Ticker

6/recent/ticker-posts

P.I.D. ... se întoarce(!)

Jenică CHIRIAC

Într-adevăr, Plopeanu I. Dumitrel, cu acronimul preferat P.I.D. se întoarce după primele trei volume de poezie, Drumul către eternitate (2015), Dincolo (2016), și Gânduri (2016). Revine, dar nu cu mâna goală, ci cu alte trei plachete de versuri, în ordinea publicării, Amintiri (2016) și O clipă de vis (2017). A publicat întreaga operă de până acum, cu consevență la Editura Lucas din Brăila.

Două sunt observațiile de început, una privitoare la, așa cum s-a menționat anterior, la consecvența față de o anume editură și implicit față de aceeași tipografie, devenită un reper  mult prea căutat de creatorii de literatură brăileni, S.C. Offset Grafic Serv S.R.L.

A doua observație se referă la capacitatea prolifică a acestui autor. A debutat cu „Drumul către eternitate” în anul 2015, despre al cărui conținut am susținut o prezentare la lansarea de la Cercul Militar Brăila, dar și o „Cronică a pricopsitului”. Apoi, în anul 2016, publică nu mai puțin de patru volume!  Încheie ciclul de plachete cu „O clipă de vis” în 2017. Având în vedere că ne aflăm în prima jumătate de an (2017) și dacă productivitatea lui P.I.D. nu se va diminua, este de așteptat să ne mai asalteze și cu alte cărți.

Această ultimă observație are temei concret, dar în spate se ascunde dorința poetului de a-și vedea creațiile, în forma grafică, cât mai urgent posibil. Teoretic, P.I.D. ar putea aștepta ca volumul manuscriselor să devină substanțial și apoi să-l încredințeze tiparului. Este aceasta o formulă, dar poetul Plopeanu dă la iveală plachetă după plachetă.

Facem o paranteză. Ne aflăm în tipografie când, pe ușă își face apariția domnul Plopeanu, nalt cât un plop, onest în comportament și atitudine, cu fruntea sa înaltă și boltită spre a-și ridica unul din volumele anterior menționate. P.I.D. se grăbise, cartea Domniei-sale, cu tușul proaspăt, neuscat suficien,t se afla în faza finală de ajustare a paginilor. Nerăbdător, întreabă cât mai durează. Din acest gest simplu se desprinde dragostea autorului față de „copiii” săi de suflet, cărțile sale, rodul nopților sale de nesomn și meditație pentru ca muza să-l afle deștept și cu creionul în mână, gata, de a umple foaia albă, imaculată cu gânduri, trăiri, sentimente.

Ne vom ocupă în continuare de „Speranță”, (2016). Această plachetă beneficiază de un  Motto: „Omul niciodată nu este mulțumit de sine din simplul motiv că speră uneori, zadarnic” (P.I.D. – 12 04, 2016). Dacă prima parte a cugetării aforistice exprimă un adevăr unanim recunoscut, anume nemulțumiea de sine, ne-am aștepta ca să urmeze o motivare, de ce se autoînvinovățește, apoi să se constituie într-un motor al autoperfecționării, să se sublinieze idealul, mersul înainte, căutarea drumului,  a destinului prefigurat. Așa ni s-ar fi părut firesc, în notă de normalitate. Autorul Plopeanu dezarmează, cade în melancolie pesimistă și neangajantă. Socotește zădărnicia speranței, aruncă nemulțumirea în fatalism. Este modul de gândire al poetului! Nu-l contrazicem, îl consemnăm doar ca atare, polemizăm cu propria noastră filosofie de viață.

Poemul „Speranță” (pag 5) calcă pe urmele cugetării de mai sus. Speranța, idealul, credința în mai bine se lovesc inexorabil de neputință, de zădărnicie. Pesimismul negru colorează întreaga poezie. Atunci, de ce speranță?!  O enunță, dar renunță la ea ca indezirabilă. Nimic nu mai este de dorit, viitorul este sumbru. Aceasta este relitatea care ne așteaptă?! Ar fi crâncen, de neacceptat, corabia vieții se clatină amenințător, catargele s-au frânt sub vijelie, orizontul e negru de furtună. Ce face marinarul? Se culcă pe cea parte? Abandonează nava?  Unde să se ducă? Nu, domnule Plopeanu! Un marinar adevărat se cramponează de cârmă, pune corabia în vânt, se roagă fierbinte, credința nu-l părăsește, lui îi rămâne SPERANȚA! Știe că vijelia se va potoli odată și odată! Simte că undeva, la orizont se va profila un liman de liniște, de pace, este izbăvirea lui!

În  „Destăinuire” ( poetul, trezindu-se dintr-o pasă neagră, pesimistă, revine la un moment dat: „Dumnezeu mi-a dat speranță / Și cred că am să reușesc tot ce mi-am dorit / În viață... (ibidem). Așa, da! Ce ți-e și cu poeții ăștia? Trec de la o stare la alta, de multe ori contradictorii. După ce ne-a destăinuit cu o pagină anterior starea sa bună, cu reușite, cade, iarăși, în melancolie și plânge lira sa pe coarde de „Speranțe zadarnice” (pag 12). Nu căutăm Doamne-ferește, nod în papură, constatăm că sufletele poetice sunt zbuciumate de gânduri, când roze, când gri, ori, adesea, negre-tăciune. Poate cineva învinui o presupusă nestatornicie când viața însăși nu-i netedă, ci, mai degrabă, sinusoidală?!

În poezia „Alt mod de gândire” s-ar dori un pas înainte în sistemul raționamentelor omenirii, acum în condițiunile libertăților depline. Poetul se întreabă de la primul vers: „Suntem cu adevărat liberi, având libera alegere?”, sau trăim după regulile impuse de alții aiurea? Această  nesiguranță perpetuă, această suspiciune de a  ni se urmări fiecare pas, fiecare vorbă, înseamnă libertate? Drept urmare, poetul-om își alege cu mare grijă drumul „Stând, cum se spune, cuminte-n banca mea” (pag. 16).
 
Un amplu poem, „Amestec de gânduri” (pag. 16) se constituie într-o radiografie politico-socială a vremilor din urmă. Autorul ia atitudine, înfierează o corupție cvasigeneralizată. Semnalează, cu năduf, speranțe și încredere. Ce s-o alege de copiii noștri? „Mai visează cu drag la viitor, / sau se vor întoarce înapoi, în trecut/ Trăind ca în epoca de piatră, / Neștiind ce îi așteaptă?” (pag 15).

O undă de optimism, de încredere, de speranță că, într-un final va fi bine pentru toată lumea se degajă în „Peisaj după revoluție” (pag. 24). Concluzia se impune. „Nu degeaba în 89 am pornit Revoluția, / Găsind soluția / Să fie bine și pentru noi...”.  Deși  în întreg volumul poetul se slujește de versul liber și alb, aici se lasă furat de o rimă în general împerecheată, fără sistem și regulă. Această cvasiprozodie nu împietează asupra conținutului de idei.

O „Ultimă analiză” (pag. 30) dă fiori pe șira spinării prin verdictul concluziilor sale. În formă poetică, metaforică, aluzivă, poetul se întreabă retoric: „Nu mai putem aștepta, nu mai putem spera, / Dar nu vom putea uita niciodată promisiunea cuiva... (ibidem)

Plopeanu I. Dumitrel este un revoltat, un nemulțumit, la fel ca mulți dintre concetățenii săi, de promisiuni fără acoperire, de speranțe evaporate de vântul tranziției. Este un poet social. Numim „Vis împlinit”, (pag 32), „Nemulțumire” (pag 33), „Visuri destrămate” ( pag 36),  „Libertate”, (pag 37), „Promisiuni” (pag 45).  În egală măsură, poetul dedică versul său dragostei, iubitei, ori unei analize filosofice a existenței umane.

„Amintiri de neuitat” (pag 75) este o creație  epică, descriptivă. Interesant de constatat dacă faptele enunțate au caracter autobiografic? Ce să înțelegem din versurile: „Faptul că încă mai trăiesc / Se datorează poate norocului / Că nu m-a nimerit glonțul ucigaș (ibidem).

Volumul analizat continuă cu o selecție de epigrame, dovadă că poetul liric și-a ascuțit penița spre a înțepa cu virulența catrenului concentrat în vicii umane. Intenția autorului este lăudabilă. Din păcate, stilul epigramatic are canon de la care nu se permit abateri. În primul rând, rima este obligatorie, lungimea versului constantă, iar ca regulă de bază, în primele trei versuri se expune o idee, pentru  ca în ultimul vers concluzia să fie surprinzătoare. Este, după părerea noastră, specia literară cea mai dificil de realizat, în mod vădit din cauza acestor canoane.

Nu putem încheia această cronică, înainte de a ne exprima satisfacția prilejuită de coperțile celor două plachete , „Speranța” și „O clipă de vis”.Concluzionăm prin a afirma că poetul Plopeanu I. Dumitrel, în plin proces de maturizare, este pe punctul de  a-și configura propria personalitate, propriul stil. Îi dorim pană ușoară în zborul său spre desăvârșirea poetică!

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii