4 ianuarie 2017

ÎNTÂMPLĂRI DE INTERIOR

Codruța TUDORIU

I.

Coboram, așa, fără capăt și fără căpătăi, străzile orașului meu interior, într-un soare vag, semnul unui nedefinit moment al zilei. Ce curgere învolburată de ape de o parte și de cealaltă a drumului... Piedică sunt pietrele și stâncile asemenea uriașului din Gat: ”numele tuturor bărbaților, capete de listă în colțul gurii dumnezeiești”. Dintr-odată, un zeu. Lipsindu-se de fericitul banchet ceresc, părea să pretindă că sărbătorile pământești sunt cu mult mai voioase: ”Bine, bine, i-am spus, doar smintitul ridicat, apoi prăbușit de pe tărâmuri divin-zeiești ar lăsa    să-i scape printre degete o asemenea petrecere. Numai simțind dulceața miedului, bolnavul s-ar face de-ndată sănătos, slutul... frumos, nefericitul vindecat de nefericire ar fi, sărmanul de sărăcie. Să abandonăm această paradă a tămăduiților năpăstuiți.” ”Și în cele din urmă, cu ce se va alege omul din toate acestea? Cazi deodată și ajungi sub pământ undeva, cum a făcut-o (voit) Orfeu, pentru a sa Euridice. El a coborât. Dante a urmat un traseu cu urcușuri și coborâșuri- pentru ca în cele din urmă să se înalțe. Beatrice rămâne proiecția unui sentiment ce produce mutații fantastice în Univers”.
Apele se învolburau pe măsură ce cuvintele creșteau ca dintr-un pământ sterp și cenușiu, ce surprinde prin forța cu care va putea ridica dinăutru un gest, un surâs. Sălbăticiunile tăiau drumul    într-o cruce transparentă, continuând traseul confuz al eliberării. De gândit poate: bestiile... Dar un captiv, acum independent absolut, este doar o umbră. Își poate exercita puterea de-abia după trecerea unui timp. E plin de spirit și lumină? Este în fapt, pură forță fizică.

Într-o mare dezordine, coboram eu fără capăt și fără căpătâi, străzile orașului meu interior. Cuvintele zeului activau energii multiple pe drumul de bătălie. Dichisit, înălțându-se zvelt în mijlocul himerelor, a trăsnit întreaga turmă gânditoare cu un abur cald ieșit din trupul său: un dar al înțelepciunii, zbuciumul purtat în ceruri, precum și pe pământ? Se afla în zeu o fire ce ar fi putut pune pe gânduri „personalitatea-i” nemuritoare și atotputernică  ce i se atribuise. Râvnea dulceața fructului copt și rădăcina profund umană a pâmântului proaspăt muncit. Cum să-l întorci în cer, pe-acest fiu aruncat în lume de puterea dominatoarei Tellus Mater?

II.
În acea învolburare de ape, bacanta dansa. Purta în chip de podoabe, pe frunte și de-a lungul brațelor, viță de vie: ”Semele, biată muritoare, cum te-a ucis chipul bunului-nebunului Zeus, atât de iubit, atât de dorit! Heră, Heră prăpăstioasă...”  Din uterul matern copilul a poposit în coapsa nemuritoare paternă. Apele creșteau. Bacanta își despletea trupul într-o mișcare desfrânată. Veșmântul îi era piele de căprioară, păstorul o privea, femeile își părăseau culcușul sub misterul dionisiac. Apele începură să se domolească. Domesticite de sălbatica mișcare a preotesei, mai cuminți acum, curgeau liniștite. Ce prăpăd lăsat în pustiu. Ce paradox în toate acestea... Numai apa este cu adevărat visătoare...

Bacanta a dispărut, dar întregul oraș a rămas sub vraja acestei apariții, visând apa. Coboram așa, fără capăt și fără căpătâi străzile orașului meu interior. De o parte și de cealaltă a drumului, pământul înflorea. În ceruri, banchetul era pe sfârșite. Asemenea paradă a înțelepciunii nu putea fi trecută cu vederea. Cântau și râdeau zeii, bucurându-se de atât de multă iubire. Sacrificiile aduse lor, gâdilau tălpile văzduhului... de aceea, tot cerul chicotea. Nici mânia strșnicului Ahile, nici drumul de întoarcere parcurs de Ulise n-au reușit să tulbure fericita existență a zeilor...

III.
Coboram așa, fără capăt și fără căpătâi, străzile orașului meu interior. De la zeul aruncat pe pământ, vești nu au mai fost. Nici Iris, ființa mesager nu a mai venit cu vreo veste. La fel ca până atunci, dezvelește cerul pe timp de noapte și cerne stelele: ” Numai simțind dulceața miedului, bolnavul s-ar face de-ndată sănătos, slutul... frumos, nefericitul vindecat de nefericire ar fi, sărmanul de sărăcie. ”Încă aștept un semn care să mă deștepte, un ceas de sacrificiu nu e de-ajuns pentru un muritor... Care este acea margine a lumii?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu