13 iunie 2016

Pupa brăileană, neîmpliniri sentimentale şi câte ceva despre măştile fericirii şi mila de lup… sau cum te poate prosti cititul

a.g.secară

Valentin Popa - Manuscrisul pierdut, Muzeul Brăilei Carol I & Ed. Istros, Brăila, 2015

Dacă nu ne-am referi (şi) la textul care dă titlul cărţii, un mini-roman la propriu, prozele scurte ale lui Valentin Popa ar putea fi încadrate la ceea ce se numesc „povestiri cu final neaşteptat”. Uneori, aceste finaluri sunt mai spectaculoase, alteori nota de noutate fiind dată de modul sec în care scriitorul îşi ia rămas bun de la cititor.

Să ne gândim la primul text, „Concasorul” şi la ultimul, „Subterana”. Dacă aş fi fost editor, aş fi recomandat inversarea lor, spiritul spartan în care a fost scris „Concasorul” putând să îndepărteze un cititor grăbit, care nu ar fi cunoscut, de pildă, savoarea textelor lui Valentin Popa din „Serata crăiţelor”…

De fapt, „Concasorul” este doar o schiţă, o incursiune în universul românesc care încă mai avea de suferit în urma alcătuirii dosarelor de cadre, doi tineri, fraţi, Ovidiu şi Toni Cosma, angajându-se pe un şantier, şi pentru nişte bani în plus, dar şi sperându-se la obţinerea unor adeverinţe care să uşureze înscrierea la facultate… Cei doi sunt foarte bine caracterizaţi, sunt surprinse foarte bine disensiunile dintre ei ( îşi zice Ovidiu, cel mare: „Cât despre Toni, sacrificiile lui sunt de faţadă! Are el planuri mai grele! Să intre în universitate purtând la bord un pic de biografie romantică. Instinctul lui îi şopteşte că orice contact cu şantierele patriei, fie el cât de scurt, reprezintă o achiziţie demnă de luat în considerare şi de păstrat în misterioasa puşculiţă biografică despre care auzise că va trebui purtată toată viaţa la gât, aşa cum oaia îşi poartă talanga şi cam tot din aceleaşi motive. Prin asta speră băiatul să-i facă pe ăia de la universitate knock-out!”, p.15), dar într-un târziu se vor alia, doar sângele apă nu se face, mai ales când adevărata clasă proletară, adică unii dintre colegii mai în vârstă sau mai vechi vor dori să-l cotonogească pe unul dintre fraţi pentru atitudinea faţă de munca fizică… Totuşi, nu se va întâmpla nimic grav, doar titlul prozei sunând şi prevestind funest o dramă care nu va mai avea loc…

„Subterana” la care ne-am referit mai sus are o intrigă mult mai atractivă: un tânăr super dotat, Doru Marinescu, copil de medici, dar care s-a ratat părând să o fi luat binişor rara, pare să lase un mesaj cifrat unui fost profesor de-al său, mesaj scris cu creta pe asfalt… Urmând instrucţiunile (deci tânărul nu era chiar atât de nebun pe cât se părea!), profesorul şi o prietenă (amuzante tertipurile la care apelează profesorul pentru a ieşi noaptea din casă, din familie!) purced la o adevărată aventură prin catacombele Brăilei, descoperind într-un sfârşit un schelet al cărei poveste mai mult o putem bănui şi, pentru plăcerea cititorului, nici nu vom insista aici pentru descifrarea enigmei. Oricum, deznodământul este demn de o proză poliţistă… pe dos. Textul se termină cu urcarea profesorului îmbolnăvit într-o ambulanţă. Nu se mai aud nici măcar sirenele acesteia!

Multe dintre texte pot fi considerate ciorne pentru nişte romane proiectate, visate, sau chiar nişte scenarii de film ( o trăsătură comună a prozelor este tăietura de scenariu de film de scurt metraj, în „Concasorul” se şi face o astfel de trimitere către universul cinematografic), unele putând fi nişte comedii fabuloase, precum textul „Destinul crud al unui disident de carton”, care ar fi putut fi de.. tinichea, ţinând cont de încurcăturile care se iscă din momentul în care nişte ţigani se hotărăsc să profite de naivitatea unui om de afaceri, Alexandru Dobre, care a avut în tinereţe ceva legături cu secta „Meditaţiei transcedentale”… Da, s-ar putea naşte o comedie demnă de alta, „Despre oameni şi melci”, şi s-ar putea face o trimitere şi la o carte mai neglijată, care tratează literar „altfel” problema minorităţilor, „Vandalii” lui Alexandru Ioan Despina…

Cert este că Dobre dispare cam în felul în care dispare un personaj al lui Lino Aldani, „baronul din copaci”, probabil levitând… dacă nu cumva i s-a făcut felul, după cum s-ar putea bănui.
Este, în „Destinul…” ceva mai mult umor decât în restul textelor, deşi ispita satirică există, aşa, ca un ecou cehovian ori al neo-realismului italian (în vreo două texte, pe la pick up ori magnetofoane punându-se muzică italiană!), în „Râsete în derivă” ori „Capricii”, unde slăbiciuni erotice, amintind şi de „iubirile caraghioase” ale lui Kundera, sunt tratate exemplar, deloc facil… Ţinând cont de epoca la care se referă, nu se poate să nu îţi imaginezi un Dem Rădulescu, un Octavian Cotescu, tineri, interpretând personajele lui Valentin Popa.

Sunt „momente” demne de un fin Caragiale, care nu se sfieşte însă să folosească fără perdea cuvinte ale personajelor sau modelelor care i-au inspirat personajele.

Schiţa cea mai… schiţă dintre texte este „Ioana şi însoţitorul” unde, în timpul unei plimbări (după o petrecere), o femeie îşi dă seama că posibilul ei partener de viaţă este un bărbat insensibil şi hotărăşte, pur şi simplu, să fugă, „să alerge chinuită de dorinţa de a ajunge mai repede acasă, în spaţiul acela în care singurătatea îi aparţinea numai sieşi şi putea fi purtată fără umilinţă.” (p.73)
Poate cea mai reuşită ( ca să nu spun şi promiţătoare din perspectiva unei eventuale dezvoltări ulterioare) povestire, prin migala construcţiei şi atenţia la detalii (am putea să ne gândim la un Eric-Emmanuel Schmitt, cel din „Concert în memoria unui înger”), este „Surpriza muntelui”: căsătorit de un an cu Iolanda, Marius B. hotărăşte să sărbătorească evenimentul la munte, însoţit de soţie, „o femeie cam ştearsă, dar, oricum, mai tânără decât el, treizeci de ani numai, în plus, ca suflet, o adevărată minune: afectuoasă, blândă, caldă, cum rar mai întâlneşti în zilele noastre” (p.77). La cota o mie patru sute, o voce („parcă un fel de cântec, probabil un radio sau un casetofon – explică soţia -. Nu văd nici un motiv de mirare: probabil vreun turist dependent de tehnică. Oricum, e de prost gust să strici tăcerea muntelui.”) are pentru Marius efectul unei Madlene:

„De aproape doi ani de zile, nu mai ştia nimic de Cornelia şi Tatiana Vaidu, mamă şi fiică, în sufrageria cărora petrecuse atâtea şi atâtea seri de plăcută desfătare a sufletului. Plecaseră – of, Bucureştiul acesta! – mânate de visul ca Tatiana să studieze canto cu o mare artistă, ca să-şi împlinească destinul. De altfel, ar fi fost şi păcat să n-o facă! Tânăra Tatiana zăpăcise pur şi simplu oraşul prin talentul ei de solistă. Cornelia, suava mămică, cea care-şi trăia a doua tinereţe alături de drăgălaşa ei fiică, n-ar fi conceput să lase să treacă nici măcar o zi fără să-şi vadă odorul.”

În câteva pagini de carte, probabil 3 de A4, Valentin Popa sugerează destule despre o iubire (dacă nu chiar două!) imposibilă/e, iar suspansul care se naşte după ce Marius se hotărăşte să ajungă la „sursa” (ca să nu spun izvorul!) cântecului, cam uitându-şi nevasta în spate, intervenind şi zvonul producerii unui accident (cântecul încetase!), este mai mult decât incitant!

Finalul cu happy end este însă… „înnebunitor”, lăsând cititorului liber la fantezii sau fantasme!
Ajungând şi la „Manuscrisul pierdut”, acest text ar fi despre „o femeie care lasă în urmă o amintire tulbure.” O misterioasă Ionela - Clarisa! Pe care, de fapt, o chema (oare?) Ioana Harabagiu, fusese elevă/liceancă la seral naratorului, naratorul şi profitând de avansurile ei generoase!

Este primul text din carte în care este „tratată”, secundar, şi lumea scriitorilor din (probabil) Brăila sau… Galaţi, ori o combinaţie dintre cele oraşe! Mona-Clepsidra este chiar un personaj deosebit de pitoresc, pe care-l întâlneşti, posibil, la orice cenaclu literar: informatoare, damă de consum, apoi ajunsă ziaristă! De la ea încearcă Relu să afle ce s-a mai întâmplat cu Ionela Clarisa! Lucrurile se precipită după… Revoluţie, eroina măritându-se cu un fost director de Consiliu Unic Agroindustrial de Stat şi Cooperatist, devenit preşedinte de Holding, dar… are şi o aventură nouă cu domnul Relu, mai exact Aurel Bordeianu!

Intriga se complică puţin cu timpul, Ionela Clarisa înaintează şi profesional ajungând cadru universitar, Mona Clepsidra ajunge să ameninţe prin reportajele sale afacerile lui Stelică Nazâru, fostul director de „Cuasc”, aşa că sfârşeşte asasinată, directorul este arestat pentru o altă infracţiune…

Apelând la o tehnică mai puţin obişnuită, în partea a doua, se reia povestea Ionelei Clarisa din alt unghi, provocat de discuţia dintre Bordeianu şi un alt scriitor (da, Bordeianu este şi el scriitor!), Toni Aricescu, care îi contestă „legitimitatea povestirii”: „ai scris povestirea atunci… în anii cei grei, ori personajul propus acum a avut înălţarea şi căderea în anii tranziţiei. E o abatere esenţială de la model…” (p.108)

Este deconspirat un alt episod din viaţa Ionelei, aici Alis Ivaşcu, anume legătura cu Tavi Repan, un bibliotecar… Cu două finaluri: unul fericit, se căsătoresc, dar şi cu nemulţumirile bibliotecarului: „Femeia mă atrăgea fizic enorm, dar cam atât! Se citeau în tot ce făcea, în tot ce gândea, carenţele de educaţie! Totuşi seralul e seral! Nu găseam alte teme de discuţie între noi în afara banalităţilor cotidiene şi asta mă termina. Îmi dorisem o soţie cu care aş fi putut să discut despre Kafka, de exemplu. I-am dat un volum să citească şi de fiecare dată adormea după câteva minute de lectură.” (p.126) Se va naşte şi o idilă cu o puştoaică, Claudia, dar vor fi doar iluzii că va fi ceva serios cu ea, iar când în duminica deziluziei (îşi dăduse întâlnire cu fata) se va întoarce acasă, disperarea va fi mai mare, descoperind presupusul incest dintre Ivaşcu tatăl, deşi se pare că era cel care o înfiase, şi Alis…

Partea a treia confirmă că este textul cel mai naturalist posibil: este povestea concubinajului cu fochistul, a aventurilor ei amoroase din timpul seralului, practic ceea ce se întâmplă înainte de a-l cunoaşte pe bibliotecar…

Sunt, după cum zice inutil naratorul: „povestiri diferite pe o structură predeterminată. Nu cred că se va supăra cineva dacă, în loc de o naraţiune, propun două sau poate chiar mai multe.” (p.151)

Aşa că mai urmează două: o „Adenda: Cerşetoarea de la «Sfinţii Apostoli»” şi… «Adevărata istorie a Ionelei – Clarisa». Primul text, o spovedanie a unei prostituate, Marilena Curdihier, dar şi o recapitulare a ceea ce s-a întâmplat la noi după Revoluţie, finalul deschizând o nouă posibilitate de interpretare: Ionela Clarisa să fi fost Marilena?

Iar „Adevărata…” este chiar prima variantă a textului, regăsită miraculos de un prieten! Aici găsim şi explicaţia faptului că într-o vreme „hebdomadarul judeţului şi-a îmbogăţit peste noapte tematica producţiunilor lirice şi poezia de dragoste a depăşit – statistic vorbind – pe cea despre eroismul în muncă…”

Satiricul Valentin Popa îşi trimite eroina în spatele ghişeului de unde se vindeau bilete la cinema „Clasic”, oprindu-se brusc, în spiritul construcţiei volumului…

Ionela Clarisa are însă şanse să intre în galeria personajelor feminine mai mult decât interesante ale literaturii, mai ales prin ingeniozitatea abordării…

În ultima clipă, gândul s-a dus şi către Leontina Guran a lui Gheorghe Crăciun, cea din „Pupa russa” „a cărei devenire în lumea comunistă din România e urmărită de la fetiţa care, împreună cu alţi copii, găseşte o paraşută la fata obsedată de numele ei şi de băiatul din numele/fiinţa ei, de la copila din căruţa bunicului Tase la eleva care se lasă în voia ritualurilor promiscue din internat, de la secretara UTC la securista fără voie sau de la Leontina-irezistibila seducătoare la Leontina-cea-fără-de-iubire, Leontina-soţia, Leontina-mama care-şi respinge copilul şi apoi femeia ucisă în condiţii suspecte etc. LeonTina este făcută din poveştile, din mărturiile, din spusele altora, din amintiri, din jocuri de cuvinte, din compuneri şcolare.”

Pupa brăileană a lui Valentin Popa îşi cere şi ea dreptul la existenţă!

Bref, pornind şi de la un fragment din „Râsete în derivă”, este şi o carte despre măştile fericirii (p. 40), o incursiune într-o lume care se va uita repede fără reprezentările diverse ale artelor (anii ’70, ’80, chiar şi mai devreme, apoi tranziţia veşnică!), unde oamenii sunt văzuţi cu toate cele bune, dar şi cu cele rele, sau mai ales cu mediocritatea lor (existenţială) de aur, în care se înţelege şi „mila de lup” ( p.170: personajul Alexandru Dobre, în copilărie, a fost singurul din clasă care a plâns de mila lupului din „Capra cu trei iezi”)…

În ultimă instanţă, se poate înţelege auto-ironic şi de ce cititul te prosteşte, după cum aflăm din „Capricii”, p.62… Şi, la urma urmelor, de ce scrisul şi cititul nu sunt doar nişte simple, dar atât de adevărate, capricii!?

Valentin Popa este capabil să dea „răspunsuri” mai mult decât interesante la întrebări clasice!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu