SCURT ȘI CUPRINZĂTOR

Jenică CHIRIAC

Într-o plachetă de doar 35 de pagini, scriitorul brăilean Petre Stroe reușește performanța de a emoționa lectorul precum alții în roamne de sute și sute de pagini. Într-adevăr, „Ultima lacrimă a bătrâneții”, Editura „Lucas”, 2016, este pe cale de smulge prima lacrimă oricărui cititor cu sensibilitatea neafectată încă, de tragismul vieții contemporane. (Cu oarecare revoltă interioară greu de reprimat semnalăm tendințele actuale arhicunoscute de a fi acoperiți fără parcimonie sub negura pestilențială ce acoperă lumea de astăzi, căci așa cum spune o zicere românească „Cu o floare nu se face primăvară”, adică rarele flori de colț ale veștilor pozitive nu mai răzbat în lumina soarelui, de parcă întreaga noastră existență s-ar afla sub zodia constelației cancerului).

De ce atâta pesimism în paranteza de dinainte? De ce atâtea gânduri negre? Ne lăsăm manipulați de mass-media să dezarmăm în fața urâciunilor ce ne înconjoară? Nu acesta este scopul! Se cuvine pentru sănătatea mintală să învățăm a discerne grâul de neghină, să căutăm floarea care să înveselească sufletul ! S-ar crede, poate, că alunecarea în butoiul cu melancolie se datorează „Ultimei lacrimi a bătrâneții”. Nu suntem departe de adevăr, dar nici nu putem acuza pe domnul Stroe de asemenea intenție. Domnia-sa fotografiază două situații de viață, le pune în lumină, le proiectează pe ecranele imaginației cititorului în nuditatea adevărului lor. Se face, voit, martorul din umbră al unor întâmplări de viață. La analiză nu este important dacă cele două povestiri din carte au rădăcini în realitate, ori, din contră, sunt rodul imaginației, a ficțiunii autorului. Prezintă interes, chiar dacă nu sunt reale, întrucât se pot întâmpla într-o bună zi.

De altminteri, cititorul nu urmărește efecte facile, lacrimogene. Domnia-sa nu generalizează, ci particularizează două evenimente; primul, ușor autosarcastic, având tente umoristice, smulge, cu abilitate, zâmbete condescendente, conducându-ne la un deznodământ cu happy-end. Dovedește o manevră epică reușită. Nu ne lasă, totuși, pe noi, cititorii să ne îmbătăm cu apă de izvor. Autorul schimbă discret registrul, tonalitatea. Doi vechi prieteni se reîntâlnesc după un număr de ani. Unul, devenit povestitor se destăinuie cu sinceritate, evocă simțămintele sale intime vizibil nostalgic, dezvăluind dragostea frântă cu brutalitate de un destin aspru și nedrept, fiind, în același timp, cântecul său de lebădă.

Povestirea-destăinuire curge fluent, cronologic. În stilul autorului întâlnim naturalețea, firescul, nu abuzează de figuri de stil, monologul vine din suflet și impresionează prin interiorizarea sentimentelor: „A fost foarte greu să mă obișnuiesc cu singurătatea! Tot timpul mă urmărea chipul ei, îi priveam foarte des fotografia și mă așteptam să-mi transmită măcar un mesaj în care să-mi comunice unde a dus-o Dumnezeu, dacă acolo este bine sau rău...” (pag.32) După ce am lecturat povestirea, am recitit „câteva vorbe” semnate de Stroe Valentina Veronica: „Am apreciat tot ceea ce a publicat domnul Stroe Petru, chiar dacă este un rătăcit în lumea scriitorilor brăileni. Are darul de a transmite cititorilor simplitatea și originalitatea cuvintelor, care să fie înțelese de orice persoană indiferent de vârstă” (pag5). Și am înțeles că are dreptate! Cu o singură afirmație: nu rezonăm că ar fi un rătăcit în lumea scriitorilor brăileni! Din contră, socotim că-și are locul său, bine definit! În schimb, altceva nu înțelegem și nu votăm afirmativ introducerea autorului „Omul sfințește locul” (pag.7).

Să fim bine înțeleși! Susținem necondiționat elogiul său adus domnului economist Ilie Dudulea, președinte director executiv al Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Ana Aslan” ca și echipei domniei-sale pentru „Noul sediu, Casa Speranței” care va dispune de cabinete medicale, club, bibliotecă și alte facilități de care vor beneficia pensionarii”. Socotim, la fel ca domnul Stroe, că este o realizare de excepție cu certe valori de modernitate, care vor conferi casei un plus de civilitate, eleganță și utilitate. Și totuși, ce reproșăm? Textul povestirilor scriitorului nostru are tema dragostei peste timp. Chiar dacă protagoniștii sunt persoane de vârsta a treia, pensionari retrași din viața activă, o realizare materială nu face, orice s-ar zice, casă bună cu un text cu valoare literară din domeniul spiritual. „Omul sfințește locul” își are locul altundeva. Înțelegem intenția autorului și o respectăm, dar rigoarea creației ce va dăinui peste timp ne-a obligat să formulăm observația de mai sus. Conchidem că lectura acestor povestiri din lumea eterogenă a ființelor umane ne-a furnizat satisfacții estetice, socotindu-le, fără reținere, creații literare. Apreciem stilul și conciziunea exprimării. Lectură plăcută!