Din lutul luncii - Valeriu Ion Găgiulescu

La început a fost Cuvântul de la Dumnezeu şi Cuvântul  i-a fost dat Scriitorului, iar  Scriitorul a  devenit  Cuvântul prin care bunul  Dumnezeu a binecuvântat omenirea!

Virgil ANDRONESCU 

Scriitorului Valeriu Ion Gagiulescu, din Turnu Măgurele, i-au făcut prietenii o nouă şi plăcută surpriză de suflet: cartea sa de proză scurtă Din lutul luncii a fost deja tipărită- la Editura Sitech Romania Craiova, şi urmează să fie lansată oficial a scurtă. Domnia sa a trimis cartea în format electronic către redacţia revistei Litera13, exemplarul semnal primit de la bunul său prieten Ciprian Voinea, unul dintre cei care s-au ocupat de apariţia acesteia. Cartea are 234 de pagini şi a apărut într-o prezentare grafică excepţională.

Volumul este deschis de nuvela Cel ce nu râde şi este dedicată de autor memoriei socrului său, memoriei tuturor acelor ţărani de pe aici....din lutul luncii....care, fără vorbă multă, cu hotărâre şi cu îndârjire, fără a avea timp să mai şi râdă, uneori, au făcut posibil ca ţara aceasta să mai existe, încă!

Autorul prezintă dintr-u’ începutul cărţii Întâmplări în care povesteşte despre secetă şi pârjolul ei amarnic, depre cerul înalt, de un alb-albăstrui, fără de margini, fără o şuviţă de nor, care, acoperea totul cu o nevăzută mantie de zăpuşeală. Valeriu Ion Gagiulescu îşi demonstrează în această carte calităţile de bun peisagist: Nu adia nici o boare dinspre apa Dunării şi creionează cum nu se poate mai bine cum se auzeau acele cunoscute semne de viaţă, ciripitul brabeţilor, măcăitul certăreţ al raţelor, intervenţia autoritară a curcanilor, glasul victorios al câte unui cocoş, hămăitul leneş al vreunui dulău, ritmul mecanic al ciocănitorilor, bocănitul sonor al meşterului „dogar” -vecinul dinspre miază-noapte, meliţa ascuţită a Dadei Lina, tusea răguşită a lui bărbată-său, chirăiala neobosită a puradeilor lui Lucă, lăcătuşul, vecinul de peste obor. Autorul deschie această primă nuvelă cu o descriere nature. Încheie, în acelaşi stil, arătând că satul părea amorţit, când de odată, se auzi glasul mamei: Pui, pui, pui, veniţi la mama…, Unde sunteţi, puişorii mei ? Lenuţa tresări şi o luă la fugă către casă. Era, acum, fericită. Ştia cum va arăta viitorul. Se grăbea, însă, să ajungă la Mama. Căci, la drept vorbind, era şi ea, de fapt, doar un puişor de om.

Un alt personaj ce reţine interesul este Polonezu’ care, de fapt, se numea Jan Kedzierzawy iar soţia lui era Hanna. Acestui ins de origine poloneză, oamenii locului nu au putut nici odată să–i scrie sau să– i pronunţe, corect, numele si nici pe al acelei localităţi de unde venea. Numele Przemysl era ceva cu totul şi cu totul peste puterile lor şi de aceea i-au spus Iancu. Jupân Iancu croitoru’. Iancu Polonezu’. Da, Valeriu Gagiulescu descrie cu mare afinitate personajul pitoresc Polonezu’ şi cum porecla acestuia a prins cel mai bine.

Finalul primei nuvele se încheie cu o povestire din şi de după razboi: Am raportat la superior cazul, la ieşirea din tură şi acela mi-a zis că bine am  făcut. Ce era să  fac, Coane Iancu, era vreme de război... Mă împuşcau pe loc tovarăşii, veni-le-ar numele! adresându-se cu năduf polonezului: Ce ziceţi, poate o fi mai bine acu’...de când a dat răposatul Dej Declaraţia aia din Aprilie ?!

În cea de a doua proză scurtă autorul povesteşte despre copilăria sa şi despre felul cum în vacanţa mare zilele erau nesfârşite şi în fiecare dintre ele se petreceau atâtea şi atâtea isprăvi încât timpul părea a se fi oprit în loc.

Aici apare şi personajul Mia care, vara, de cele mai multe ori, în special după-amiaza, era de găsit în Grădina Mare unde ,,recitalurile” ei nu duceau niciodată lipsă de asistenţă. V.I. Găgiulescu dedică un spasaj important şi personajului cu suflet mare şi cu mare înţelepciune, Doctorul Bălan, de la Brăila, care i-a legat trompele unei nefericite. Apropo de întâmplarea nefericitei autorul se întreabă trist şi melancolic oare, prin câte suflete o mai trece azi amintirea acelei fiinţe pierdute în vremurile de demult ale primei tinereiţ!

Ion Gagiulescu, autorul unor cărţi de excepţie în literature română, prezintă publicului scrieri din viaţa trăita, povestind despre un anume Petrică Praporgescu, rememorează cu farmec şi mare acurateţe documentară momente din perioada liceului dacă se admite că şi acea formă de învăţământ cu durata totală de zece ani ar putea, cu adevărat, să se numească LICEU, vorbind despre acele condiţii care se întamplau, cam pe la jumătatea secolului trecut, când băieţii – deveniţi, deci, liceeni- s-au întâlnit pentru prima oară în faţa clădirii şcolii, peste drum de Spital, cu un personaj pitoresc, care capta, involuntar, atenţia.

Dar povesteşte şi despre vremurile când militianul Grămadă, agentul de circulaţie, pe care l-am cunoscut şi eu din ceea ce-mi spunea tata, îndemna pe Tudorica Ceferistu’ ( acel personaj pe care l-am cunoscut personal ), să meargă pe trotuar, să nu-l calce vreo maşină, iar acesta îi raspundea, în hazul tuturor trecătorilor: Bine, mă, aşa de proşti sunteţi voi,  ăştia?  Păi, ai văzut tu, vreodată, tren călcat de maşină !? Toţi aţi trecut prin viaţa noastră ca nişte umbre. Aţi  rămas, acolo, undeva, în liniştea  binemeritată, umbrele tinereţilor noastre! încheie melancolic şi pitoresc acest pasaj autorul.  

Personajul ,,Tavi” din schiţa O clipă prea repede este poetul Sorin Stoian- care s-a sinucis în apele involburatei Dunări, un alt mare şi însemnat om care face cinste şcolii Turnene.Precum O clipa prea repede şi prea liniştită au trecut acele vremuri în care noaptea de vară învăluise orăşelul cu o imaterială mantie de linişte. Deşi nu adia nici o boare, căldura nu era apăsătoare şi când numai frumuseţea micuţei urbe reuşea să-ţi lase urme adânci în memorie, acea urbe în care dinspre Grădina Domnească se insinuau parfumuri de violete şi de regina nopţii. Încă şi teiul îşi mai trimitea ultimele mesaje olfactive. Pe lângă palida lumină a câte unui felinar roiau fluturi de noapte şi batalioanele de ţânţari. De undeva, probabil dinspre Gropan sau dinspre Gârlă se auzeau, uneori estompat, alteori pronunţat-sâcâitor, concertele nupţiale ale populaţiei de batraciene. Imagini de odinioară sunt acum rememorate cu calmul şi liniştea scriitorului aşezat în faţa colii de scris, pierdut printre gânduri şi amintiri fabuloase: oricum, acel calm plat nu putea să îndemne la nimic altceva decât la o stare de lene profundă. O subtilă părere de rău faţă de viaţa personajului real Tudorică Ceferistu’ cât şi vis-à-vis de memoria acestuia se instaleaza în sufletul scriitorului Gagiulescu: Iubirea faţă de acei oameni care nu l-au priceput. Care nu i-au acordat o Clipă de iubire.

Pentru Valeriu Ion Gagiulescu, Lumânarea are două semnificaţii, una laică- singurul bec aprins se străduia, cu greu, să împrăştie umbrele adunate prin colţurile încăperii. Mirosea greu, acel miros de neconfundat al spitalelor sărace, de provincie şi alta religioasă: se poate spune că am reuşit să–i sting lumânarea acelui om. Fusese, prea din vreme, aprinsă ! Doctorul care a stins lumânarea este chiar psihiatrul Valentin Munteanu  ,,părintele” revistei turnene Ecouri Dunărene.

Proza scurtă Cel ce nu râde se deschide şi se încheie cu două versuri (  la început Du-te la ostire! Şi la final Pentru tara mori! Iar al treilea vers, fără de care construcţia ar schiopăta este Şi-ti va fi mormânt l incoronat cu flori! ) din poezia Mama lui Ştefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu şi reprezintă în cel mai înalt grad ataşamentul patriotic şi uman al scriitorului faţă de înaintaşii săi. Cunoscându-l îndeaproape pe prozator, susţin că această trăire şi atitudine nu se datorează numai faptului că domnia-sa a profesat ca judecător şi avocat, ci şi faptului că a trecut prin vremuri grele şi mult mai frumoase decât cele de astăzi! 

În pasajul ce-l voi cita, Valeriu Găgiulescu, aflat lângă Luciul Dunării, privit către malul dimpotrivă, cel bulgăresc care părea şi el nemişcat, despre un personaj numit Mihai Dunăreanu şi despre o lungă, o neînchipuit de lungă şi de grea luptă cu pământul. O luptă adevărată, nu o joacă. Preţul luptei fiind însăşi recolta. Însăşi existenţa. Viaţa! Autorul concluzionează înduioşător: Şi aşa se sfârşi copilăria lui Dunăreanu  F. Mihai!, amintindu-şi şi amintindu-ne tuturor de anul 1917, pentru cei de aici, din lunca Dunării, rămaşi sub ocupaţia germană, a trecut tot cam la fel cu celălalt, în care începuse nenorocitul acesta de război, veni-i–ar numele! Doar Crucea, din înălţimea ei, veghea egal somnul de veci al celor care se înfruntaseră pe câmpul de onoare. Fac precizarea că Mihai Dunăreanu a fost, în realitate, chiar socrul autorului iar toate faptele descrise sunt trase din viaţa acestuia.

Datoria faţă de memoria eroilor care şi-au vărsat sângele pe câmpurile de luptă pentru apărarea hotarelor patriei e un alt moment de înaltă măiestrie literară, dar şi o mare onoare pentru autorul care trăieşte şi prin caracterul personajului Mihail:…în torida vară a lui 1980, căci atunci este datată întâmplarea, a doua zi, după o noapte în care somnul cel lung a fost pe măsura drumului şi a întâmplărilor acestuia, copiii l-au găsit pe Mihai deşteptat de cu vreme, gata spălat, bărbierit şi îmbrăcat cu costumul lui de zile mari. Unde te porneşti, tată, aşa de vreme? ( un fel de întrebare moromeţiană Unde mergem noi acum, domnule?! ) Uite, mă duc la cimitir. Mă duc la Eroi, să le pun o lumânare, săracii, că fără ei nu eram nici noi. O să le pun şi-o floare! După ceastă scenă descrisă monumental, scriitorul Valeriu Ion Găgiulescu, scrie sec şi nemilos ca într-un final de film, alb-negru, cu final dramatic: SFÂRŞIT !

În Zori de viaţă, autorul descrie vârsta adolescentei când ai 19 ani, viaţa e frumoasă şi merită trăită la cea mai înaltă tensiune. Ce sunt alea griji, ce sunt alea planuri de viitor, ce sunt alea gânduri negre ? Prostii ! Trăieşte clipa ! Vedem noi ce-o mai fi pe urmă… Păi, nu-i aşa  ?! Ce, merită să mai ascult de pisălogeala ăluia bătrân ? Apoi perioada vârstei când trebuie să-ţi asumi responsabilităţi şi când ţi se tot spune dom’le, uite, ai intrat şi tu în serviciu, trebuie să te ţii de el, să-ţi faci treburile cu rost, să te ia şefii la ochi că eşti de încredere, nu merge aşa, lipa-lipa, ca gâsca prin apă!

Viaţa scriitorului ni se dezvaluie din ce în ce mai concret, chiar dacă autorul o povesteşte sub o anume cheie literară: Şi aşa au ajuns amanţii platonici să se înfrupte din mărul aflat în Pomul cunoaşterii Binelui şi Răului, fără ca să fie şi vreun şarpe de faţă! Cum s-au petrecut, în amănunt, lucrurile a rămas un mare secret pentru vecie păstrat în inima acelui tip deosebit de sensibil. Apar personaje precum Elvira, despre care vă redau doar atât: Doamne…! Cât de repede îmi pare că au trecut aceşti patru ani! Şi, Doamne, câte s-au putut, totuşi, să se petreacă în acest răstimp! Uite, acum, mă reîntorc în oraşul copilăriei…licenţiat şi…însurat! Ce e viaţa, dom’le, ce e viaţa! Şi din nou ne întâlnim cu Mircea Dunăreanu care o cunoscuse pe Elvira Frunzaru în urmă cu doi ani, fiind invitat de Marinel Popa, la un ,,bal”, la ei, la Medicină, la 303! Impresionantă, prin emoţia produsă şi dezvoltată, este şi descrierea mamei-soacre şi a lui tata-socru, atunci când au plecat, mulţumiţi de primire şi când Elvira a răsuflat uşurată: Nici la Anatomie, în primul an, n-am fost atât de emoţionată ! Vai, Mircea, tu nici nu-ţi dai seama ce examen am avut eu de dat, acum, cu ai tăi, crede-mă. L-am trecut…l-am trecut, ştiu eu, i-am observat atent pe amândoi. Ai o mamă extrem  de fină, sensibilă şi plină de afecţiune. Tata-socru e la fel, să  ştii…asprimea lui e doar o mască. Se  apără  de necazuri. Dar, în fond, e bun şi înţelept. Îmi pare bine că a ieşit totul cum mi-am propus…Teee…iuuu…! mult, mult de tot, dragul meu. Ştii că mama ta m-a întrebat, fantastic de delicat, dacă nu cumva avem de gând să-i facem bunici?! Un alt personaj feminin, Olga, se naşte ca din apele Oltului care se unduia obosit către sfârşitul drumului său, spre contopirea cu Dunărea cea bătrână. Acolo unde cei  trei stăteau întinşi pe o limbă de nisip, pe malul dinspre Islaz. Era un iulie torid, cu cer înalt, soare fierbinte şi nici o adiere de vânt. Tăceau toropiţi şi se lăsau în voia leneviei, ca şopârlele la soare. Femeia aceasta îşi lăsa degetele de la o mână să se mişte agale prin părul blond, uşor rărit, al soţului care stătea culcat, cu faţa la nisip şi părea că aţipise. Cu degetele de la piciorul drept mângâia, aţâţător, abdomenul lui Mircea, care stătea, întins pe o coastă, la picioarele celor doi. Triunghiul clasi…îşi zise acesta, înfiorat şi îmbătat de plăcere. Olga i se părea acum că este femeia ideală. Ceea ce m-a fascinat la această carte, pe care am citit-o în câteva ore şi pe care v-o recomand spre lecturare, este metoda subtilă prin care autorul reuşeşte să ţină cititorul în suspans, plimbându-l printr-un anume soi de labirint ideatic, şi felul propriu în care învăluie toate povestirile în mister!

În cartea de faţă, Din lutul luncii, spre finalul acesteia sunt inserate şi câteva eseuri laborios concepute şi sistematic aşezate: Gânduri în derivă – Gânduri despre Troia – în care prezintă idea că este de necontestat faptul că tezaurul mondial de cultură ar fi fost considerabil sărăcit dacă n-ar fi păstrat în sine unul dintre mesajele ce au străbătut mileniile şi care demonstrează, încă, o vie actualitate şi argumentează: pentru că nimic nu pare a fi mai contemporană decât creaţia epică atribuită lui Homer şi despre a cărei acţiune se zice că s-ar fi petrecut acum mai bine de cinci mii de ani. Concluzionând rece că nu s-au schimbat prea multe lucruri, în esenţă, în ce priveşte comportamentul individului, de când a căzut Troia! avertizând concis: Atenţie la cai!

Într-un alt eseu, eseul Gânduri despre ape, nu ezită să ne anunţe că Nu am intenţia să mă lansez în dispute privind recunoaşterea geopoliticii ca ştiinţă sau, pur şi simplu, ca o realitate obiectivă, pornind de la influenţa de netăgăduit a mediului ambiant asupra fiinţei umane, pentru că Au făcut-o specialiştii competenţi în domeniu şi singurul lucru pe care doresc să-l reamintesc este faptul că în timpul perioadei mele de instruire şcolară noţiunea era taxată drept o mostră de gândire reacţionară burgheză ce avea drept scop doar să justifice expansiunea raselor superioare, desigur nordice, şi dreptul acestora de a subordona fiinţele inferioare care avuseseră ghinionul să se nască cu ceva grade de latitudine mai spre ecuator. În finalul eseului pare a se juca cu conceptele, repetându-le sâcâitor şi intenţionat pentru a ne rămâne pentru totdeauna în cap idea ( sa ) obsedantă a spaţiului vital în care şi de la care au luat naştere civilizaţiile Terrei: Ape...civilizaţii...ape...civilizaţii! Crezând că poate scapă din ghearele obsesiilori, ori numai dorindu-şi sincer să poată fugi de ideile filosofice care macină intelectualii pur-sânge, Valeriu Ion Gagiulescu încearcă să-şi explice- şi revine cu picioarele pe pămant, la modul cel mai concret, de ce oraşul Turnu Măgurele nu are un strand: Apropo, de apă şi de civilizaţie, că, uite-aşa-i cu fuga asta de idei: oare când s-o putea realiza un ştrand adevărat şi în oraşul nostru!? Că este mare păcat ca la confluenţa Oltului cu Dunărea să nu existe aşa ceva! A fost de tot râsul ca să se construiască, în asemenea condiţii naturale, un ştrand artificial în moţul dealului, la Banciu ( dealul de la marginea oraşului, peste care trece drumul judeţean Turnu Măgurele-Alexandria-Bucureşti; locul unde în vremuri demult apuse făcea popas Diligenţa, poştalionul,  care aducea corespondenţa de la Bucureşti şi retur; acolo existând pănă acum un sfert de veac un han numit exact Hanul Diligenţei, unde cetăţenii urbei- şi nu numai, sărbătoreau Întâiul Mai Muncitoresc, un spaţiu excepţional amenajat pentru distracţiile sezonului de vară în special ). Probabil că de-aia nici acela nu mai este funcţional! Sau s-a desfiinţat pentru că era o realizare a Iepocii ?! Un adevărat tur de forţă din înaltele sfere ale filosofiei problematicilor universale la o filosofie a problemelor cotidiene concrete.

Şi dacă tot am vorbit despre gândurile şi ideile strânse în această carte de domnul Găgiulescu, am citit cu atenţie şi eseul despre unele Gânduri oarecare, probabil, scrise În serile de vară, când, câteodată, mă apucă dorul de o lume care a fost, care nu mai există şi care nu ştiu dacă va mai exista, cel puţin aşa cum era pe atunci... Un anume fel de melancolie, tulburătoare până aproape de durerea fizică, îl copleseşte pe autor atunci când scrie despre Orăşelul care nu era din cale afară de dezvoltat sub aspectul a ceea ce se numeşte acum sector industrial. Existau două-trei ateliere de tâmplărie şi confecţionări de mobilă ,,pe comanda”; două-trei ateliere de mecanică-lăcătuşerie; exista o ,,fabrică” de sifoane, existau două mori sistematice şi exista ,,Uzină Electrică”! Erau destule croitorii, unele de ,,lux”, erau cizmării, frizerii dar - şi acest lucru mi se pare cel mai de luat în seamă- erau şase librării! La o populaţie care se apropia de cca. 20 de mii de locuitori. Omul şi scriitorul Valeriu Găgiulescu nu uită- şi nici nu vrea asta, ba din contră o spune încă o dată, şi-ncă o dată, cu mândrie şi drăgălăşenie în acelaşi timp, că Turnu Măgurele este Oraşul care m-a adoptat şi eu l-am îndrăgit. Ca şi mine, Turnean adoptat de Brăila, Valeriu Găgiulescu spune clar şi răspicat, aducând o sinceră mulţumire urbei şi cetăţenilor acesteia: Mă simt, uneori, mai Turnean decât mulţi nativi care, de fapt, l-au şi părăsit cu timpul. E drept că astăzi, din păcate, cunosc mai multă lume în Cimitir decât pe Strada Mare!, regretând, totuşi, ca mulţi dintre prietenii săi de-o viaţă sunt plecaţi demult la Dumnezeu. Spre finalul Gândurilor oarecare încearcă o consolare cu ideea că Nu există o reală dispută între generaţii. Fiecare cred că poate fi capabil să îşi aducă aminte cam ce făcea la vârsta celor pe care ar fi chitit să-i blameze doar pentru că sunt tineri! Rana din inima omului Găgiulescu- pricinuită de pierderea multor prieteni buni şi nu numai, nu pare a fi vindecată, ci, mai degrabă, acesta îşi ameliorează durerea gândindu-se la Dialogul sincer, deschis şi cuprinzător care ar putea nivela multe dintre cele ce par insurmontabile şi adaptându-se, ca un veritabil supravieţuitor de cursă lungă, la realitatea  care demonstrează că S-au schimbat doar mijloacele de informare şi de comunicare, nu şi firea omenească ( într-o oarecare măsura, are dreptate, zic eu ). Astfel stând lucrurile, Valeriu Găgiulescu are destui prieteni şi amici tineri pe lângă cei de-o vârstă apropiată- şi ştiu sigur că domnia sa continuă să-şi trăiască viaţa prin sufletu-i tânăr şi mintea ageră şi cumpătată! Ceea ce am discutat de multe ori cu dânsul, regăsesc în aceste scrieri încărcate de realism dar şi de visare: Ceea ce nu se poate tolera, cu siguranţă, este indiferenţa faţă de aproapele tău; libertatea greşit înţeleasă; nepunerea în practică a adagiului: „Libertatea ta încetează unde începe dreptul meu!”. Proasta creştere într-un cuvânt. Mârlănia! Şi dorul de lumea cea trecută îl face să exclame aproape poetic: Ah,  ce  dor  mi-e  de  o  lume  care  să  fie  condusă  de Politete!

Inspirate gânduri aţi aşezat în acest volum, domnule om, domnule scriitor!

Gânduri despre pudoare, spuneţi?!

Nu ştiu de ce, dar în zilele noastre, mi se pare că atunci când se aduce, poate din întâmplare, în discuţie termenul despre care afirm în titlu că m-a pus pe gânduri, unii par să adopte o anume atitudine, nu ştiu, parcă complice, parcă insinuant-evazivă, ceva cam cum s-ar fi surprins o persoană în vreo postură delicată sau chiar fără acel necesar obiect vestimentar care, prin efortul dezvoltării civilizaţiei, a ajuns să fie chiar mai redus în dimensiune decât celebra frunză de viţă ce acoperea o anume parte anatomică, de unde se pare că a şi început cunoşterea într-un anume sens biblic.

Găgiulescu Valeriu Ion, un fin epigramist, îşi dezpiedică simţul umorului şi tratează subiectul pudoare spunând lucruri serioase cu un anume fel de umor: Lucru mare dezvoltarea societăţii, dom’le! Apoi revine la seriozitatea-i binecunoscută: Păi, pe vremea când luam primele lecţii de comportament social, termenul cu pricina era similar cu Ruşinea de a zice sau de a face ceva împotriva bunei-cuviinţe, a modestiei sau a cinstei. Îşi aminteşte cu sfială despre Sfiala care împiedica pe cineva de a spune, de a auzi sau de a face unele lucruri, evident ruşinoase. Şi iar revine  într-o notă umoristică: Uite, cred că s-a schimbat cântarul cu care se măsoară Buna-Cuviinţă! Nu e absurd şi nici nu pretinde ceea ce deja este desuet, adică revenirea la comportamentul bunicilor noştri, cei care au vieţuit înaintea şi în timpul primului mare Război Mondial.

Sinceritatea cu care se destăinuie scriitorul, dar mai întâi omul, Găgiulescu ne convinge să credem că şi ei, la rândul lor, au înregistrat un adevărat şoc uitându-se la urmaşii lor, cum se comportau aceştia în perioada cunoscută sub numele de „Les annes follies”. E vorba despre acei „Ani nebuni”, anii în care tangoul şi charlestonul au detronat valsul, anii în care Josephine Backer şi Louis Armstrong au adus muzica şi dansul Africii Negre la cotele greu de atins şi azi. Anii în care „consumarea”opiului şi a cocainei în colectiv devenise o modă. Anii prohibiţiei, apoi. Anii apariţiei şi consolidării modului de acţiune mafiot. Anii în care a trăit şi a creat un Modigliani, scandalos prin îndrăznelile sale , un Picasso, care prin cubism revoluţiona pictura, dar şi un Tristan Tzara, evreu din România, unul dintre părinţii Dadaismului. Şi pentru ca demonstraţia să fie dusă până la capăt şi argumentată din plin, Valeriu Găgiulescu face apel şi pune în discuţie rolul opiniei publice- la fel ca în vremurile când împărţea dreptatea şi da sentinţe, despre care spune că şi aceasta trebuie formată şi reformată, de fapt. Opinia publică trebuie să fie Adusă la stadiul în care să considere că tot comportamentul descris este Ruşinos! Adică...Lipsit de pudoare! Adică readucerea la nivelul blamului public a unor fapte reprobabile, aşa cum se făcea în tinereţea mea, ar putea să fie catalogată drept o involuţie socială?! O întrebare interesantă, domnule Găgiulescu, speranţa mea este aceea că cititorii acestei cărţi îşi vor răspunde după o lecturare serioasă. Eseul de faţa, un set de norme şi normalităţi – astăzi expirate, la pachet cu o mulţime de întrebări, ar putea să pară  pentru unii ca fiind o încorsetare de libertate a individului determinarea acestuia la un trai cuviincios, modest, sfielnic. Pudic? se întreabă autorul şi tot el îşi răspunde sfios, aducând în ecuaţie satul românesc unde s-a născut veşnicia- după cum spunea filosoful Lucian Blaga, locul unde îşi trăieşte veşnicia ţăranul român: Eu aş zice că nu! Regăsirea unor vechi valori morale, Buna-Cuviinta a oamenilor simpli, îndeobşte a celor de la sat, cei ce aveau frică de ruşine, nu ar fi altceva decât un pas înainte pe calea unei redescoperiri a părţilor bune pe care fiecare om le are, desigur, încă de la apariţia lui pe lume.

Finalul cărţii Din lutul luncii scoate la vedere- tocmai din acel lut al luncii ancestrale, un încântător eseu născut din Gânduri despre proverbe: ,,Să pui un pom; Să creşti un om!” aceasta fiind esenţa trecerii omului pe pământ! „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”  Încerc o parafrazare a acestui text biblic citat de scriitor, şi spun: La început a fost Cuvântul de la Dumnezeu şi Cuvântul i-a fost dat Scriitorului, iar Scriitorul a devenit Cuvântul prin care bunul Dumnezeu a binecuvântat omenirea! Începutul Evangheliei după Ioan stabileşte cât se poate de elocvent relaţia dintre Spirit şi Materie, respectiv dintre Dumnezeire şi Om. Căci, dacă Dumnezeu a creat lumea şi pe om după chipul şi asemănarea Sa, desigur că L-a înzestrat pe acesta, de la început, cu un neasemuit dar iar darul acesta nu este altul decât Raţiunea. Da, în această carte- unde cuvintele ca şi personajele sunt clădite din Din lutul luncii, cuvântul întruchipează- şi prin savurante dialoguri, Spiritul, Ideea, Judecata, şi este lesne de înţeles că el a fost primordial şi determinant faţă de mediu, de Materie.

În final, întorcându-mă la scriitorul V. Găgiulescu, pot spune- ca prim cititor al noului său volum publicat, că l-a înzestrat Demiurgul şi cu darul vorbirii, şi trebuie să adaug o precizare a domniei sale, care se impune: Partea de Dumnezeire din om este, cu adevărat, Cuvântul. Dar nu cuvântul în sensul lexical. Pentru că nu numai prin Vorbire se poate deosebi omul de alte vieţuitoare. Da domnule Găgiulescu, oamenii comunică între ei prin Idei şi prin Suflet aşa cum aţi făcut domnia voastră în întreaga operă literară!  

Închei prin a spune că în acest volum de proză scurtă şi eseuri există o fericită îmbinare între anume principii filosofice şi un mod de gândire profan. E un exemplu de literatură scrisă din viaţa trăită- aşa ca în opera uriaşului scriitor Panait Istrati, un exemplu din care reiese faptul că Întelepciunea nu este, în mod obligatoriu, apanajul savantului. Ştiu că şi această carte a sălăşluit multă vreme în sertarul ,,Editurii Anonimă VIG”, şi acum- poate chiar la timpul ei, există şi trăieşte în strictă relaţionare cu Creaţia Dumnezeiască- Omul care la început a fost şi el Cuvant!