20 aprilie 2017

De ce moare poezia de azi

Virgil ANDRONESCU

Am fost martorul multor lansări de carte și am cunoscut destui autori și operele acestora, de aceea îmi permit, în limita puterilor mele, să spun că, de fapt, în multe dintre aceste situații este vorba de o anumită candoare cu care unii cad în păcatul unui malpraxis ce implică o eroare în creația săvârșită, în exercitarea evolutivă a actului liric pe care-l expun. Această eroare nu este altceva decât o generare de prejudicii moralsufletești asupra a tot ceea ce implică ideile și modalitățile consacrate de a scrie poezie.

Dar am continuat să urmăresc foarte atent activitatea literară a inovatorilor (non-poeților), ajungând la concluzia că, din ce în ce mai mult, aceștia merită un interes profund dedicat! De ce? Pentru faptul că unii dintre aceștia, sub imboldul de turmă, apucă pe calea unui textualism feroce. Chiar dacă înaintează, mai mult sau mai puțin greoi, tot pe filonul liric al postmodernismului, renunțând la zgura stilistică și la exprimările cel puțin triviale, dacă nu de-a dreptul pornografice, totuși se mai face un pas înainte către o poezie acceptabilă.

Alții, cei mai mulți dintre acești poeți,nu fac altceva decât să rămână, cu încrâncenare, captivi fenomenului poetic brut și brutal actual, omorând poezia prin încărcarea excesivă cu gunoaie, dintr-o lipsă crasă de cunoaștere a modalităților literare de exprimare a mesajului artistic: cu ajutorul imaginilor expresive, cu un limbaj concentrat și decent, cu concursul, în cea mai mare măsură a afectivității, folosirii (sau nu) a rimei și ritmului, se poate crea o poezie de înalt rafinament liric.

De cele mai multe ori, ascultând așa-zisa poezie postmodernistă, te gândești că ar fi fost mult mai reușită opera literară dacă textul ar fi unul de proză și nu ar fi fost botezat ca fiind creație literară în versuri, adică poezie. Nu sunt critic literar, dar am pretenția că judecata nu mă înșeală în ceea ce-mi transmite auzul (de suflet nu mă îndoiesc nici răpus de glonț). Uneori, mă duc cu gândul în perioada poeziei anilor '80...,perioadă în care actul poetic se năștea din metafore, parabole, comparații și alte forme de stil, acestea îmbrăcând fericit inovativul joc de cuvinte. De la această axiomă s-a ajuns în zilele noastre la tot felul de invenții absurde ori pur și simplu la o focalizare a vocabularului, aceasta nu e de niciun folos pe termen lung poeților și fanilor acestui nou stil cu iz golănesc, ci, mai degrabă satisface momentan orgolii personale și ifose generate de un ego nemăsurat, de o lipsă a lecturii, a educației și, în definitiv, induse de nonvalorile
societății de astăzi.

Așezarea cuvintelor într-o anumită ordine în propoziții sau a propozițiilor în frază, obținându-se doar imaginea fotografică a unei poezii hologramice, fără o elaborare a unei logici, a unei cursivități și searbădă în figuri de stil, nu-mi mișcă în niciun fel sufletul, nu îmi încântă nici măcar auzul și nu o pot percepe ca fiind poezie! Rezum totul la ideea că nu este decât un tratament incorect sau neglijent aplicat de un autor unui text scris, producându-i prejudicii ireversibile.

Textualismul, înțeles și realizat ca prostmodernism , nu ar trebui să existe decât la stadiul primar de manifestare a eu-lui, nefiind apanajul celor chemați pe tărâmul poetic. Sunt anumiți critici literari care dau o șansă celor chemați și o altă categorie de critici care combat cu tot arsenalul din dotare un asemenea mod de a face poezie. Ca să scrii poezie trebuie să ai organ de simț asupra a ceea ce se găsește dincolo de lumea fizică accesibilă tuturor, altfel nu poți fi decât un ratat ce-și pierde cursul ideatic pe drumuri pseudopoetice.

Nu ascund faptul că-mi plac desfrânările lirice, naufragiile, pentru puțin timp, de la normele dogmatice ale poeziei adevărate, dar nu înțeleg ca acestea să fie singurele desfătări și resorturi pentru poeții post-moderniști întâlniți pe toate drumurile. Poeții generației '80 nu abuzau și nu plictiseau cu inovațiile, în cele mai multe cazuri nu băteau câmpii fără sens, ci sistematizau niște concepte, deși aveau și aceștia o mare cantitate de zgură.

Conținutul, nu numai forma, a fost punctul forte al acelui tip de poezie, ceea ce i-a ajutat pe poeții optzeciști să rămână o referință în literatura autohtonă. De la ei până la noi, cale lungă, aproape imposibil de străbătut din cauza non-poeților care ucid arta la orice colț de metaforă!

articol publicat in revista Litera 13 nr.10/2017, p.5

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu