7 decembrie 2016

GÂND TRUBADUR

Vasile MANDRIC

Am fost atât de-nsetat de vară încât mi-am mâncat până şi cuvintele pentru noul anotimp.Moldova mi-a făcut un gol imens  în sufletul meu,iar Brăila m-i l-a umplut cu apă de Dunăre,cu baltă, peşte şi sălbăticie.Peştele are totuşi o semnificaţie deosebită ,mai ales pentru mine ,când sunt curtat de ninfe în haremul bălţilor.

În perioada aceasta,Paşcanii ,rămaşi undeva înspre Steua Polară a copilării,mă îmbătrâneşte cu o sută de ani şi Brăila mă întinereşte cu patru zeci. În orice caz, dacă stai la taifas cu media dintre  aceste cifre,îţi dai seama că ,am devenit om serios, adică sunt bun amic cu toată lumea,caut să înţeleg şi să fiu înteles,să ador viaţa şi să accept moartea ,să admit realitatea şi să visez irealul, să percep sensurile şi să caut cu lumânarea nonsensurile, cu care mă mint intenţionat ştiu eu de ce şi nu vreau să spun la nimeni.


Pe autor dacă îl iei mai atent poţi să-l şi desfaci în nenumărate bucăţi. Pe de-o parte muritorul cu nevoile şi necazurile lui,care nu face nici doi bani.De cealaltă parte,nemuritorul ,stăpân pe un Timp de proporţii astronomice,altul fizic pe aceeaşi măsură şi altul biologic pe măsura  muritorului.
Stăpân pe un spaţiu din sfere concentrice în inversiune cu timpul,adică,Spaţiul Imediat,Spaţiul de Dincolo de Noi,Spaţiul Marelui Gând,Spaţiul Inefabil şi într-un târziu,Spaţiul Pierderii de Sine ,în care va ajunge cândva.

Din cel muritor,ai putea desprinde pe Truditorul diurn şi în schimburi de noapte,călătorul care a pierdut toate trenurile posibile,cu gust de trântă pentru cei care au mâncărime de limbă şi nu au dreptate.Nemuritorul în schimb îşi ciopleşte cu dalta un templu în cremenea văzduhului,risipind aşchii de fulgere şi mărgăritare în picioarele batalioanelor de bipezi .

Fără scară a bătut un cui de grapă în Oiştea Carului Mare,în care şi-a agăţat sufletul cu haină cu tot,numai buzunarele pline cu gânduri negre şi albe a uitat să le-ntoarcă pe dos.Risipind vidul vital al Nemărginitului,susţine că poate transforma cerurile-n foi de Carte şi că ar îndrăzni să scrie cu gândul în inima cuvintelor,cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată despre pacea  lumii ,Nemuritorul aceste ,pe care unii îl consideră poet-filozof,alţii filozof-poet,dracul să-i ia căci şi eu nu-l înţeleg de ce nu va muri niciodată când şi el susţine că moartea este un rău necesar.Aşadar ,cei doi,muritorul şi nemuritorul se exclud cu desăvârşire în afară unui punct sensibil şi anume; primăvara şi vara  ca Timp şi Durată  iar balta şi Dunărea , ca loc şi spaţiu. Atunci muritorul se transformă în pescar şi nemuritorul în poet.

Poetul pescar agaţă momeală,râme fanatice dresate o iarnă întreagă şi învăţate limbi umane şi acvatice .

Pentru a învinge teama de moarte a apelat la o chestie pshoseisnică, adică le înarmează stomacul cu un semn de întrebare din vârful undiţei,le aruncă în apă şi stă la taifas cu peştii. Râmele aceste s-au obţinut prin selecţie naturală,cât şi adaptate modului nostru ultra civilizat de viaţă.

Săciile plângătoare şi-au uitat lacrimile în străfundul rădăcinilor de dragul poetului şi-l visează noaptea că se-ntoarce în haremul bălţilor,călare pe un cal năzdrăvan, cu cadru de Diamant,roţi de Carpaţi şi aripi din tablă emailată.Dar cine se simte mai singur în lumea asta decât poetul când îşi dă randz-vous cu prietena lui Salcia. De fericire sparg amândoi regulile regnurilor şi se iubesc. EA,uită cum o chiamă, ca să n-aibă păcat EL,uită în ce parte e lumea,ca să fie sigur de sine şi amandoi confundă natura cu cămaşa de noapte. Un gând trubadur,mă plimbă prin toate locurile astea sfinte,pline totuşi de păcate de dragoste şi a mai rămas pe undeva ca să vă spun,doar căpcăunii din scorbori ce imi îngână poezia  şi-mi gâdilă amintirea copilăriei la tălpi.

Imi pun sufletul şi gândul amanet pe o coală, să ascund totul de privirile lumii, înjur tocul nenorocit care-mi mănâncă ideile,uit de prietenii turnători,care mor de invidie,considerându-mă un venetic şi TAC.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu