15 mai 2017

Despre „Maria”, cu dragoste!

Jenică CHIRIAC Pe masa de lucru, volumele primite stau aliniate ca la paradă, așteptându-și fiecare rândul, spre a fi lecturate cu plăcer... thumbnail 1 summary
Jenică CHIRIAC

Pe masa de lucru, volumele primite stau aliniate ca la paradă, așteptându-și fiecare rândul, spre a fi lecturate cu plăcere și acribie dar și pentru a face obiectul unei  noi „cronici pricopsite”.
Astăzi a venit rândul „Mariei”, o plachetă de poezie, apărută la Editura Transilvania sub semnătura brăileanului Tudor Alexandru Costin.

Am în față o carte eminamente de dragoste. Și este scrisă de către un poet sensibil, dincolo de limitele omului obișnuit. Se dezvăluie creatorul dominat de o iubire pătimașă, un sentiment spiritualizat dezbrăcat de haina eroticului.

De pe prima pagină ne întâmpină un catren-motto: „De mi-ai fi muză eu aș fi condei / Respect icoanele din astă lume / Dar trebuie să simt pentru a fi cuvânt / Iubire, timp și spațiu și genune”.

De timp și spațiu avem parte de la prima până la ultima pagină a cărții. Autorul își datează, consecvent și cronologic toate creațiile, dar în egală măsură ne informează că locul inspirației este „malul Dunării”, de parcă, metaforic vorbind, bătrânul fluviu ar fi strâns  energia pozitivă de la izvoarele din Munții Pădurea Neagră și până la malurile urbei multiseculare, pe care ar fi revărsat-o fără parcimonie într-o astfel de dragoste a tânărului nostru autor..


Poetul și-a structurat opera după o acumulare de „portrete” inspirate în timp, pe care le-a ordonat cronologic, ajungând la al 34-lea. Printre elogii, aprecieri, hiperbolizări ale tipului ideal de femeie, văzută din perspectiva omului îndrăgostit, Tudor Alexandru strecoară și adânci reflecții filosofice. Spre pildă, devine conștient de un adevăr imuabil, anume că o operă literară lansată în lume își pierde paternitatea, devinind bun comun al umanității: „ Poezia mea nu este a mea / ea se naște singură / și zboară singură / fără să cunoască înălțimea zborului, / atunci când simte nevoia să se nască / și să zboare / asemeni unui vultur anonim / căruia eu încerc să-i conturez aripa...” (Portret XI, pag 21).

 „Portret XVIII” este de fapt autoportret, schițat succint, mai mult cuvânt – nelămurire, îndoială, incertidudine, una din cele mai scurte poezii: „Cine sunt eu? / pare a fi o bună  întrebare / adresată ochiului stâng / care privește. / Ochiul drept aleargă printre aștri (Portret XVIII, pag 29). Ce ne transmite poetul? Cu măiestrie artistică, cu metaforă (personalizare) dă sens raportului dialectic dintre materie și spirit. Ochiul care „privește” vede lumea în componentele sale existențiale. Ochiul care zboară printre aștri vizează, fabulează, spiritualizează. Tot aici, în această poezie – portret, Tudor Alexandru dezvoltă o inovație stilistică ce-l caracterizează, anume îmbinarea versului cu cugetarea, reflecția filosofică. Folosind semnele citării, ca și cum gândurile exprimate nu i-ar aparține, lasă cugetul să zburde pe considerații ce țin de o veridică spovedanie. Întrucât, pe moment a lăsat pe Maria să răsufle în voie, își face de lucru, luându-se de propriul EU.

Cele două texte în proză, care preced și urmează poeziei propriu-zise dezvăluie frământări, interogații retorice, teama de adevăr, dar și teama de minciună, autoperfecționismul. Se mai întreabă: de unde vine intuiația, dacă vine?!

Imaginea Mariei, ca personaj viu, material, revine obsedant pe tot parcursul plachetei, fiind de fapt, substanța lirică a întregului eșafodaj poetic. La un moment dat, în „Portret XX” (pag 32), autorul reproduce un dialog femeie-bărbat. Maria, fire  pragmatică îi reproșează: „Măcar dă-mi iluzia că sunt mai importantă decât scrierile tale...”. Remarca - rugăminte prilejuiește poetului o cascadă de efuziuni lirice, de declarații înflăcărate: „... te iubesc, femeie” deoarece o iubește „...de trei ori, de o mie de ori, de un infinit de ori...”

Pe o pagină mai încolo, Maria revine la gânduri pozitive și asistăm la un dialog deloc banal!  Maria:  „O zi bună, Alexandru... eu chiar cred în tine ca om și ca artist”. Alexandru: „Să nu faci niciodată economie la sentimente”.

În poezia care urmează, „Portret XXI”, pag 33, Tudor Alexandru filosofează pe seama „ochiului zilei de vineri / într-o zi simetrică de 8 / unică și unică...”, iar în Portret XXII, pag 34, optul simetric, în picioare se răstoarnă matematic, devenind infinit. Iată ce cugetă poetul:  „ Minus ∞ este la fel de ∞ ca tot ∞”. Semn că dragostea (iubirea) este infinită, ca și viața însăși.

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu