Ticker

6/recent/ticker-posts

Raiul

Dan NOREA 
   
Eram în rai de un timp nedefinit. De fapt, aşa cum mi-a explicat un filozof, în rai timpul nu se poate măsura, în momentul morţii are loc o ieşire din timp. Şi din spaţiu, dar asta e altă poveste.
   
Începusem să mă cam plictisesc. La început totul era roz. În aer pluteau arome îmbătătoare. Se auzea în surdină o muzică divină de Bach. De fapt, pentru mine era Bach. Raienii cu care am discutat se pare că auzeau fiecare altceva: Beatles, Gerswin, Nightwish…
   
Mâncarea şi băutura erau la discreţie. E adevărat, senzaţiile de foame şi de sete nu existau. Dar nici senzaţia de saţietate, puteai mânca oricâte feluri şi în orice ordine. În afara satisfacţiei, efectul băuturilor era inexistent, starea de euforie era oricum prezentă în permanenţă.
   
Când îmi doream să joc şah apărea din nimic o tablă cu piesele aranjate, se apropia un alt raian şi începea partida. Câştigam întotdeauna, satisfacţia era garantată. Numai că odată am comentat partida cu raianul partener. Şi el câştigase!

Interesante erau Muzele. Erau mai multe, specializate pe discipline artistice, domenii, subdomenii, curente. Dacă voiai să compui un sonet petrarchian, venea muza potrivită. Şi nu ştiu cum, fără să îţi dicteze, sonetul îţi venea în minte fluent, fără poticneli. Cu un conţinut dens şi o prozodie perfectă. Când îl terminai constatai că în jurul tău se găsesc câţiva zeci de raieni care îţi aclamau măiestria. Şi pe cer se mai aprindeau câteva stele în onoarea ta. Un Editor mi-a şoptit că o constelaţie întreagă, Ursa Mare, apăruse în urma unei tragicomedii scrise de Shakespeare.
   
Din loc în loc erau instalate ecrane uriaşe unde vedeai tot ce se întâmplă pe Pământ. Evident, raienii alegeau stadioanele, ringurile de box, cursele de formula 1… Când murea un pilot era întâmpinat în rai cu aclamaţii.
   
Raienele preferau dramele sentimentale. Aveau gusturi diferite, dar pe Pământ găseai de toate, de la idile suave între adolescenţi până la telenovele sângeroase. Am urmărit-o odată pe o raiană, o suspectam că alege cu predilecţie scenele porno. M-am interesat, nu cumva ajunsese în rai din greşeală ? Nu, se pare că pe Pământ fusese o sfântă, murise fecioară, acum avea dreptul să vadă ce a pierdut.
   
Nu aveai o libertate totală. Nu era propriu-zis o cenzură, dar din când în cand era necesar să ceri aprobare de la un Editor. De exemplu dacă simţeai nevoia să călăreşti un inorog. În cazuri extrem de rare se apela la Administrator, binecuvântat fie numele Lui.
   
Ideile despre Pământ mi s-au schimbat pe măsură ce îmi creştea nivelul şi aflam noi informaţii. La sosirea în rai eram convins că Pământul e centrul Universului, scopul tuturor lucrurilor.
   
A urmat ceea ce pe moment am numit-o revelaţie. Pământul a fost creat pentru raieni, ca o imensă scenă de teatru.
   
Mult mai târziu am fost avansat din stadiul de spectator. Abia atunci, când am căpătat dreptul de a interveni în destinele muritorilor, am realizat adevărul. Pământenii erau păpuşi, iar raienii de nivel înalt erau păpuşari.  Tot ce se întâmpla pe Pământ era rezultatul unor scenarii. În funcţie de nivel, aveai dreptul să controlezi destinul unui singur individ sau să provoci calamităţi pe scară largă, cu milioane de morţi.
   
Cum spuneam, începusem să mă cam plictisesc. Aveam nivel maxim, deja scrisesem câteva mii de volume de poezii, provocasem câteva războaie mondiale în care mă luptasem cu un raian concurent. Evident câştigasem amândoi, numărul de morţi era egal în ambele tabere.
   
Şi deodată…
   
Scena se schimbase instantaneu. Aparent peisajul era acelaşi. Dar în aer mirosea a pucioasă. Muzica de Bach dispăruse, în locul ei nişte zgomote de rotopercutor îţi bubuiau în urechi.
   
Se pare că, nu se ştie din ce motiv, fusesem transferat în iad.
   
Pe rând am constatat că mâncarea şi băutura aveau un gust infect. Nu mă îmbătam, dar aveam în permanenţă o senzaţie de cap mare, iar în gură un gust de leşie.
   
Senzaţia de durere propriu-zisă nu exista, nici nu se putea. Dar indiferent ce făceam, urmarea era o umilinţă mai mare decât precedenta.
   
Am jucat câteva partide de şah. Cu nişte deschideri pe care nu le mai văzusem, pierdeam în permanenţă în două mutări.
   
Am scris un sonet. E adevărat, fără muză, dar eram mulţumit de opera mea. Au apărut imediat câţiva care au început prin a-mi demonstra că e cel mai prost sonet scris vreodată. Ritmul şchioapătă, rimele sunt facile, ideile sunt incoerente. Au sfârşit prin a-mi declara că de fapt nu era un sonet, nici măcar o poezie, erau nişte lături bune de aruncat la porci. Totul s-a incheiat cu nişte hohote dispreţuitoare. Unul dintre critici a rânjit şi a arătat spre cer. O stea micuţă, prima mea stea pe care o primisem în rai pentru un poem într-un vers, dispăruse.
   
Puteam şi aici să manipulez oameni. Dar numai câte un copil. Şi în absolut toate ocaziile, apăreau câţiva mai mari care îl snopeau pe al meu. Am aflat că după ce îţi creşte nivelul poţi controla mai mulţi copii, poţi să organizezi bande. Un singur tip a avut nivelul atât de înalt încât a reuşit să organizeze Cruciada copiilor.
   
După un timp nedefinit… de fapt e impropriu spus, iadul e ieşit din timp. Şi din spaţiu. Dar mă rog, după un timp, s-a schimbat iar peisajul. Urechile îmi ţiuiau de atâta linişte, dispăruse rotopercutorul şi reapăruse Bach. Şi mai apăruse cineva, un Editor căruia zâmbetul i se lăţea de la o ureche la alta.
-Bine ai re-venit ! mi se adresă.
-Îmi spune cineva ce se întâmplă ? A fost o pedeapsă temporară, am greşit cu ceva?
-Nu, dar începuseși să te plictiseşti. Administratorul, binecuvântat fie numele Lui, a prevăzut şi acest lucru. Şi a inventat perioada de recuperare. Fără termen de comparaţie, fericirea nu există.
   
Mi-am dat seama de marea înţelepciune  a Adminstratorului, binecuvântat fie numele Lui, peste câteva momente. De fapt, în rai e impropriu spus momente …
   
Pe când constatam, plin de satisfacţie, că prima mea steluţă reapăruse pe cer, îl văd lângă mine pe rivalul meu de pe Pământ, cel care îmi împroşca cu noroi poemele. Îl întreb:
-Ce e cu tine, nu te-am mai văzut pe aici ?
-Păi nici n-aveai cum, până acum am fost în iad. Dar, probabil pentru bună purtare, m-au transferat…
   
“Bună purtare ? S-o crezi tu ! Probabil te obişnuiseşi prea tare cu umilinţele şi acum eşti în perioada de recuperare inversă” rânjesc eu în minte. Şi cu o satisfacţie neîntâlnită până atunci nici măcar în rai, îi spun binevoitor:
-Păi hai să îţi arăt imprejurimile.

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii