S-a născut un epigramist

Jenică CHIRIAC

Alexandru Ene, căruia îmi place să-i spun, pe scurt, Alex Ene (un botez de pseudonim literar), la mai puțin de un an a scos volumul de  epigrame „Umor la foc automat!...”, Editura Lucas, 2017. Dacă în anul 2016 a debutat cu volumul „Drumul către amintiri” – versuri, fabule, catrene epigramatice (s.n), se pare că, pe atunci își ascuțea penița pentru a penetra carapacea răului uman, a inculturii, a defectelor ce urâțesc viața socială, de data aceasta și-a dat drumul la „critică constructivă”, și-a șlefuit stilul epigramatic, l-a condensat în catrene (de patru versuri (!?), vom reveni cu aceste amănunte!).

Anul trecut, precum spuneam, Alex Ene și-a structurat volumul în trei părți: versuri, fabule și catrene epigramatice, ponderea căzând pe primele două. Este cunoscută, în lumea brăileană, apetența autorului pentru fabulă, fapt dovedit de apariția insolită în săptămânalul județean „Brăila”.

Întrucât acel volum a fost subiectul altei cronici pricopsite,  nu vom insista! Ne vom așeza, cu temei, pe analiza textelor din noul volum. Să nu uităm o primă observație, o comparație din care rezultă capacitatea de adaptare a autorului, reacția pertinentă la critica benefică a unor colegi. Câteva, (două!) din epigramele cuprinse în volumul din anul trecut  conțineau cinci, ori mai multe versuri. De data aceasta a întreprins „demersuri la Guvern”, pentru a i se aproba să poată  scrie epigrame în... cinci versuri: „Criticilor mei (I): Scriitori bogați în fapte/ La guvern eu fac demersuri/ Să-mi apară-n orice carte/ Epigrame în... cinci versuri!” (pag. 72)


Întrucât, se pare că n-a primit dispensa solicitată, autorul și-a luat inima-n dinți și în volumul...„la foc automat” n-a mai recidivat. Ba, dacă e s-o spunem pe-aia dreaptă, epigramele cuprinse în carte respectă canonul speciei. Teoria literară, din câte avem cunoștință, nu se ocupă aprofundat de epigramă. În „Speciile fundamentale ale genurilor literare” găsim axiologia epigramei alături de satiră și pamflet. Pentru a ne apropia, cât de cât, de esența epigramei, socotim că, în egală măsură s-ar cuveni să promoveze diferite forme ale comicului (cu deosebire la deznodământ): comicul buf (râs spontan), comicul burlesc (imitarea unor personaje, fapte), comicul umoristic (compasiune, simpatie față de defectele umane), comicul sarcastic (neînduplecat, necruțător, incisiv față de situații, personaje).

Mai este de adăugat: comicului îi sunt caracteristice: satiricul, ironia, sarcasmul, persiflarea, grotescul, umoristicul” (Manual pentru examenul de bacalaureat – 1993). Din această teoretizare trebuie să desprindem esențialul: epigama nu este un gen minor, ea are, ori ar trebui să aibe, un rol... pedagogic. Atenționează asupra unor defecte umane care degradează viața socială. Sunt, dacă doriți, aforisme de o factură aparte. Zâmbetul ce-l  culege lectorului este vindecător de boli sociale.
La autorul Alex Ene se observă căutarea esențialului: exprimă în patru versuri un adevăr de viață. Afirmăm părerea că a înțeles canonul, își pregătește enunțul în primele trei versuri, aruncând, ca pe o săgeată, concluzia neașteptată în ultimul vers.

Cele peste două sute de catrene ar putea fi grupate după tematica abordată astfel: cu destinație politică, tare sociale, cu tentă erotico-sentimentală și cele autoironice.

Din prima categorie fac parte „țepușele” aruncate înspre parlamentarii post-decembriști, plini de sine (și de arginți!), aroganți, infatuați, uneori semidocți, de tipul: „Regret sau dorință: Parlamentari, etichetați ca hoți/ La pușcărie cu toții să se ducă/ De-i vom băga la zdup  pe toți/ Cine-o să ne mai conducă? (pag.7),  „Lucrul bine făcut:  Este știut de orișicine/ Că lucrul bine făcut/ A fost făcut așa de bine/ Încât nici nu l-am văzut”. „Rugă (I): În postul de președinte/ Să m-alegeți tot pe mine/ Vă promit să trăiți bine/ Tot așa, ca înainte” (pag 11). „Schimbare democratică: După an optzecișinouă/ S-a rupt comunismu-n două/ Secera a luat-o clanul/ Nouă ne-a rămas...ciocanul!”. pag 12).
Dacă epigramele de factură politică (sau politicianistă?!) nu depășesc, numeric, degetele de la ambele mâini, cele destinate tarelor sociale își dublează volumul. (N.B.: statistica noastră, subiectivă, a cuprins o selecție din  mănunchiul de „săgeți” lansate.

Per total, din întregul volum, clasificarea de mai sus trebuie reconsiderată. Insistăm pe acest detaliu pentru a nu da posibilitatea unor interpretări eronate. Toate epigramele publicate în volum au miez, au substanță, dar spiritul nostru critic, apetența pentru umorul de calitate ne-a îndemnat să efectuăm o anume selecție.

Cu alte cuvinte, îndemnăm pe lectorul dornic de zâmbete să parcurgă tot volumul pentru a avea satisfacția să regăsească, de mai multe ori, propriile aprecieri, evaluările subiective.

 Este momentul de a introduce o paranteză prin care să reamintim: epigrama face parte din categoria comunicare prin scris. La o comunicare interumană subzistă doi actanți: emițătorul de mesaj (în acest caz, autorul) și receptorul (respectiv cititorul). Emițătorul codifică mesajul într-un limbaj adecvat, iar receptorul este chemat să opereze decodificarea. Spunem că o comunicare este eficientă, respectiv își atinge scopul, dacă în acest proces se produce rezonanța dintre parteneri. În aceste condițiuni, receptorul de mesaj se va dovedi trăitor de sentimente estetice, moralizatoare, pedagogice.
Închidem paranteza și continuăm a exemplifica cea de-a doua categorie, cele  care țintesc spre derapajele cu caracter social. Vom începe cu cea dedicată alegerilor, având și conotație implicit politică. Iată! „La alegeri: Rezumăm mai multe știri/ Că vom avea multe poame/ În toamnă gem de trandafiri/ Iar la iarnă... gem de foame!” (pag. 13).

Relația soț-soție, în anumite circumstanțe conduce la „Divorț năstrușnic: Am divorțat așadar/ Că așa-i mai bine/ Ea umblând din bar în bar/ Căutându-mă pe mine” (pag.26). Pe același calapod: „Divorț fără motiv serios:  Ei nu pot să mai trăiască/ Toată ziua stau în ceartă/ Fiindcă el e gură-cască/ Iar nevasta-i gură spartă” (ibidem).

„Povestea prostului” își află reflectarea în patru versuri bine țintite. „Prostul analfabet: A pornit cu gânduri bune/ Să numere proștii din lume/ Pe când credea c-a terminat/ S-a trezit nenumărat” (pag. 50). Prostia omenească a fost înfierată în folclorul românesc prin vorbe de duh, de tipul: „Prostul de nu-i fudul/ Nu este prost destul”.

Ca un bun brăilean, sensibil la tot ce urâțește fața bătrânei urbe, deplânge anumite stări de lucruri ca în „Rugăminte” (pag. 62), „Odă municipiului Brăila (ibidem), ori în „Motivație” și „Trai de Brăila” (pag.63).

Dar sperjurul, minciuna, manipularea? O spune cu amărăciune, cu regret, cu suferință în „Peste tot: Oare cât să mai suport/ Să sufăr și să suspin?/ Că minciuna-i peste tot/ Și-adevărul e un chin”. (pag 81).

În „Echilibru logic”, sintetizează magistral cum a evoluat raportul cinste/hoție: „S-a născut un nou concept/ Ce se poartă și pe-afară/ Când vrei să tragi pe altu-n piept/ Vei fi sigur tras pe sfoară”. (pag. 87). Subtilitatea expresiei vine și de acolo cum că acest „nou concept” se poartă  și pe la alții. Nu are spațiu să explice, dar lectorul avizat știe că acest pragmatism păgubos este un „produs” de import ce nu a caracterizat spiritul românesc.

O altă zonă ce-i oferă autorului câmp de expresie o putem nominaliza ca erotică. „De ziua iubitei”, (pag 18): „Iubita mea, ce urmărești? Căci văd că mult întinerești/ Să nu ajungi ca un copil/ Și să gândești că-s...pedofil!”. Aluziv vine o „Rugăminte idilică”, (pag. 23): Vin la tine să țin seamă/ Să bem vinul din ulcică/ Eu să-ți fac o epigramă/ Tu să faci lampa mai mică”. „Afemeiatul”, (pag. 21) își regretă apucăturile excesiv-erotice, negăsind altă cale de îndreptare decât neputința virilității pentru care cere sprijin divin: „Ochii văd, inima cere/ E-n vârstă, dar confuz”, zicând „Doamne, dă-mi putere/ ca să pot să  o refuz!”

Epigramistul care se respectă ajunge să se autoironizeze. Se propune un dialog imaginar cu cititorul: „Iată, ar zice Alex Ene, nu mă leg doar de voi, nu mă iert nici pe mine însumi!” Să fim obiectivi până la capăt”.

Am selectat o epigramă de tranziție, una ce conține elemente erotice îmbinate cu autoironie: „Rugă (II): Mai dă-mi, iubito, un sărut/ Venit dintr-un șuvoi/ Să  știu că vin peste-un minut/ Să-mi iau proteza înapoi” (pag.20).

Glasul vârstei (pag. 77) îi spune autorului: „Că-mbătrânesc mi-o spune/ Chelia mea întruna: Când soarele apune/ Firesc, răsare luna”. Alex Ene nu dorește să rămână dator celor care, din malițiozitate fac haz de calviția sa. Drept urmare, sub titlul „Consolarea chelului”, declară răspicat: „Eu iau pe sceptici în răspăr/ Zicând doar câteva cuvinte/ Mai bun e capul fără păr/ Decât capul fără minte”. (pag 87).

Încântat de acest regal de umor nu ne rămâne decât să găsim o încheiere acestei pricopsite cronici. Ori, ce poate fi mai nimerit decât un madrigal aparținând autorului, lui Alex Ene, epigramist născut din valurile tumultuoase ale Dunării albastre, spre încântarea și luarea aminte a celor cae vor avea răbdarea și aplecarea de a zăbovi asupra scurtissimelor săgeți slobozite către defecțiunile omului modern, fie el poiltician-parlamentar ori om de rând, fie el subjugat de porniri erotico-sentimentale, ori țintă făcându-se însuși autorul? Înainte de a da cuvântul lui Alex Ene spre a-și dezvălui „jurământul de credință”, se cuvine a face precizarea că epigramistul își dovedește omenia prin faptul că „săgețile” sale nu țintesc întotdeauna persoane anume ci racile sociale cu caracter de generalitate. Iată deznodământul  ce se află pe coperta a patra a volumului „incriminat”: „Am fost născut în darul ironiei/ Și-am fost cu gândul peste piscuri călător/ Cu pasiune-am mers pe drumul poeziei/ Mă bucur că pe-aceleași drumuri zbor”.

din ciclul Cronica pricopsitului