Lamentare solară

Irina ANGHEL

Te-am auzit strigând de pe cealaltă parte
A gardului viu.
M-aș fi oprit să te ascult,
Dar e un zid de viață între noi,
O viață care pulsează fără consimțământul meu
Și care mă incomodează în stabilitatea lui fragilă.
Plângeai când am strâns penele în pumn
Și încercai să mă convingi că nu mai e mult
Până la capătul labirintului,
Că am fi putut ajunge acolo
Mână-n mână,
Dar m-am smucit de lângă tine
Și am pus zidul ăsta
De frunze și ochi
Între drumurile noastre.
Asta nu înseamnă că nu mai pot să te aud.
Te-am auzit în fiecare moment.
Când m-am uitat la Soare
Și am decis că inima poate să bată
în cele mai neașteptate ritmuri,
iar dragostea să se arate
în cele mai neașteptate forme.
Când mi-am cerut prin pene și ceară
Dreptul la
Invenția propriului zbor,
Când mi-am privit degetele care se transformaseră
În lumânări
Și n-am mai putut să ating
Pleoapele care refuzau să mai asculte
Porunca milenară de a-mi apăra ochii de lumina
Prea multă.
Te-am auzit.
Mi-am auzit numele răbufnind
Dincolo de buzele tale
Când mi-am uitat efemeritatea
Și am crezut că aș fi meritat să fiu iubit
De Soare.
Te-am auzit,
Chiar și când am învățat
Că inima știe să bată ritmurile unor dansuri mult prea
alerte
Pentru stângăcia naturii umane.
Ai fost ultimul care a înțeles,
Dedal,
Că om am rămas
Până în momentul
În care s-a lăsat peste mine
Noaptea acvatică
De care ai încercat să mă previi.

publicată in revista Litera 13 nr.10/2017, p.21