea. Cred că într-un fel, în plus față de dragoste, asta a fost ceea ce ne-a apropiat și ne-a făcut să rămânem împreună. Tocmai din acest motiv, al memoriei noastre perfecte, era de presupus că, după dispariția unuia dintre noi, supraviețuitorul își va trăi ultimii ani într-o suferință teribilă. Fiecare moment al zilei cu tabieturile lui, fiecare obiect din casă urma să devină motiv de durere.

Tăcurăm amândoi câteva minute, timp în care optimismul meu natural se revolta de-a dreptul auzind niște idei atât de morbide. Dar revolta rămânea interioară, consideram că un om tolerant trebuie să-și pună în permanență întrebarea: cine sunt eu să-i judec pe ceilalți?
Totuși, ceva mă sâcâia.
-Văd că vorbiți la trecut.
-Da, pentru că…
Omul mai tăcu trei secunde, după care continuă.
-Ați auzit de accidentul navei de croazieră de acum trei luni?
-Sigur că da, șoptii eu, începând să bănuiesc adevărul.
-Eram amândoi îmbarcați, soția mea dorea demult să vadă Istanbulul. Când nava a început să se încline, ne-am luat de mână și am sărit împreună în apă. Am găsit plutind o bucată de lemn, prea mică pentru a ne susține pe amîndoi. Am lăsat-o pe ea să se sprijine, eu știam să înot. Dar apa era rece, mușchii mei neobișnuiți cu efortul și, după un sfert de oră, simțeam că mă duc la fund. În ultimele clipe i-am văzut ochii îndurerați și mi-am imaginat viața ei viitoare, încărcată de suferință. Și atunci i-am desprins cu grijă mâinile, una după alta și am apucat eu scândura. S-a scufundat încet, fără să se zbată și ultimul lucru pe care mi-l amintesc sunt ochii ei mari, plini de lacrimi și de durere, la gândul că voi rămâne singur.

După o pauză scurtă, omul preciză, ca să fie sigur că s-a făcut înțeles.
-Pentru ea am făcut-o, am preferat să fiu eu cel care suferă.

După care își ridică spre mine ochii încercănați, cerșind compătimire. Dar toleranța mea avea niște limite. Am dat vodca pe gât, am lăsat banii pe masă și am părăsit localul fără a privi în urmă. E inutil să spun că, de atunci, m-am întors de la serviciu pe un cu totul alt traseu. Iar păhărelul de vodcă aburindă, scoasă din congelator, am început să îl beau acasă, unde mă așteaptă zâmbitoare soția.

Au trecut cincisprezece ani de la întâmplare. Dar niciun moment nu m-a preocupat problema: cine oare dintre noi…?