27 aprilie 2017

Poezia prea puţin cunoscută a lumii

A.G.Secară Ko Un - Timp cu poeţi morţi, Editura Tracus Arte, 2016 În traducerea excelentă a Iolandei Prodan, un poet legendar din Coreea... thumbnail 1 summary
A.G.Secară

Ko Un - Timp cu poeţi morţi, Editura Tracus Arte, 2016

În traducerea excelentă a Iolandei Prodan, un poet legendar din Coreea de Sud îşi găseşte iubitorul de poezie din România! Născut la 1 august 1933 în Coreea ocupată de către japonezi, are o viaţă cu adevărat fascinantă, din multe puncte de vedere! Literar vorbind, are 155 de cărţi, dintre care
aproximativ 70 sunt de poezie, cu premii prestigioase!

Numai dacă spunem că a cunoscut teribila experienţă a războiului (şi civil), că a fost călugăr budist circa zece ani, dintre care o perioadă de timp a fost chiar stareţ al unor mănăstiri, renunţând mai apoi la călugărie, publicând chiar un fel de manifest scandalos în momentul reîntoarcerii în lume, mizând apoi pe un nihilism marcat de insomnii… cioraniene şi alcoolism, intrând ulterior în conflict cu servicii de informaţii coreene, fiind chiar condamnat la 20 de ani de închisoare (din care execută doi
ani şi ceva într-o celulă izolată), încercând de-a lungul vieţii de câteva ori să se sinucidă, cred
că este de ajuns.


Poezia sa este marcată de toate aceste evenimente, doar schiţate aici. Andrei Doboş, într-o prefaţă intitulată Intervenţiile zeilor, încearcă să surprindă câteva aspecte esenţiale ale operei sale: Poezia lui Ko Un este permanent informată de bogata şi complicata biografie, cei doi poli imediat recognoscibili fiind budismul seon ( n.n - zen coreean) şi angajarea politică. Însă a reduce poezia lui Ko Un la oricare dintre aceste două categorii ar fi o greşeală. Evident că, în cele aproximativ 200 de pagini ale cărţii, avem de-a face doar cu o antologie, o selecţie din numai nouă, dacă nu mă înşel, volume, cel mai vechi fiind din 1984, cel mai nou din 2013. Poemul care dă titlul cărţii stă sub semnul elegiacului: Nefericit e poetul ce nu a scris niciodată o elegie pentru cineva./ E raţiunea pentru care trebuie să scriem o nouă elegie, câteodată. (p.33)

Dar putem spune că Totul stă sau devine între Dans (numele ultimului poem) şi mărturisire (primul poem este numit O confesiune recentă), între… ruşine ( volumul din 2006 antologat este… Copleşit de ruşine) şi sfidare sau provocare a unui cer pustiu (Cer pustiu e volumul din 2008), în care unui Che Guevara i se găseşte un rol târziu (p.26 – poemul Memorii)… Se scrie în acel poem: Piară orice formă de resemnare!/ Piară orice formă de nirvana! Şi în „Cântecul toamnei” (p.27): Nu avem nevoie de familie sau naţiune (…) Dumnezeu nu are niciun sens:/ aceasta e raţiunea pentru care există. Probabil unul dintre punctele forte ale sale este… universalitatea. În poemele sale sunt menţionaţi White Mountains, Lhasa, Berlinul, deşertul Taklamakan, zeul Odin, Rumi, Nepalul,Africa, izvoarele Alpilor, Marea Caspică, Marea Neagră ş.a.m.d. Forţând formele ubicuităţii, poate declara într-un poem numit Eu: Am fost întreaga creație din univers:/ am fost o buburuză,/ o vacă,/ o furnică roşie,/ un demon,/ un stejar/ şi un gândac/ pe trunchiul stejarului./ Am fost un cărăbuş şi tot aşa, a mai fost somon, melc de baltă, scuzaţi că stric magia enumerării liricizate, un şarpe veninos
de iulie,/ un şarpe cu piele sacră, ar fi vrut să fie câine (of, voi, clasici cinici, unde sunteţi?),
dar a fost doar urmaşul celei mai barbare/ specii umane din această lume. Dadaistosuprarealist,
poate sfida logica ludic: Am fost un vânzător ambulant de nimicuri,/ dar m-a prins un tigru şi m-a devorat./ Am fost o larvă şi larvă voi fi, din nou.// Am fost un iepure sălbatic,/ dar am fost înfulecat de un mistreţ./ Apoi am venit pe lume ca un pui de mistreţ/ şi am dispreţuit înţelepciunea.// M-am născut fiinţă umană/ şi am fost un şaman nepriceput./ Şi iarăşi am fost jupuit/ de înfăţişarea mea umană…// dar… voi fi o amibă!/ Şi voi urla lung, în nopţile cu lună!(p.61-63)

Pseudo-sociolog, poate constata că lumea se împarte în hoţi (care pot fi şi criminali) şi cerşetori. Este o obsesie care revine cel puţin de două ori în discurs: Am întrebat un copil:/ ce vrei să fii?/ cerşetor sau hoţ?// Copilul m-a întrebat:/ de ce? În lumea asta/ nu e nimic altceva?// Aşa e: în lumea asta există doar/ Marea Caspică şi Marea Neagră. (p.52) Sugerarea absurdului condiţiei umane este întregită în poemul În Lhasa, unde întâlnirea cu un cerşetor tibetan îl provoacă la o nouă confesiune autobiografică, auto-portretistică: sunt unul dintre cei mai prăpădiţi cerşetori:/ zilele trecute, şi ieri,/ ca să-mi iasă un singur vers/ şi spaţiul gol dintre două versuri/ am supt neîncetat laptele/ ce nu vroia să curgă.// (…) Cincizeci de ani au trecut/ de când tot cerşesc cu toată fiinţa mea/ pentru un singur cuvânt/ şi lumea adevărată dintre cuvinte./ Cerşesc în văile acestei lumi,/ pe versanţii lumii de dincolo,/ şi pe marginea eternităţii/ universului fără de început/ şi fără de sfârşit.// Tu, spirit al unui singur cuvânt!/ (…)/ Îndrăznesc şi eu să mă ridic şi să-nţeleg/ culmile unei astfel de cerşetorii?/ Şi tot ce am este fericirea mea de a nu fi un hoţ/ şi nefericirea de a fi un cerşetor, pentru totdeauna.(p.105).

Bref, poezia lui Ko Un este o confirmarea faptului/presupunerii că Fiinţa se naşte întru metaforă, că lumea adevărată chiar este între cuvinte, între tot ceea ce înseamnă cuvinte, limbaj, langaj, adevăruri, sensuri, dându-i-se Sunetului pur ceea ce este al Lui: Pe malul vestic al lacului Qinghai/ ascult limba uygurilor./ În acest loc fără limite/ unde orice sens a dispărut,/ în îndepărtare,/ în îndepărtare,/ doar sunetele au mai rămas.// Ascult limba han,/ ascult engleza/ - engleza britanică şi pe cea din  alifornia./ Pe tărâmul sensurilor nule,/ doar sacralitatea sunetelor a mai rămas.// Voi, sensuri!/ Voi, interpretări ale sensurilor!/ Voi, adevăruri nimicitoare ale acestei planete!/ Aţi muncit din greu, mii de ani!/ Acum, e timpul să plecaţi!// Drum bun! (p.182-183)

Sunetul perceput ca realitate a principiilor primordiale, întregul «afară» care devine «înăuntru» seara, timpul care nu ne aparţine, eternitatea şi marele început, iată ingrediente care te pot conduce să afirmi: A fi în viaţă înseamnă a fi oceanul fără nicio barcă plutind la orizont (p.191). Cronicarul preferă însă acest final de poem: Cu puţin noroc, mă voi transforma/ în iubirea mea de care mi-este dor! (p.113)

articol publicat in revista Litera 13 nr.10/2017, p.19-20

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu