RECENZIE - EMPATII de Paul SÂN-PETRU

Dumitru ANGHEL

Volumul „Empatii”, Editura Phoebus, Galaţi, 2013, 300 de pagini, semnat de scriitorul de cultură enciclopedică Paul Sân-Petru, este structurat ca o carte de literatură de tip „Opera Omnia”, pe un canon orgolios de tutti, în allegro vivace, pe „linia melodică” a unei forme de cunoaştere a celuilalt, în special a eu-lui social, de-o surprinzătoare densitate şi diversitate tematică.

Sunt interesante, elevate şi îndrăzneţe aspecte de cultură artistică, riscante uneori, convingătoare cele mai multe, pe un parcurs de creator – de la prozodia lirică şi eposul modern, la partitura şi sonorităţile muzicii până la simezele şi soclurile artei plastice – care situează întreaga operă literară a domnului Paul Sân-Petru la limita autorului complet şi talentat, marcat de nestăvilita sa pasiune pentru Frumos, categorie a Esteticului. Semnatarul unui impresionant portofoliu artistic, rămâne tributar sinelui său creator, pe care, se pare, nu-l poate stăpâni şi nu-i găseşte „o identitate” definitorie, preferând „să... înoate” în derivă, aparent controlată, pe trei sau patru alternative de exprimare.

Din această perspectivă aparent incomodă, scriitorul Paul Sân-Petru se află într-o dilematică opţiune iar eu, cititorul cărţii sale, valoroasă şi incitantă, de altfel, sunt nevoit să-i accept, ca pe un... răsfăţ! de creator talentat, toate cele trei opţiuni, chiar dacă parcă tot la poezia sa mi-aş stabili preferinţa, deşi muzica, pasiunea mea, mi-ar direcţiona atenţia spre componistica sa şi spre versurile puse pe muzica unor mari compozitori, G. Fr. Hanedel, L. van Beethoven, A. Vivaldi, Fr. Chopin, J. Brahms... ori spre plastica originală a sculpturii, modificată după... o genetică îndrăzneaţă, rezultată din „cosmetizarea” inspirată şi originală a rădăcinilor, crengilor sau cioturilor din pădure, descoperindu-le semnificaţii noi şi frumuseţi celeste!

„Empatii”, un volum de creaţie artistică, atipic din perspectiva editorial-structurală, pentru că, empatic, parafrazându-l pe domnul Paul Sân-Petru, nu se limitează la o singură ipostază de autor, ci oferă... „spectacolul” orgolios al unui intelectual cu preocupări, înclinaţii şi abilităţi pe câteva orizonturi şi paliere culturale, adunate în cinci capitole mari, fiecare cu câteva subcapitole reprezentative, pe simbolul vivace al Mersului, ca o metaforă a impulsului, a elaborării, a faptului artistic.

Primul Mers, „Mersul pe fulgerul proaspăt”, punctează compartimentul liric, cu un poem uriaş întins pe 110 pagini, alcătuit din 349 de... structuri prozodice, strofe unice sau poeme întregi (!?), notate cu cifre arabe în loc de titlu; apoi pe alte cinci pagini, nouă poeme, toate cu titluri şi cu toate ingredientele prozodice ale unei structuri lirice.

O poezie cu sonorităţi grave ori molcome, de vecernie de seară, pe un adagio sobru, uneori, nostalgic, alteori, pe tema unui existenţialism al identităţii poetului şi altul venit dinspre Geneza acceptată mai mult din perspectivă atee: „Arborele genealogic al poemelor mele / vine din ceaţa adormită / a minţilor strămoşeşti, din ceaţa / viu-limpezită a sufletului meu” (poemul 18, pag. 16); sau o dilematică acţiune a orizontului cunoaşterii umane: „Ştiu câte ceva despre lună, / dar nu sunt cetăţean al ei; / chiar şi despre Pământ / dar nici al lui cetăţean” (poemul 34, pag. 21); ca un „modus vivendi” despre filosofia primară a Existenţei: „Timpul vine deja dilatat / ascuţindu-se într-un punct / de fulgerătoare intersecţie - / căruia îi spunem clipa de prezent” (poemul 39, pag. 22).

Ba, chiar plusează poetul cu alternative ale fiinţării, între mitul Creaţiei Divine şi Teoria evoluţiei darwiniste: „Suntem fiinţe de unică percepţie / a unui univers de trăire emoţională...” (poemul (46); „Aşa cum Adam o avea / doar pe Eva...” (poemul 47, pag. 24); sau chiar o încrâncenată opţiune între credinţă şi tăgadă: „Nu sunt încâlcite / căile Domnului / decât dacă un diversionist / milenar, a inversat indicatoarele” (poemul 81, pag. 34), deoarece poetul rămâne tot în zona ereziei: „Capătul meu de destin / nu este unul existenţial” (poemul 87, pag. 36). Până la urmă, tot o poezie religioasă, între mituri şi legende biblice şi tonicul argument al realităţii convingătoare: „E-alcătuit volumul unui măr / doar din curbura de pământ şi soare, / cum se-ntregesc doi poli de adevăr  / spre slava Adevărului cel mare!” (poemul 113, pag. 45); ori filosofia primară a lucidităţii şi realitatea neprelucrată în clişee, deşi între cele două planuri există o vizibilă disproporţie: „Cine trăieşte doar prezentul continuu / are orizontul la un pas. / Cel ce scrutează şi viitorul, / îl are ca pe un munte în faţă. / Cine evocă însă şi trecutul / cu participare emoţională, / are orizontul întreg” (poemul 143, pag. 55); ca să încheie, conciliant şi cu... „frică de Dumnezeu”, cu alternativa uşor bigotă a penitenţei: „Umil fiind, nimeni / nu te poate umili” - / a spus-o pentru conformitate / un sfânt” (poemul 238, pag. 83).

Temperament tonic, optimist şi „cu... picioarele pe pământ”, poetul Paul Sân-Petru încheie periplul sentimental marcat de tot felul de descumpăniri într-o notă de veselie lucidă în gamă minoră: „speranţa moare ultima / Foarte important, / dar cine rămâne / s-o îngroape?” (poemul 241, pag. 84), sau „Dacă ai un talent / nu-l mai îngropa! / Asta e grija altora...” (poemul 279, pag. 94).

În fine, ca un subcapitol al primului „Mers...”, nouă poeme de-adevăratelea, cu titluri şi cu o încărcătură emoţională uşor patetică, de anvergura unei „Ars poetica”, din care doar Jurământul lui Hipocrate mai lipseşte din... „diagnosticul liric” al poetului medic Paul Sân-Petru: „Din nou trezit la malul de papirus / Îmi intră-n vorbă tandru iar cuvântul, / mă simt umblat de-un răsărit de Sirius / şi-mi bate-n clopot aspru Jurământul” („Început de carte”, pag. 120); şi în contextul condiţiei de artist al cuvântului, pe „simezele... muzicale” ale obsedantului „Tablouri dintr-o expoziţie”, pentru poetul-muzician Paul Sân-Petru: „Nu Modest Musorgski, ci Azazel a orchestrat / aceste Tablouri dintr-o expoziţie / cu scene antologice / ale păcatelor fiecăruia dintre noi” („Maleficul colecţionar”, pag. 121), pentru ca să se identifice cu crezul său artistic: „Eu nu-s o formă / doar un nume să închid, / o conştiinţă sunt / de existent / ... / şi nu-s doar / purtătorul meu de nume” („Identitate”, pag. 124).

Cel de-al doilea capitol, „Mersul pe firul cochet al vorbiri” adună 12 povestiri din volumul „Limita şansei”, proză scurtă pe o nostalgică scurgere a timpului şi muzică de Ivanovici cu tempouri de „Valurile Dunării” din „Cuibul de pe ceas” (pag. 127-129), ca-ntr-o secvenţă din „Cântăreaţa cheală” de Eugen Ionescu; sau un univers apocaliptic, recuperat, anihilat cu tragicul „preţ” al regelui Richard al III-lea, parafrazat într-o alternativă a disperării: „Regatul, pentru o glaciaţie”, din „Salamandra casei” (pag. 129-131).

Alteori, pe aceeaşi partitură de proză fantastică, cu percepţii psihologice şi patologice din perspectiva prozatorului-meloman Paul Sân-Petru, cu arpegii de Igor Stravinski: „Suita pentru fluture şi orchestră” (povestirea de la pag. 131-132). Ca să treacă abrupt de la acest registru grav al fantasmelor derivate din sindromul neadaptării şi al erorilor biologice, la un univers al dilemelor existenţiale din povestirile volumului „Cine face liniştea”, pe tema intimă a confruntării sinelui cu toată lumea banală şi paşnică din jur („Păsări şi fluturi”, pag. 156-158), sau o erotică în „pas de deux”, uşor demodată, cu accente de impas sufletesc din care doar nostalgia dacă abia se mai întrezăreşte: „Te-am iubit doar o frântură de vară, mierea fericirii cu pelin laolaltă..” („Teofilia”, pag. 171-175).

Proze scurte, chiar foarte scurte, unele, între spaţiu prozodic epic şi impact emoţional, uşor preţioase câteva, ca un scherzando doar de dragul efectului final în povestioara „Un fulger amânat” (pag. 176-177), ori surprinzătoare alternative de pravoslavnic şi ateism spectaculos („Una din nouă fericiri”, pag. 184-187), şi să se încheie într-un „marş triumfal” al propriilor dileme existenţiale, cu „variaţiuni...” de la „Arta fugii” de I.S. Bach, pe portativul unui interludiu baroc al conştiinţei, la fuga oarecare a unui mit biblic, Cain, la „fuga de idei...” („Fuga de idei”, pag. 188).

Cel de-al treilea capitol, „Mersul pe muguri de cheie sol” dezvăluie o altă latură a personalităţii culturale şi de creator a domnului Paul Sân-Petru, Muzica, pe care o situează pe un loc privilegiat în ierarhia de frumos a omului, deoarece, conjugată cu arta cuvântului şi dansul, reprezintă forma primară, nu neapărat primitivă, de manifestare a eului interior, a potenţei spirituale şi, după postulatul lui Heinrich Heine, „muzica este ultimul cuvânt al artei, aşa cum moartea este ultimul cuvânt al vieţii”.
O primă parte cuprinde 22 de poeme în exclusivitate din ritualica religioasă, din volumul „Sacra coralia”, pe care poetul Paul Sân-Petru le-a modelat tematic inspirat de muzica divină a unor cântece din folclorul grecesc, sârbesc („Betleem şi Golgota”, pag. 192-193), coreean, olandez sau georgian, şi, cu certitudine, din simfonismul elitei componisticii universale: Fr. Haendel („Cântec de slavă”, pag. 196-197), L. van Beethoven (patru poeme), Fr. Chopin (trei poeme), A. Vivaldi, J. Brahms...; pe tot atâtea partituri muzicale, din care muzicianul Paul Sân-Petru lasă să se-nţeleagă că muzica de orgă semnată de I.S. Bach s-a născut din disperare, din „noapte” de Ev Mediu şi rugă patetică divină către Dumnezeu; că „Anotimpurile” vivaldiene povestesc cuminte, omenesc despre ciclurile naturale ale naşterii naturii în mugurii primăverilor, despre opulenţa şi gustul fructelor verii, despre bilanţul împlinirilor toamnei, cu „nebunia” ei de culori şi de regrete târzii, ca şi despre anotimpul iernii celei aspre, reci şi triste prin gongul final; că acordurile grave, patetice ori solemne din simfoniile lui Beethoven vorbesc despre orgolii napoleoniene, despre destin, soartă şi noroc, ori despre măreţia, frumuseţea şi unicitatea fiinţei umane. Sigur, muzica lui P.I. Ceaicovski este ţipăt din nevoie de frumos, de echilibru şi sincretism cu dansul, cu mişcarea, cu plasticitatea şi graţia anatomiei propulsate din interior, din suflet, din simţire... G. Verdi a fost shakespeare-ian în muzică prin dramatismul şi epicul programatic al Operei lirice; Puccini a plâns patetic în poveşti de iubire iar Leoncavallo a sunat trâmbiţa cavalcadelor nebuneşti de dorinţe neîmplinite...

Partea a II-a a „Mersului pe muguri de cheie sol” adună 13 poeme din volumul „Rugă pe harpă”, puse pe muzică de poetul-compozitor Paul Sân-Petru, pe o melodică de amvon, versuri cu o mişcare gravă şi ritualică cu ecouri celeste de Antim Ivireanu, Varlaam sau Dosoftei dar cu prozodie modernă: „Privilegiul rugăciunii / N-are nici acum perechi: / Martore, mii de altare / Cu-nchinările străvechi” („Privilegiul rugăciunii”, pag. 240-241).

Cel de-al IV-lea capitol din volumul „Empatii”, „Mersul cu negru pe albul tăcerii”, dezvăluie încă o latură a personalităţii enciclopedice a scriitorului-pictor Paul Sân-Petru cu cele 11 lucrări de grafică, în care exaltă splendoarea miraculoasă şi convingătoare a coloritului („Candori vesperale”, pag. 263; „Tentaţia zborului”, pag. 264; „Tandreţi de primăvară”, pag. 270...), mici armonii subtile, cu un soi de libertinaj plastic, care exprimă într-o simplificare puternică, între real şi fabulaţie, formele şi mişcarea, ca la Chagall sau Degas, în compoziţii „polifonice” refuzând prejudecăţi.

Şi, ultimul capitol, „Mersul pe linia fibrei de lemn”, cu 22 de... forme în relief, cu o bogată structură figurativă, din zona sculpturii în lemn a lui Vida Geza, dar în latura artei spontane realizată de scriitorul-sculptor Paul Sân-Petru din crengi uscate, rădăcini sau cioturi de copaci, în care a descoperit şi a surprins simboluri geniale din imperfecţiuni şi accidente ale naturii, („În genunchi mă-ntorc la tine”, pag. 275; „Gura lumii”, pag. 277; „Punţi afective”, pag. 284; „Elena din Troia”, pag. 294.), şi a realizat adevărate opere de artă de o spectaculoasă sinceritate a frumosului-ideal, ca nişte simboluri de ritual, cu care se încheie volumul antologic „Empatii”, în care creatorul... „se risipeşte” (!?) altruist şi cu încrâncenată bucurie a creaţiei artistice: „Iată, aceasta a fost - / deocamdată, nu tot, / dar aşa îmi trăiesc eu, Doamne, / tot inexplicabilul...” („Motto finiş”, pag. 297).

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare