În ultima carte de poezii a lui a g secară, apărută la Editura EIKON, Cluj – EU, Henric al ∞-lea & Muzele Decapitate, este ”muzăreală” mare, precum zice și în ”poemacbethul” care anunță tema primei părți a cărții – poemacbethul sau marea muzăreală -- și anume decapitarea (metaforică) a muzei poetului și uneori și a lui Henric.
La curtea regelui Henric al Infinitulea, ori al celui de-al optulea, culcat pe o parte de nesoartă, zic, la curtea regelui Henric cel ”rămas de râs / în urma lumii / cu toate iubirile / ca niște vrăjitoare / hlizindu-se / la rugul pe care l-am gătat”, Henric cel coborâtor ” … din eliot / tărâm vecin de camelot”, la curtea lui Henric – ”mașina de scris”, care ”a înviat a treia zi după nicio Scriptură / a văzut din nou lumina / a văzut cuvinte / a văzut muze vii și muze decapitate / ducându-și sex-appeal-ul / peste dealuri și munți / peste circumvoluțiuni / peste cărți scrise și nescrise încă / peste toată rețeaua”, la curtea lui, zic, este mare ”muzăreală”, în cel mai veritabil stil postmodernist, unde ceremonialul dicteului liric este desolemnizat întru valorificarea prozaismului și al refuzului stilului înalt ermetic și impersonal.
Iată un mic portret în acest sens : ”muza călău / n-are mai mult de un metru cincizeci / își ascute satârul din penițe / pe umerii unuia care are aripi / de silicon / și un tricou pe care scrie / the end of lady gaga”, ori într-o enumerare care tensionează momentul execuției lui Henric al Infinitulea, de către ”muza călău” : ”muzele lupoaice, muzele iepuraș, muzele căprioare, / muzele elefant, muzele balene, muzele șoricei, / muzele pisicuțe, muzele păianjen, muzele șarpe, muzele vulpe / muzele grele cât tot pământul, muzele vultur, muzele șoim, muzele chihuahua / Toate s-au adunat în jurul urmelor mele. Cu instrumente / delicate sau nu, au sfâșiat mai rău decât Medeea copiii săi.”
Citatele și referințele culturale ale autorului se fac în registru ironic, parodiază modelele prestigioase, bagatelinzându-le până aproape la a le conferi o altă valoare semantică, iar mai toate substantivele nume proprii devin substantive comune : ”șeherezade gratinate, juliete marinate / nimfate, simonate vișinate / geraldine, eclerine, dulcinee, / emiliane, zeiține, îngerine”. Iar marea decapitare a ”Prințesei călău” este ”ca într-un film (de) disney / hotărăște că povestea trebuie să fie / și chiar dacă nu mai erau de mult / prințese / pierdute prin revoluții și ghilotine de buzunar / ….. ea se duse pe lună, se ascunse acolo / și încercă timp de milenii să-și aducă aminte / cum este să iubești șapte pitici / șapte prinți / șapte regi / șapte zei / șapte poeți / șapte iezi / șapte cuvinte / pe care se poate srijini / orice univers / orice multivers” .
Autorul renunță la metaforă și la imaginea excesiv elaborată valorificând prozaismul și intertextualismul, care îi și permite jocul cu anumite referințe culturale și nu numai : cioran, mucius scaevola, lars von trier, alexandru cel mare, hamlet, max bruch, dedal, troia, quetzalcoatl, rene aubry, carolyn carlson, toate puse în slujba unui univers poetic original, mustind de referiri la varii domenii de activitate și arii culturale, dar toate slujind două personaje tragice în substanța lor : un el și o ea, care se iubesc, nu se iubesc, se părăsesc și în final nu se regăsesc ca pereche edenică, în marea alchimie sentimentală a Universului.
Tragismul iubirii este delicat și discret ascuns ori chiar disipat, mărunnțit, disimulat de atât de numeroase referiri care provin din vaste arii culturale : filozofie, cinematografie, balet, coregrafie, mitologie, povești clasice, religie, antichitate, muzică clasică și chiar pop, un adevărat bazar, dar în spatele căruia stă un om îndrăgostit, care ca … pedeapsă îi face iubitei cu ochii de regină ai lui kierkegaard, care l-a supus unei Hiroshime sentimentale : ”copilul atomic / a fost aruncat asupra / memoriei mele … / și creșteai / ca o ciupercă / din basme / în pijamale roșii, / fără picățele albe / creșteai într-o zi / cât altele într-o viață / mă acopereai cu umbra-ți de otravă dulce / în călătorie de plăcere / prin măruntaiele prietenei …”, îi face iubitei, spuneam, niște portrete de o frumusețe teribilă, din punct de vedere literar.
În primul rând, iată chiar din titlu, în partea a doua a volumului de versuri, o succintă caracterizare indirectă a iubitei. Să nu uităm că la Kierkegaard una dintre temele recurente este importanța subiectivismului, care privește modul în care oamenii se relaționează ei înșiși cu adevărurile obiective. Acesta argumentează că ”subiectivitatea e adevăr” și ”adevărul e subiectivitate”. Și uite cum dintr-o dată înțelegi filosofia sentimentală a sintagmei inedite a ochilor de regină ai lui …. Kierkegaard! Și ne ferim discret de eventuale speculații sentimentalo-lirice pe marginea portretului unui asemenea personaj – femeie, lăsând poezia să vorbească.
Iată cum este Ea : ”fată cu ochii cărbune / mă desenezi pe fiecare zi / pe coala ei c-o singură față / mă îneci cu câte-o lacrimă / mă ștergi ca pe-un fir de praf / cu evantaiul genelor”. ”în carapacea ei / jumulită de soare, / miriapodul suflețel / se chinuie / să-și numere picioarele / zâmbetul ei / ca un fermoar / ce pe neștiute / se uită deschis / ca nu-ul veșnic răspuns / la întrebarea omului / poate fi oare dumnezeu? / privirea ei neagră / ca intrarea în infern / hâmmm-ul ei sceptic / ca al sfântului petru / atunci când bați / la porțile de miere / ale raiului migrator / prin mirările oamenilor.” ”erai clapele pianului / la care cântam / pentru a-mi răscumpăra / tăcerea”. ”femeie-n pustiu. / vei găsi o fântână / pentru chipul tău”. ”sub streașina tâmplei tale / ochiul cel temător și rătăcitor / două rândunici dispărute / și-au făcut cuib din fum de țigară / acolo și-au clocit totul / … / iar când au dispărut țările calde / și s-a întors iarna din pribegia lungă / prin sacul lui moș crăciun / le-am trimis spre mai sudul trupului tău”. ”să dai cu pieptănul în mine / atât de des / încât în pădure să mă schimbi / să aud cerbii-n mine boncăluind / de dorul ciutelor surde / cu ielele intrate în inimile lor / zăvorâte de jocul de cremene / al ideilor”.
Și atâta frumusețe vine în opoziție cu disperarea ”aproape cioraniană” a poetului : ” în neparisul meu de azi / am mai murit puțin mai mult / ca de obicei / … / spuneam într-o încercare de carte / nimicul zboară c-o singură aripă / sfidător îmblânzit / de orice pentr-o viață / …/ în prima joi ce nu ți-am înțeles-o / lângă focul ce-ți silabisea jarul / am vrut să dau arderii mâna mea stângă / … / și-n trecutul (de) acum știu / am fost iarăși învins / în lupta cu iubirea / nu știu dacă te voi mai putea ghici / în palma mea stângă, / adevăr de jar / pe limba timpului.”; ”pândesc cruzimea ta / ca o fiară / uitată de mii de ani, / închisă / în cușca pierdută de noe / și văd crudul tău adevăr de carne / în ghearele și colții / cruzimii nesimțite a sufletului / ce uită / amintirea ta / va fi luată / de cuvânt / și dusă pe-un deal / unde-un strigoi / va-ncerca înnebunit / de gol pe dinăuntru, smulgând violetele neîmpliniri / ale unui ciuline / cercând să afle / de luna-l iubește / nu-l iubește …; /…./ nu ling / decât blidele / în care viața te-a gătit / de iubire / nu-mi ling / decât rănile / pe care mi le uiți / deschise, uitându-te curioasă / peste coclaurile de sânge / ca să vezi cu ce mă mai laud / nu-ți ling / decât răceala mâinilor, pură și nedreaptă / ca întreaga zăpadă a polului / îndulcită de minune / parfumată de toate aromele lumii / revărsată înghețată / peste cornetul ieftin / al vieții mele”. ”n-am să iubesc vreodată / mai mult decât pot iubi / nu voi depăși măsura pașilor tăi / totdeauna voi fi umbra / celor sfinte / dar cu îngerii ce nu mă înțeleg / mereu mă voi lupta / chiar și numai încercând să-i uit / și ce război e mai sângeros / ca uitarea?”
Dar nimic mai adevărat că poetul se simte salvat de luciditatea lui, ca de două aripi, care nu, nu sunt de ceară, și iată antepenultimul poem al celei de-a doua secțiuni a cărții, ”icar crede că iubește” : când mi-au văzut străinii / iubirea ce ți-am purtat-o / au turnat-o în dulcea formă a poemului rebel / precum cretanii-n vremi / au legat-o cu frânghii aspre / au aruncat-o în ceruri de lanțuri / să nu fugă / atât de vie și de sălbatică li s-a părut / dar eu nu-s dedal să-mi zbor din minte / mi-ai cunoscut / ceea ce tu numești suflet / (întoarce-te acum) / privește monstrul ce-l păzește xoanon diform / iubirea am lăsat-o spre soare să se ducă / aripile acestea nu-mi sunt de ceară”.
Precum un clavecin bine temperat ultima secțiune a cărții povestea de rubin a uzurpatorului aduce o schimbare de tonalitate lirică și două personaje, ambele fiind ipostaze poetice ale autorului : unul este chiar Pygmallion cel Mare, care, firește, poate defini și chiar redefini o femeie : ”a îmbrăca un trup cu pielea artumei / a da unui suflet forma ei / este provocarea care mă așteaptă / pentru când voi fi rege / și o să mă numesc Pygmallion cel Mare” și un enigmatic Theoderich, care este precum declară însuși poetul : ”io, theoderich / uzurpatorul trupului iubitei mele / atât de secrete / atât de frumoase / încât privind-o am putut să cred / din tot adâncul ființei mele / că roșul sângelui / este la fel cu întunericul universului / io, theoderich / uzurpatorul sufletului artumei / pe care n-o voi mai mai cunoaște vreodată / amintire pe amintire mâncându-se / siluindu-se / născându-mă pe mine / pentru înțelegerea adevăratei singurătăți / a răului care se vrea bine”.
Iar noul rege Pygmallion cel Mare spune prin gura poetului : ”dacă trubadurul a notat / totul / să i se ia capul / despre iubirile mele / nu trebuie să știu nici eu”, ”aș vrea să fiu stăpân al nopții / definitive / care nu cunoaște iubire omenească”, ”da / voi fi regele / care va avea hlamidă din pielea și pletele lor / având plăcerea de a înșela orice așteptare / care va interzice existența muzelor / va șterge de pe fața umană a lumii / orice lacrimă de fericire”, ”sufletul meu nu va mai avea ferestre / nici măcar balcoane / iar deviza va fi peste tot scrisă : / poate nu te voi iubi / poate nu te-am iubit / poate soarele chiar nu va mai răsări”, / ….. / și pustiu va fi / în acest bâlci unde iubirile / inimile adevăratelor amintiri / vor fi condamnate să sape tuneluri / prin care vom ajunge / la inima lui dumnezeu”.
Cartea de poezii de iubire a lui a g secară atinge excelența în cele mai multe locuri, fapt pentru care am și preferat să punctăm cu multe citate, care au susținut demersul nostru, de a face o prietenească încercare de critică, pe marginea acestei bijuterii lirice.
Cu un titlu malițios și imposibil de lung, iată de sfârșit, spre exemplificare, unul din multele poeme de dragoste, aproape perfecte, cum numai a g secară a putut scrie în al lui Henric …. :
(vodka) polar sau false meditații de ce rio nu este la golful mexic și de ce vodka nu este tequilla
arătai ca o fetiță
plecând la grădinița munților
având la pachețel sufletul meu
și-o sticluță de vie apășoară
prin venele tale curgeau
șuvoaie de polar
încălzindu-ți luciditatea de cristal
rafinând-o la infinit
cândva când ți se va face foame
-- nimeni nu știe când, nici Dumnezeu Tatăl,
nici Quetzalcoatl doar se știe că ești la fel de frumoasă
ca un sfârșit de lume –
și vei desface pachețelul
pe care ți l-au făcut îngerii păzitori
vei vedea că n-am fost
decât un fel de minciună
nu vei găsi între petalele acelei flori
de agavă care nu se numește agavă
decât câteva boabe de rouă
iar de te vei fi uitat mai atentă
vei găsi și câteva lacrimi
vor fi bine ascunse
vor fi lacrimi de-ale mele
plânse de tine.
Postări
0 Comentarii