Ticker

6/recent/ticker-posts

Costinel SAVU - Alţi securişti de tranziţie

Costinel SAVU

De o săptămână nu-mi mai găsesc liniştea stând în mână cu cartea ce poartă titlul de mai sus, buchisind-o ca pe un abecedar. A fost o surpriză care m-a dat pe spate  în momentul în care, în plicul de format A4 pe care-l aşteptam  să vină de la prietenul meu Gheorghe Andrei Neagu, am simţit că se mai află ceva. L-a deschis repede şi am văzut cu surprindere titlul cărţii. Ajuns acasă nu am putut să mai fac altceva decât să mă apuc de lectură. Surpriza a continuat la fiecare pagină, fiecare paragraf, fiecare rând al cărţii. Prima idee ce mi-a venit în minte a fost aceea că autorul şi-a luat drept motto versurile marelui poet român Mihai Beniuc, cel care a suferit nespus în timpul regimului monarhist şi capitalismului, pentruca să cunoască fericirea sufletească în regimul ce a urmat: AM  CUNOSCUT  CE  NU  VOR  MAI CUNOAŞTE/ ACEIA  CE  ÎN  URMA  MEA  S-OR NAŞTE. Necunoscând perioada în care „a suferit” Beniuc, autorul se referă la cei 42 de ani care au trecut după,  precum şi la cei ce le-au urmat acestora, din care s-au scurs, deja, aproape 26. Dar concluzia sa rămâne valabilă.
     
Afundându-mă în lectură m-am tot gândit să-l iau la rost pe autor şi să-i spun:  - Prietene, de ce nu mi-ai trims aceste pagini prin anii 1988, 1989, căci, dacă le citeam de pe atunci, aş fi ştiut cum să mă comport în societate, nu aş mai fi făcut greşelile pe care le-am comis după Marea Revoluţie din Decembrie, orbit de senzaţia de libertate în care am început să  ne  bălăcim deodată,  mi-aş fi dat seama că SECURITATEA nu a pierit, că funcţionează şi veghează ca să le fie bine în continuare.


Nu are rost să mai relatez cât am suferit până la căderea regimului comunist, ce sancţiuni profesionale şi financiare am primit, fiind lipsit de salariu ani de zile, în calitatea mea de inginer horticultor, salariat în domeniul cooperatist-colectivist. Dar totul a luat sfârşit când la conducerea ţării s-a instalat democraţia, libertatea în toate domeniile, în special libertatea de exprimare în politică şi  mai ales în presă. Eram sufocat, pur şi simplu, de noile ziare şi reviste pe care le cumpăram cu braţul şi le citeam cu nesaţ până când, prin toamna anului 1991 a apărut la Bucureşti o revistă satirico-politică ce mi-a trezit un vis din copilărie, acela de a deveni reporter, lucru imposibil de realizat până atunci deoarece acestă meserie se învăţa la o singură facultate de partid. În primăvara următoare, tot citind cu nesaţ revista preferată, am trimis două pastiluţe în plic, cu  subiecte din Oltenia noastră. Nu mi-a venit să cred că este realitate în momentul când le-am văzut tipărite într-un număr al revistei. De atunci au început să-mi tot apară articole, până am devenit membru al redacţiei cu un pseudonim care m-a făcut destul de cunoscut, Electroputere Vasile. Printr-o întâmplare fericită ajunsesem să lucrez în Craiova, într-o mică instituţie de cercetare a calităţii solurilor, unde  devenisem director peste un colectiv de treizeci şi ceva de persoane, ingineri, tehnicieni şi muncitori. Asta, până când  mi-a apărut un articol în care vorbeam despre un tip ce lucrase în colectivul nostru, o nuluitate din toate punctele de vedere, dar care ajunsese deputat din partea Partidului Democrat Agrar în prima legislatură. Tot acolo vorbeam şi despre fratele său mai mic, cel care-l ajutase să capete această demnitate şi pe care îl descriam drept Comandant al Direcţiei Juridice din Ministerul Agriculturii, omul având diploma de absolvent al Facultăţii de Drept, dar şi gradul de colonel de securitate, instituţie de unde poposise în minister. Bineînţeles că s-a aflat cine era autorul articolului şi am fost schimbat din funcţie cu surle şi trâmbiţe, după un control de specialitate din partea Direcţiei Agricole în urma căruia nu s-a găsit nicio acuzaţie, dar nu mai puteam să ocup funcţia de şef.
   
Au început, sau mai bine zis, au continuat şicanele până în momentul în care am constatat că pot ieşi la pensie la vârsta de 57 de ani, având un număr suficient de ani petrecuţi în grupa a doua de muncă. Dacă aş fi continuat până la 60 sau 62 de ani aş fi avut pensie mult mai mare decât cea pe care o primesc acum, dar am preferat să spun PAAAA!!! şi să stau liniştit acasă. Cele două femei  pensionate odată cu mine, de aceeaşi vârstă, o tehniciană şi o muncitoare  au primit pensii egale cu a mea. Între timp muncitoarea m-a întrecut deoarece ea avea în responsabilitate dulapul cu „documente secrete”, aşa că a primit un spor la pensie din partea „organului” şi poate să-mi râdă oricând în nas. Şi, cum Securitatea e-n toate, în cele ce sunt, e liberă-n liberă ţară, ea nu uită şi nu iartă niciodată, şicanele au continuat până în zilele noastre, culminând cu întâmplările de anul trecut din luna august când am cerut permisiunea lansării noii mele cărţi la Biblioteca Aman, unde au loc de obicei astfel de acţiuni. Mi s-au cerut scurte date personale şi mi s-a spus că se va  trimite un comunicat de presă, după care am primit un telefon şi am fost anunţat că  lansarea nu mai poate avea loc deoarece sala este ocupată. Nu a fost.Acelaşi lucru s-a întâmplat la următoarea instituţie de cultură a statului nostru democrat, Casa de Cultură Traian Demetrescu. Mi-am dat seama că intervenţiile au fost făcute de un tip ce se dă mare critic literar şi care, pe lângă diplomele sale mai are una din partea Curţii de Apel Bucureşti ce conţine hotărârea definitivă că a fost turnător la securitate. Şi nici nu putea să mă ierte  deoarece, la vremea lor,  am îndrăznit să scriu vreo două-trei note critice despre revista sa comunistoidă finanţată de Ministerul Culturii, de la care sunt sigur că băga în buzunar o grămadă de bani împreună cu editorul.
   
Şi acum să ne întoarcem la cartea despre care am început să vorbesc şi de  care m-am îndepărtat luând-o la povestit cu de-ale mele. Volumul nu se poate lăsa din mână până nu-l termini, indiferent ce treburi importante ai  de îndeplinit. Păi, cum să-l laşi când îţi aminteşte, încă de la început, de lucruri întâmplate acum 26 de ani, când sufletul fierbea în noi de fericire, când eram în stare să spargem ecranul televizorului pentru a-l ucide pe Brucan, un C. Harra care ne îndemna să mai aşteptăm vreo 20 de anişori până să punem mâna pe fericire. Cât de naivi eram. Dar, iată că autorul, distinsul domn Gheorghe Andrei Neagu, ne pune în temă din primele pagini cu motivele şi autorii acestor acţiuni ce au întors pe dos aşteptările noastre. În primul rând, acea organizaţie mondială, ocultă, despre care se zice că ar conduce destinele omenirii, care s-a amestecat imediat în viaţa nostră social-politică, atrăgându-şi toate „somităţile” locale pentru a le convinge că ne conduc şi a le manevra cum doresc. Şi ca să vă conving, vă dau exemple de băieţi cu şorţuleţe care s-au crezut în vârful lumii dar, avându-le prea lungi, s-au împiedicat în ele.  Pomenesc doar nume foarte cunoscute din judeţul Dolj pentruca cititorii de pe tot cuprinsul ţării să le alăture pe cele cunoscute de ei şi să completeze lista. Astfel, la noi, celebrii Genică Boerică şi Dinel Staicu, alţi celebri „jurnalişti”  precum Tibi Pătru şi Bogdan Berneanu, toţi condamnaţi ulterior la ani grei de închisoare pentru escrocherii, Fulguţă şeful unei minorităţi locale, „subsemnatul Dan Albu” (nume conspirativ) şi o serie întreagă de foşti turnători din medii intelectuale, lucrători activi cu înalte grade militare din poliţie, oameni care au crezut că l-au apucat pe marele maestru suprem de toate cele, dar în final li s-au tăiat bretelele la şorţ, iar alţii şi le-au tăiat singuri. Iar ca să nu mai revin, pe la sfârşitul cărţii ne este relatată o discuţie dintre marele maestru din exil Marcel Shapira şi regele Mihai în care şeful mason îi spune că ar avea mai multă încredere în Nicu Filip şi Horia Nestorescu (Bălceşti) decât în Paleologu sau Dan-Amedeo Lăzărescu. Iată ce înseamnă să trăieşti în exil şi să nu cunoşti îndeaproape oamenii pe care vrei să pui bază. Tot de la începututl cărţii aflăm despre relaţii subterane ale celor ce lucrează în diferite organe care ne conduceau şi ne conduc în continuare, inclusiv în diplomaţie.
   
Aruncând ochii pe paginile cărţii nu putem să nu ne reamintim momente care ne-au umplut sufletele de bucurie, cel mai important dintre acestea fiind constituirea Frontului Salvării Naţionale cu pragramul său înălţător, dar şi prezentarea consiliului de conducere al acestuia, în frunte cu Doina Cornea, Ana Blandiana, Mireca Dinescu, părintele Tokesh, elita dizidenţei române,  având alături o serie de foşti conducători comunişti, generali şi....  nu în ultimul rând, Ion Ilici Iliescu. Cine mai poate contesta acea efuziune democratică a întregului popor, speranţa într-o viaţă prosperă în cel mai scurt timp, într-o eternă şi de nezdruncinat democraţie. Aşa că FSNul trece la treabă urgent. Încep şedinţele judeţene şi cele la nivel naţional pe care autorul ni le reproduce cu multă acurateţe, exactitate  şi precizie.
   
Agricultura este pe prim plan fiind cea mai veche şi cea mai rentabilă ramură a economiei nostre. Trebuie schimbat sistemul de lucru în agricultură, gospodăriile colective s-au înfiinţat prin acapararea a tot ce ţinea de acestă ramură de la cei ce le posedau, rămânând ca ei să ofere, în continuare, mâna de lucru contra unei retribuţii derizorii. I.A.S.urile, unităţile agricole care aparţineau statului, au fost clădite tot pe averea luată de la ţărani, pe pământurile cele mai productive. S-au creat, cu timpul,  mari sisteme de irigaţii care trebuie verificate şi inventariate, deoarece nu toate sunt rentabile, au fost desecate bălţi şi zone mlăştinoase, iar terenurile au fost transformate în suprafeţe agricole cu fertilitate foarte redusă. În şedinţele Consiliilor provizorii din Suceava, Dolj, se vorbeşte intens pe acestă temă, se pune foarte mare bază pe agricultură. Nici industria nu este lăsată la o parte. Se analizează diferenţa dintre rezultatele firmelor Renault şi Citroen în ţara noastră, prima având un mare succes, cea de a doua fiind în pierdere. La Buzău se discută depre industria locală în care lucrează mare parte din populaţie şi din care se hrănesc toţi aceştia şi familiile lor. Galaţiul este printre judeţele fruntaşe pe ţară cu cele două stindarde ale sale, industria siderurgică şi cea navală, în discuţii fiind lansate excelente propuneri şi idei de perspectivă a acestora. Sunt prezentate multe luări de cuvânt în şedinţele FSN în care numeroşi reprezentanţi ai diverselor formaţiuni politice fac critici dar şi aprecieri şi propuneri serioase în  scopul dezvoltării economiei deoarece avem de toate, materii prime, mână de lucru, industrie, agricultură, putem prospera dacă suntem hotărâţi. Este evidenţiat permanent entuziasmul şi încrederea în viitor.
   
Presa liberă este în plin avânt. Cristina Simionescu de la Adevărul, propune telefonic noilor organe de conducere ca maculatura „operei” ceauşiste să fie adunată de peste tot şi să fie dată la topit pentru a se mai putea recupera o parte din zecile de mii de hectare de pădure distruse în vederea realizării acesteia. Propune să se publice şi biografiile scurte ale primului ministru şi membrilor guvernului. Ştefan Cazimir sare în apărarea limbii române, spunând-o răspicat: Limba română literară, ca orice limbă de cultură, are un caracter normat, iar menţinerea acestui caracter se află în competenţa strictă a unor foruri  şi instrumente specializate – Academia Română, Gramatica Academiei, Dicţionarul Academiei. Cine  eludează acestă realitate se face, conştient sau nu, purtătorul unor tendinţe centrifuge, a căror extindere ar avea ca efect subminarea unităţii noastre lingvistice şi implicit a unităţii naţionale. Tot umoristul de profesie, Ştefan Cazimir, creatorul Partidului Liber-Schimbist, are o intervenţie pe această temă în care face varză primele apariţii ale Monitorului Oficial în care sunt tipărite luările la cuvânt din dezbaterile parlamentare şi în care greşelile de exprimare curg gârlă. Ascultătorii râd de se topesc, iar vorbitorul propune ca deputaţii să-şi corecteze singuri textul intervenţiei înainte de a fi tipărit în Monitorul Oficial.
   
Sunt multe pagini din carte, spre finalul ei, în care distinşi intelectuali precum  Ştefan Cazimir şi alţii de care era plin primul parlament de după 1989,  nu cu atâtea doctorate ca acum, au luări de cuvânt în care folosesc citate din clasicii literaturii române, recită poezii şi crează o atmosferă intelectuală deosebită. Chiar şi celebrul Radu Berceanu, parlamentarul de Dolj, fost ministru al transporturilor de nenumărate ori, a spus o glumă pe care nimeni nu a mai avut curajul să o repete până în prezent,  venind cu propunerea ca pensiile enorme, nemeritate, ale activiştilor de partid şi ale securiştilor  să fie reduse. Printre alţii se mai distinge şi ministrul agriculturii, cunoscutul Nicolae Ştefan, cel ce a deţinut funcţia de adjunct şi înainte de 1990, fost „bursier” la începutul anilor 70 în Statele Unite ale Americii care a vorbit, desigur, despre probelemele de specialitate.
   
Un alt  concitadin de-al meu, reprezentantul Uniunii Democrat Creştine, Raul Volcinschi îi critică „precizările”primului ministru Petre Roman privind economia, cu exemple şi avertismente privind inflaţia şi şomajul, dându-i sfaturi precise cu ce trebuie făcut în vederea evitării lor şi ce măsuri trebuie luate la nivel local pentru încadrarea în muncă a masselor de oameni veniţi la oraş din mediul rural. Sunt multe episoade pe care mi le-am reamintit căci le-am urmărit transmise în direct zile întregi, renunţând la cele trei posturi de televiziune Jugoslave la care noi priveam permanent în zonă   cu antene speciale. Desigur, până la sfârşitul cărţii aflăm ce au mai făcut oamenii noştri prin ambasade, ce relaţii şi legături au mai stabilit, având ca leitmotiv afirmaţia ofiţerului care o îndruma pe Iulişca: Acum, la întoarcerea dumneavoastră în România, veţi vedea că lucrurile s-au schimbat. Dispariţia lui Ceauşescu ne-a întărit mult poziţiile. Avem oamenii noştri peste tot, dar nu-i puteam folosi. Acum e posibil. SUNTEM  PREZENŢI  PESTE TOT, ÎN  PRESĂ, ÎN  CULTURĂ, ÎN PARLAMENT, ÎN FINANŢE. Oare, de ce spune doar autorul acest lucru şi nimeni altcineva?  S-a îndeplinit ceva din măreţele idei exprimate în şedinţele de la judeţe şi din noul Parlament? Au fost plantate operele lui Ceauşescu în locul zonelor despădurite din ţară? Se mai poate face ceva pentru îndreptarea lucrurilor? Nu cred. Aştept cu nerăbdare dezvăluiri în volumele următoare, 2, 30, 40 şi câte vor mai fi, în care vom primi explicaţii clare la ce se întâmplă astăzi, ce daune a creat poporului nostru celebra firmă de desinfectanţi SHexi Farma şi patronul ei cel ce s-a transformat în îngeraş din cauza copacului care i-a stat în cale, deşi până în acel moment nimeni nu-i şezuse, de care sunt pline emisiunile TV la ora când scriu aceste rânduri.

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii