Cuvinte haine






Dan NOREA

Pe-o plajă mai pustie, lângă dig,
Umbla o fată goală şi fierbinte
Ce tremurând mi se plângea “Mi-e frig”.
Şi-atunci am îmbrăcat-o în cuvinte.

I-am pus pe umeri două substantive,
Pe sâni i-am pus un adjectiv – superb,
La mijloc pre-poziţii, mai lascive,
Iară mai jos i-am pus... i-am pus un verb.

Ea mi-a propus -copilă fără minte-
Să procedăm la schimburi de cuvinte
Şi aş fi acceptat, căci sunt un lord,

Dar mi-a cerut aşa, fără ruşine,
Un numeral prea mare şi… în fine…
E clar c-a provocat un dezacord.

Share:

măsură de supraviețuire






Mihaela MERAVEI

viața mea s-a născut într-o zodie atipică
nu seamănă cu nici-o altă poveste
nu are sare nici piper
i-au dispărut toate culorile merge
îmbrobodită într-o zi în zăpadă
în alta
în cenușă de flori

ziua o ard cocoașele de lumină
scăpate din nori noaptea îi picură
cu o pipetă din fildeșul cerului
stele și fum
în urechea stângă

i s-a recomandat ca unică măsură de supraviețuire
să păstreze distanța față de oameni
iar în cele din urmă și
față de mine

acum umblă cu un metru de poezie în mână
să poată măsura distanța de când ea a evadat
iar eu am nemurit
Share:

Dincolo şi dincoace de principiul incertitudinii lui Heisenberg…

a.g.secară

Tudor Alexandru Costin – Oglinzi, Ed. Zorio, Bucureşti, 2014

Tudor Alexandru Costin la Axis Libri
Neconsiderând, precum un Borges, că oglinzile ar fi ceva abominabil, T.A. Costin îşi intitulează a doua carte (prima a apărut în anul 2013, cu titlul „Maria”) chiar „Oglinzi”, poemul care dă numele dând un prim indiciu asupra unei părţi din substanţa ce alcătuieşte exerciţiul său liric: filosofia!

Iată poemul, aproape în întregime: „Conştiinţa/ mă întreabă cine sunt.../ În prima clipă încerc să mint,/ dar, instantaneu,/ realizez că trebuie să fiu sincer.../ Cu mine sunt EU./ Dintr-o dată e pustiu în juru-mi,/ toţi sunt departe, dureros de departe.../ Doar întrebarea revine mereu/ de undeva, poate dintre stele,/ obsesiv, mereu aceeaşi.../ „Cine sunt eu?".../ Răscolind adâncurile fiinţei/ gândurile străbat universul căutându-şi izvorul.../ O prezenţă stranie... de Nimeni/ mă conduce./ „Cine sunt eu?"/ Nimeni.../ „Încotro mă îndrept?"/ Spre.../ Urmează-mă!/ EU iţi voi arăta Calea...”

Implicit, şi cititorul este provocat la această „aventură” a unui quasi „pesimist în tranzit”, al cărui „Autoportret” (p.14) deschide o nouă poartă hermeneutică, atracţia psalmică: „Pe alei fără nume, în parcul pustiu,/ Sub candela lunii arzând printre brazi/ Alerg după tine, nebun, să te prind,/ Te vreau, te doresc, te chem şi te simt!/ Eşti abur de şoapte.../ Dar e târziu... O, Doamne, ce târziu/ Şi glasul paşilor tăi uzi/ Se pierde în noapte...”

Primul poem din carte, „Chemarea nesfârşitului”, confirmă aceste aproximări ale cronicarului, contribuind şi la construcţia (auto)portretului: „M-am ştiut/ o amforă cu torţile sparte/ în care timpul a adunat istoria/ şi lumina multor apusuri stelare./Mă simt/ o mână de lut ars/ în care atomii aleargă haotic/ căutând înţelepciunea./ Ştiu/ că atunci când o vor găsi/ marea mă va chema/ prin fiecare grăunte de nisip/ din trupul meu...”
Un alt autoportret, întâlnit mai spre final de carte, este parcă mai ludic, şi apropo de relaţia cu divinitatea (redau aici începutul şi sfârşitul): „Uneori plec să mă iert,/ mă duc să-mi acopăr îndrăzneala şi îndoiala/ cu frunze de EU// (…)// Dumnezeu vede, dar se face că nu vede,/ eu cred că de fapt citeşte o carte…” (p.66)

T.A. Costin se întoarce spre un modernism pe care nu îndrăznesc să-l numesc eliotian, dar câte o fărâmă de tărâm pustiit îl confirmă, măcar parţial: „Faleza-i un imens cavou în care gândurile ard feştile./ Paşii străbat alei inerte îngropate-n ceaţă,/ Tăcut, frunze de ceară se sting cu dor de viaţă.”, amintind, într-adevăr, de o „Împărăţie pierdută”, precum este şi cea a unui Dionisie Duma, la care ne duce cu gândul când, în acelaşi poem, T.A. Costin scrie despre o Mare Catedrală…

La D. Duma era o catedrală de cuvinte, şi la T.A. Costin cuvintele caută Sacrul, uneori îmbinându-se surprinzător: „Nu plânge, iubito, fii spadă în teacă!”, deschizând, poate, un nou capitol în lirica erotică… Femeia care poate fi sau poate face şi scut din „dragoste şi lacrimi”, după cum aflăm de la pagina 19.

Cuvintele pot fi nisipul nu numai din clepsidre, ci şi din mortarul oricărei Construcţii (Creaţii): „Privite prin prisma clepsidrei/ cuvintele sunt nisipul/ ce transpune grafic timpul/ şi cuantifică punctul EU…” (p.27)

Onest, încă de la moto-ul care deschide cartea, poetul clarifică principalele influenţe asumate: „Dacă voi avea vreodată şansa să scriu poezie aş trasa o axă imaginară, reper al definiției, printre două puncte... Primul punct ar fi poezia şi poetul Lucian Blaga, al doilea punct ar fi poezia şi poetul Nichita Stănescu...”

Dar nici Eminescu nu este străin: „Iubita mea cu ochi de ametist/ Ce Meşter te-a creat şi după ce idee?/ Ţi-a dăruit un spirit dăltuit/ Şi-un trup firav şi efemer de orhidee…// În ochii tăi luceferi ard tăcut,/ Cristal divin ce te numeşti femeie./ Tu vieţii mele dai sensul dorit/ Deşi rămâi, mereu, casetă fără cheie…” Sau: „Sunt luceferi în noi şi stele pe cer/ În acest Univers – cristal giuvaer./ Moleculă de lut, rod al vieţii vulcan,/ Mă ştiu şi mă simt chemat de ocean…” (p.25).

Casetele-poeme pe care le propune T.A. Costin pot fi îndrăzneţe, precum în „Tu şi Eu”, text care stă sub semnul anticipaţiei, împrospătând mesajul liric: Iată moto-ul care deschide o tresărire de gând care te poate duce cu gândul la recentul „Ex Machina” (regia Alex Garland) - Moda filmelor cu roboţi cosmici… mai cosmică decât tehnica stelară rămâne, în final, terestra iubire...

În filmul lui Garland, robotul (roboţica sexy, de fapt) doar mimează iubirea (parcă doar „dragostea de libertate” pare să fi fost însuşită de către android!), într-un fel şi poezia iubirii („Dacă Rutheford ar fi bombardat atomul cu o undă de iubire/ atunci/ oare, acesta ar fi vibrat?”, p.45), dar T.A. Costin se străduieşte să o surprindă şi în cel mai mic amănunt al anti-realităţii, chiar şi atunci când se aleargă pentru prinderea autobuzului (p.21). Sau în cele două jumătăţi de lămâie, trăindu-şi clipa lângă aburii fierbinţi ai ceaiului, într-o atmosferă domestică; sau în, parcă ecou al unor vremuri literare apuse, „Lumina îmbrăcată-n salopetă…” (p.26)

Între „tu” şi „eu” care apar aproape obsedant, se încearcă autentic, dacă nu chiar original, o „fizică literară” (p.27), dar şi o „matematică literară” (p.30 şi 44), ba chiar o „Poezie în cod Morse” (p.34).

Florin Contrea, în prefaţă, accentuează formaţia „tehnică” a poetului, ceea ce, poate, nu este departe de adevăr: „Atomii sunt prietenii mei”, spune poetul la p.28, într-un „Vis”, „cuvintele (n.n. chiar i) se deplasează înspre roşu şi violet”, Ion Barbu şi Niels Bohr sunt citaţi/ convocaţi, timpul, în dez-alianţă cu poezia, (se) mai întind şi capcane (p.33), în care, nu-i aşa, cine(-şi) sapă groapa, poate cădea în ea: „aşezate în formă/ cuvintele închid în ele timpul,/ timpul ACUM…/ timpul TU…/timpul EU…// e ca un lanţ cu zale/ în care/ unele cuvinte stau în picioare,/ se ridică pe vârfuri/ în dorinţa de a ajunge la stele/ şi de a trece dincolo de ele…// altele,/ simple elemente de legătură,/ piese în falnica armură,/ stau în genunchi/ şi trec aproape neobservate…// dar, fără ele nu se poate/ forma nu ar mai fi perfectă,/ zalele ar fi prea mari/ şi timpul ar putea scăpa…”

Între formă şi fond, „visele nu mor niciodată”, nici măcar cele literare, resemnarea îşi spune cuvântul cu o mare, profundă tristeţe ( „În adolescenţă am vrut să devin astronaut”, p.36), ideea continuă în poemul următor, de la pagina 37, şi ni-l putem păstra pe T.A. Costin în memoria (literară) cu un „telescop literar” pe umăr, urcând sisific pe muntele metaforelor, de acolo, de sus, ar putea vedea viaţa, adevărata viaţă „ca o masă de biliard” ( „acolo/ timpul şi spaţiul nu există,/ este o limită spre infinit”, p.38), una dintre credinţele sale ar fi mai mult decât viabilă ( „Cred/ că nu poeţii compun poezie./ Poezia există - o simfonie între solid şi astral,/ artistul – simplu spectator, redă numai într-un mod personal/ revelaţia partiturii...”, p. 39), sobrietatea şi austeritatea sa zic, într-un sfârşit „acelaşi şi mereu altul” (p.40), despre cuvinte că „sunt oglinda gândurilor” poetului, cronicarul va citi cu voce tare: „Prieteni, ne vom studia în tăcere/ unul de o parte a oglinzii hârtie altul de cealaltă./ Undeva, între noi doar condeiul unealtă/ va opri timpul în cuvinte./ Astfel ne vom citi până când/ Cineva va închide tăcut/ jurnalul vieții.”
Şi poate amândoi, critic şi poet, vor aştepta fizicianul din „Lacrima luminii”, Marele Fizician, vorbind despre cum se pot intersecta „cărările poeziei”, despre sinceritate (quasi-sinucigaşă) de şahist care nu vrea să omoare reginele inimii lui: „Nu ştiu şi nu voi putea niciodată să scriu ca Voi./ Voi scrie ca mine... şi, dacă/ între punctul TU şi punctul EU,/ uneori cuvântul va curge în linie dreaptă/ să nu vă miraţi./ Este numai un caz particular al mişcării…” (p.43)

Când limpezimea ochilor poetului capătă contur, în pofida principiului incertitudinii lui Heisenberg, de întâlnit la pagina 47, „între solid şi astral” existând un spaţiu virtual, Metafora zâmbeşte, ascute şi ea, alături de poet, lama care se pregăteşte de o necunoscută fiestă a petalelor de cireş valsând tăcut (p.54-55), dar cine poate şti dacă jertfa nu va fi chiar poetul?!

Cuvintele, întotdeauna, sunt gata să jertfească frumos pe cel care este mai aproape de ele, pe cel care crede că le iubeşte mai mult, dar uneori Iubirea nu se vrea privită din interior, nici măcar respirată („Respir Iubirea” este poemul de la p.56)…

Strigătul aproape de disperare este o rugăciune în sine: „Doamne, o, Doamne, ce infinită distanţă ne desparte!” (p.57)

Vizavi de poemul „Prometeu cuantic” (p.58), T.A. Costin este în ultimă instanţă un Prometeu al Poeziei, înlănţuit la mal de Dunăre („Deasupra, pe puntea principală/ un polizor îngână partituri de chitară.”, p.59), şi zeul se trimite pe sine, nu într-o acvilă, ci într-un fulg de zăpadă, care se poate, ca şi poetul, împiedica de un cablu de macara (p.62)…

Zeul şi poetul, cei care se pot ascunde în fulgi de nea, îndrăznind să privească Soarele ochi în ochi, a meditaţie (Unul dintre ultimele poeme se numeşte chiar „Meditaţie”, p.63):

„Sfârşitul este aproape, îngrozitor de aproape…
La marginea timpului,
respirând ultimul atom de oxigen al secundei
ne dăm seama că am greşit…
că aveam, totuşi, o armă de apărare,
GÂNDUL
Prin el te puteam cunoaşte şi, de ce nu, învinge.
Păcat…
Cu energia ultimului atom gândul îţi primeşte chemarea…
Păcat...”

Aruncând o astfel de provocare lui Cronos, poetul nu este inconştient. Doar încearcă să fie prietenos. Şi să creadă în continuare în… „Oglinzi”. Cuvintele oglinzi.

Share:

Rezultatele Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU”, ediţia a X-a 2017

Rezultatele Festivalului Internaţional de Creaţie Literară “TITEL CONSTANTINESCU”, ediţia a X-a 2017


Share:

RECENZIE VENINOS - SERAFIMIZARE de Zeno HALUPA

Dumitru ANGHEL

Volumul de aforisme „VENINOS – SERAFIMIZARE”, Editura PIM, Iaşi, 2016, 70 de pagini, marchează debutul editorial al scriitorului Zeno Halupa, cu un titlu dublu, reprezentând de fapt cele două capitole, într-o alternativă de antiteză prin diminuarea unei semnificaţii agresive a primului: VENINOS - şarpe, otravă, tentaţia păcatului ancestral, prin semantica celui de-al doilea: SERAFIMIZARE – serafic, îngeresc, pur, nevinovat, candid. Două capitole, aşadar, inaccesibile, intolerabile până la nonaccept şi refuz total, etic, moral şi religios; cu identităţi editoriale distincte, fiecare cu Prefaţa sa, semnate de scriitorul Valentin Popa.

Tânărul Zeno Halupa, cu studii de Teologie ortodoxă, şi-a ales în cartea sa de debut o temă îndrăzneaţă: aforismul – sentinţă, maximă, cugetare; un cuvânt cu o tonalitate polifonică, ca un adagio intelectual, sobru şi maiestuos, între un creştinism manifest, marcat de o gândire pozitivă, chiar şi atunci când judecăţile sale sunt aspre, din zona răzvrătirii, a acuzaţiei directe, condamnabile, ori a oprobriului fără menajamente, şi o filosofie rezultată din lecturi îndelung digerate şi o experienţă de viaţă pe măsură.

Aforismele domnului Zeno Halupa sunt... „frânturi” de gânduri în derivă controlată, cu o tehnică stilistică impetuoasă, cu acorduri tematice mereu altele, de la concepte creştine, în acorduri de orgă din muzica religioasă a „Patimilor după Ioan” sau a „Oratoriului de Crăciun”, de I.S. Bach; la intense trăiri din „spectacolul lumii”, pline de prospeţime şi acuitate spirituală, ca nişte pizzicato, pe arcuşul vivace al unor Capricii de Niccolo Paganini.

Aforismul, specie literară a genului epic cult, cu nuanţări de început în cultura populară anonimă, este prezent, de exemplu, în lucrarea „Pilde, povăţuiri şi cuvinte adevărate” de Iordache Golescu, cu pronunţat caracter laic, sau în culegeri de factură religioasă ale arhimandritului Nifon Criveanu, şi va fi foarte cultivat în literatura română.
Surprinzător este faptul că aforismul, această „perlă” de înţelepciune şi filosofie aplicată, se află în preocupările unui tânăr autor, în condiţiile în care mai ales poezia este preferata celor mai mulţi scriitori de toate vârstele. Mai mult, cultura ortodoxă a domnului Zeno Halupa i-a înlesnit accesul în zona temelor religioase, domeniu în care au excelat nume importante din literatura română, şi iată doar câteva exemple: „Dumnezeu iartă. Natura niciodată” (Carmen Sylva); „Amvon: Tribuna electorală a lui Dumnezeu” (Tudor Muşatescu); „La Dumnezeu poţi ajunge doar prin oameni” (Teodor Dume); „Dumnezeu: Universul redus la esenţă” (Costel Zăgan) etc. etc.

Revenind la volumul „Veninos – Serafimizare”, la prima lectură este un amestec derutant de impresii – efect imediat, liber de orice canon, care ar putea stopa „dreptul la opinie” în materie de concept spiritual, mai întâi de sorginte religioasă, apoi de libertate la limita atee a oricărei ingerinţe spirituale. Creştinul-filosof şi filosoful-liber cugetător mai că „nu-şi scot... săbiile din teacă”, deşi un tip anume de „cavalerism” medieval, între bigotism intransigent şi erezie contestatară, parcă ar dori un pact de înţelegere şi pace, şi duhovnicească, şi laică.

Cugetările autorului se derulează pe o Istorie a civilizaţiei umane, de la zeităţi păgâne la „eroi” creştini: „Artemis n-a avut niciodată curajul să-l supere pe Hades cu ceva...” sau „Nu îngădui ca între tine şi lume să se înfiripe o dragoste precum cea dintre Cain şi Abel...” (pag. 9). În cele mai multe dintre aforismele din capitolul „Veninos” există un sindrom al împotrivirii, pe orice segment ideatic şi pe fiecare dintre argumente ori motivaţii: „Şi-a înălţat un turn de fildeş, dar a uitat ca la temelia lui să pună elefanţii şi rinocerii ucişi pentru el” (pag. 10), iar acuzaţia este totală, fără drept de apel. Chiar şi în aforismele-replică banală, Zeno Halupa este intolerant, persiflant chiar: „O femeie a devenit pictoriţă doar ca să-şi poată picta chipul copilului avortat...” (pag. 11).
Cum spuneam mai sus, sursele cugetărilor sale vin din zona unei culturi antice: „Hera s-a îmbolnăvit de Alzheimer şi a uitat toate adulterele lui Zeus...”, dar trimiterile, voalat pedagogice, se îndreaptă ironic şi protestatar spre zone de acută actualitate: „Cupidon s-a îndrăgostit peste cap de poeziile de dragoste ale lui Maiakovski...” sau „Artemis, după «Moartea căprioarei», şi-a pierdut minţile şi a fost internată într-un sanatoriu...” (pag. 12).

Zeno Halupa acuză, condamnă, sfidează, anulează nonşalant chiar sursa maximelor sale: „Cuvintele filosofilor nu sunt decât nişte litere legate între ele cu vertebrele putrezite ale raţiunii” (pag. 14). Îşi îngăduie şi revolte atee, probabil după îndelungi tatonări şi crispări spirituale: „Ce bine că m-am lepădat de ştreang – epitrahilul sub care diavolul îmi promitea să-L ierte pe Dumnezeu pentru fiecare om creat”, dar are grija să-şi asume, ecumenic şi pios, o alternativă divină de acceptare creştină a sacrificiului Dumnezeiesc: „M-aş fi putut vindeca de toată suferinţa doar dacă aş fi fost o rană în trupul lui Iisus” (pag. 15).

Autor de aforisme în proză, Zeno Halupa are sigur o cultură lirică şi o preferinţă nedisimulată pentru poezie, forma cea mai elevată, alături de muzică, a Frumosului, categorie a Esteticului, pentru că aminteşte, citează permanent din poeţii Lumii, de la Homer la Shelley; de la Eminescu la Nicolae Labiş; de la Nichita Stănescu la Grigore Vieru, o adevărată cronică a unor biografii, pline de prospeţime, puritate şi vocaţie a armoniei: „1400 de grame; atât cântăreşte pentru noi, românii, creierul lui Eminescu, şi pentru îngeri, inima lui Dumnezeu” (pag. 21); „Nu Nichita a scris Elegiile, ci Dumnezeu a numărat până la unsprezece” (pag. 44); sau „Dintre români, cred că doar Vieru şi-a ştiut mama ca pe Tatăl nostru” (pag. 18).

Dar „atacă” viciile şi toate păcatele oamenilor: „Duşmănia dintre oameni, banalul în faţa căruia până şi cerul îşi mai trage un nor peste ochi...” (pag. 32) şi-şi raportează opţiunile incriminatorii în cel puţin două direcţii spiritual-culturale, când simte că există o reală contradicţie între ordinea faptelor şi morală, iar scriitorul îşi reprimă drastic orice implicare, dincolo de doar o vagă reconstituire a cauzalităţilor: „La mâini, strâns cu lanţurile apostolului Petru. La picioare, strâns cu lanţurile lui Dostoievski. Dar chiar şi aşa, eu tot n-am să-mi convertesc gâtul la ştreang” (pag. 36).

Aforismele lui Zeno Halupa sunt şi sentinţe cu valoare de concluzii, deşi par virusate de ambiguităţi provocatoare: „Dragostea la prima vedere dintre om şi ură face balerine din cuţite” (pag. 39); „Eşti laureat al Premiului Cioran, pentru debitul de neant din tine” şi, ca să fie şi mai convingător, adaugă o doză copioasă de ironie şi sarcasm: „În preajma voastră, până şi ştreangului i se mai pune un nod în gât” (pag. 40).

Filosoful Zeno Halupa are şi explicaţii prin care încearcă să dezlege toate misterele naşterii şi ale căderii în păcat a Omului: „Piatra de la mormântul lui Iisus este osânda sisifică a diavolului” şi-şi justifică aserţiunea existenţială printr-un argument emoţional-declamativ, sub protecţia unei „umbrele” conceptuale: „M-am adaptat perfect veninului uman; mă simt ca un Diogene trimis în tartar pentru a le ţine danaidelor predici filosofice despre butoaie” (pag. 41).

Sunt în această carte şi cugetări-aforisme din zona laică a păcatelor omeneşti de toate zilele: „Există atâţia pseudopoeţi în România, încât ai putea umple cu ei hrubele Brăilei” (pag. 47) sau „Zâmbetul tău este numai o sârmă ghimpată, în care s-au agăţat două buze trandafirii” (pag. 48).

Capitolul I, „Veninos”, se încheie, după tot veninul adunat în tot atâtea sentinţe moralizatoare, cu afirmaţia ritoasă a autorului, pe care l-am bănuit că următoarea sa carte va fi de literatură lirică: „Cât timp voi trăi, voi învârti la veşnicia poeziilor lui Labiş” (pag. 51).

Capitolul II, „Serafimizare”, însoţit de două ilustraţii semnate de Cristina Georgeta Halupa, între laic şi iconografie, este de mică întindere, cu doar câteva aforisme, uşor îmblânzite, fără acute provocatoare şi, mai ales, în diminuare pe fluxul unei avalanşe de surse culturale. Incizia belicoasă, veninoasă (!?), din primul capitol, pare uşor anesteziată de atitudini conciliante..., indusă semantic din dualitatea înger – blândeţe, concept filosofic şi de... „pace sufletească”: „Ochii tăi îmi sunt branhii în potopul de iubire pe care mi-l porţi” (pag. 59).

Aforismele... serafice ale domnului Zeno Halupa sunt zămislite dintr-o perspectivă multiplă, ponderate de un „passo doble” armonic, între clasic şi romantic, chiar în contracurent ideatic: „Violonistă aşezată la încheieturile întunericului, te văd decantându-ne ca un recviem din arcuşul cu fire de sârmă ghimpată”, apoi în atonal, ca să irumpă violent, aspru: „...mai tristă decât o aureolă deşertificată...” (pag. 61).

Găseşte rapid supapa de normalitate: „Carul de foc al dragostei îşi învârte roţile în ochii tăi...” (pag. 62) şi mai toate aforismele serafice capătă o determinare sentimental-erotică: „Ziua ta de naştere coincide cu ziua porţilor deschise ale raiului” (pag. 63). Sunt adevărate declaraţii de dragoste: „...atât de frumoasă, încât îl puteai convinge chiar şi pe Narcis să muriţi de-a dreapta şi de-a stânga lui Iisus”, iar argumentul cel mai convingător este de-o sinceritate spontană şi învăluitoare: „Cu tine alături, sunt nemuritorul de filosofie” (pag. 65), cu un lirism graţios şi uşor frivol.

„VENINOS-SERAFIMIZARE”, o carte de debut, îndrăzneaţă şi sinceră, protejată de o remarcabilă aserţiune ecleziastică şi de un ritual cultural laic valoros, în care prozatorul-poet şi-a asumat, inteligent şi elegant, propriile opţiuni spirituale.
Share:

Concursul Naţional de Poezie „Ion Chichere”, ediţia a II – 2017

Casa de Cultură a Sindicatelor Reşiţa, Lions Club Reşiţa Montană și Cenaclului Literar „Semenicul" din cadrul Casei de Cultură a Sindicatelor Reşiţa organizează Concursul Naţional de Poezie „Ion Chichere”, ediţia a II – 2017.

Concursul se adresează creatorilor cu vârsta de până la 35 de ani (inclusiv), care NU sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
Concurenţii vor trimite câte 10 poeme, fie în plic, fie pe e-mail, până cel târziu în data de 25 septembrie, a.c., data poştei sau data de transmitere a e-mail-ului. Adresă poştală: Casa de Cultură a Sindicatelor Reşiţa, str. Libertății, nr. 40 , e-mail: cdc_resita@yahoo.com

Poemele vor fi însoţite de datele de contact ale autorului (nume, adresă poştală/ e-mail, telefon).
Se acordă trei premii:
Premiul I - Premiul „Ion Chichere” - 700 de lei
Premiul II - 500 de lei
Premiul III - 300 de lei
Festivitatea de premiere va avea loc în data de 19 octombrie, 2017, de la ora 18.00, în cadrul manifestării culturale „Reşiţa în 10 dimensiuni”, la Casa de Cultură a Sindicatelor Reşiţa.

Cu acest prilej va fi lansat si un volum de poezii care va cuprinde cele mai frumoase poezii inscrise in concurs.

Pentru ridicarea premiului, prezenţa este obligatorie. Se asigură decontarea cheltuielilor de transport (pe teritoriul României) şi o noapte de cazare.
Componenţa juriului:
Presedinte: Cornel Ungureanu - presedinte FIliala Timisoara a Uniunii Scriitorilor;
Membri: Gheorghe Jurma – critic literar; George Vulturescu - poet; Costel Stancu - poet;
Secretar:  Radu Cernătescu - critic literar.

Casa de Cultura a Sindicatelor Resita - director: Marian APOSTOL

Share:

LA RASCRUCE






Cătălin LUNGU

Pe cer, norii albi își admiră pentru câteva clipe obrajii dolofani în oglinda Dunării și apoi, ca niste miei zvânturați, își rostogolesc făptura de bumbac prin prospețimea răsăritului, sărind hoțeste gardul dincolo de munții Dobrogei.

Ținutul natal al Zefirei adună întru sine măreția și frumusețea uimitoarei întâlniri a patru spații geografice. Sunt tărâmuri cu tâlcuri siderale, împodobite veac după veac cu strigătul de biruință al vieții.

E răscrucea unde Dunărea și Bărăganul, alături de bătrânii munți ai Dobrogei și Insula cea Mare, în nume de demiurgi, țin sfat mare peste ani pentru împlinirea menirii lor de preaplină rodire și admirabilă înnoire.

Zilele trec și, între timp, domnișoara primăvară și-a lepădat cvintetul de litere din avangardă, metamorfozându-se asemeni unei nimfe, în doamna vară.

Deși a trecut ceva timp de la întregirea familiei, tânăra libelulă se desprinde cu greu de părinții ei, în ciuda faptului că simte din plin neastâmpărul tinereții. O senzație de teamă nedefinită o ține prizonieră, făcând-o să-și petreacă timpul mai mult prin preajma lor:
- Oare ce se întâmplă cu Zefira noastră? se întreba într-o zi mama ei. Mi se pare foarte temătoare și nesigură…
- Așa este, răspunse tatăl. Cred că are nevoie de puțin ajutor din partea noastră. Uite ce cred că ar trebui să facem! M-am gândit să… și părintele grijuliu îi destăinui partenerei planul său.

În zilele următoare, tatăl Zefirei se ridica la fiecare răsărit de soare în văzduh, căutând cu privirea departe în zare. Zbura neliniștit, încoace și încolo, preț de aproape un ceas, după care revenea posomorât în desișul de pe malul Dunării.

Zefira observă comportamentul acesta ciudat și, într-o zi, când rămase singură cu mama ei, o întrebă:
- Ce se întâmplă cu tata? De ce scrutează cu privirea orizonturile? Așteaptă pe cineva?
- E o poveste cam încurcată. O să ți-o spun în câteva cuvinte: tatăl tău a crescut alături de un bun prieten. Era vesel, curajos și altruist. Dar, la un moment dat, a devenit trist și visător. Într-o bună zi i-a spus tatălui tău ca, deși prietenia dintre ei este un lucru foarte frumos, simte că există ceva mai frumos decât aceasta, ceva desăvârșit. Și pentru a găsi acel ceva, s-a hotărât să plece să-l caute în lumea largă!  
- Și a plecat demult? întrebă Zefira plină de curiozitate.
- Păi, ar cam fi câteva zile de când l-am văzut ultima oară. Și tatăl tău își face griji pentru el. Se gândește că nu se vor mai revedea. Pentru că, după cum ți-am spus, noi libelulele, nu avem o viață așa lungă...
- Da, știu că vom fi împreună doar câteva săptămâni. Dar, dacă stau și cuget din perspectiva vieții noastre așa de scurte, ce speră să afle acest prieten? Și dacă află, la ce-i folosește?
- Draga mea, contează mai mult cum trăiești, decât cât trăiești! Am auzit o vorbă frumoasă la oameni: “Decât o sută de ani cioară, mai bine un an vultur!”
- Adevărat! Aș vrea să-l ajut cumva pe tata, dar nu știu cum.
- El, săracul, ar pleca să-și caute prietenul, dar nu îl ajută puterile.
- Păi, atunci, pentru dragostea ce-i port, o să-mi fac curaj și o să zbor eu să-l caut… Numai să-mi dea câteva sfaturi înainte de a pleca.

- Draga mea, nu e lucru ușor! Dar pentru împlinirea ta, trebuie să îți dăm binecuvântarea. Cu toate că, știi cum se spune: un ochi plânge și unul râde…

Share:

Lecția de istorie. Memoria ardeleanului, autor Ioan Nădișan, Ed. Placebo, 2016

Jenică CHIRIAC

Din școală, țin minte orele de istorie. Doamna profesoară (pe care o admiram pentru ținută) cu mult calm și perseverență ne expunea evenimentul istoric după un algoritm devenit clasic: condițiile social-economice, conjuncturile externe ca influență nemijlocită, personalitățile ce au avut roluri active, urmările pe plan extern și intern, cu alte cuvinte, consecințele care au rezultat din derularea faptelor. Cu speranța că am identificat corect schema (de tablă) copiată, conștiincios în caietul de notițe, trebuie să recunosc faptul că Istoria – această „poveste frumoasă” (și adevărată!) n-a figurat, din păcate, pe lista preferințelor mele școlare.

Mai târziu, la maturitate, am prins gustul de a descifra trecutul, de a-i pătrunde tainele, de a-i înțelege mobilurile. Iată de ce, atunci când am primit volumul „Memoria ardeleanului”, autor Ioan Nădișan (Ed. Placebo, 2016), m-am aplecat cu bucurie și nerăbdare asupra lecturii. Aduc mulțumirile și recunoștința Domnului Paul Strepol pentru această carte, dar și gândurilor de bine exprimate într-o preafrumoasă dedicație. Și o fac din două motive principale. Întâi pentru prietenia cu care binevoiește să mă pricopsească. Apoi, pentru frumoasa și instructiva lecție de istorie ce mi-a fost furnizată.

O astfel de lecție, istorie vie, trăită de ardeleanul Ioan Nădișan în momente de tragic destin al românilor aruncați de un creion ticălos pe harta Europei în cu totul altă țară. Evenimentele descrise în acel caiet studențesc și recuperat de fiii săi, Nelu și Silviu, se circumscriu istoriei momentului, dar beneficiază de altceva, de trăire și sentimentele unui Român obligat de vicisitudinile unei soarte nedrepte să bea, până la fund, păharul umilințelor, a șovinismului, invidiilor unor semeni ce-și pierduseră dramul de omenesc, manipulați grobian de politici aberante, fie ele hortyste, naziste ori comuniste. Ioan Nădișan (1903 – 1988) și-a dus existența pământească într-o zonă supusă Dictatului de la Viena din 30 august 1940, trecută sub administrarea maghiară ;revenită la Patria mamă la 25 octombrie 1944 și consfințită ca pământ românesc prin Tratatul de pace de la Paris din 1947. A traversat, cu nedreptăți, abuzuri, minciuni, exagerări și epoca revoluției populare spre noua orânduire socialistă. Viața sa a fost un șir neîntrerupt de necazuri, grreutăți de tot felul, tratamente abuzive și nedrepte, condamnări penale pentru fapte imaginate ori interpretate după bunul plac al unor semeni care-și arogau puteri discreționare.

A trecut peste toate, însoțit de dragostea și înțelegerea soției, s-a bucurat din plin de momentele de acalmie, de oarece bunăstare. Cu puțina sa școală s-a dovedit meticulos, ordonat, cinstit, principial în îndeplinirea unor funcții administrative. Impresionează trăsăturile de caracter ale acestui român-ardelean. Jignit în sentimentele sale pure, patriotice, tratat „de sus” și brutalizat de oameni pe care i-a considerat la un moment dat prieteni, Ioan Nădișan nu reacționează vindicativ. Acelora care se bucurau de chemarea la război (de care a scăpat ca prin minune) și cărora le sosiseră ordine de încorporare, nu le-a spus decât o înțeleaptă vorbă românească: „Cine sapă groapa altuia...”. El, Nădișan, român neaoș, nu tratează semenii pe considerente naționaliste, etnice, ci după calitățile lor umane. Interesant că două repere morale i-au marcat viața și evoluția, ca o simbolistică: un maghiar și un român. Prim-pretor dr. Gloss Istvan, în 1940 l-a obligat să emigreze în Țară, dar după ce a avut dovezi irefutabile despre nevinovăția lui (într-o anumită problemă) și l-a înțeles ca funcționar conștiincios, corect, cinstit, l-a preluat sub aripa sa ocrotitoare.

Românul, advocatul dr. Gheorghe Fodoreanu i-a revelat adevărul că „Nihil sine deo” (Nimic fără Dumnezeu) și-și încheie memoriile astfel: „La tine, dar, Prea-bunule alerg și mă rog: Vino, Doamne! Vino! Spre ajutorul meu și mă mântuiește cu puterea Ta, precum ai mântuit pe Petru ce venea către Tine pe apă. Întinde-mi mâna, ca și aceluia, Doamne al milei, nu mai zăbovi. Căci în zadar mă voi lupta singur împotriva furtunilor, căci fără Tine nu voi putea nimic”.

Cronica pricopsitului 
Share:

Lansarea cartii „CURIERUL. O CARPETĂ ORIENTALĂ ȘI UN MANUSCRIS TIBETAN” şi vernisajul „AUTOPORTRET ASCUNS”

Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” Galați vă invită joi, 27 iulie 2017, începând cu ora 11,30 la evenimentul cultural prilejuit de lansarea volumului „Curierul. O carpetă orientală și un manuscris tibetan” şi vernisajul expoziţiei „Autoportret ascuns” semnate Florinel Agafiței.

Atât expoziția de pictură „Autoportret ascuns”cât și cartea „Curierul. O carpetă orientală și un manuscris tibetan” au drept motivație încercările de autocunoaștere ale autorului. Printr-un roman autobiografic fantastic, cu nuanțe inițiatice, Florinel Agafiței își investighează cele mai adânci laturi ale personalității, în care se simte legat de întreaga lume, atât de cea văzută cât și de mistica dimensiune a Shambalei. Expoziția de pictură caută să îi sugereze personalitatea și căutările  autorului, fiind caracterizată de o doză ridicată de heterogenitate, în ceea ce privește stilurile abordate. (asistent cercetare dr. Ovidiu Cristian Nedu)

Evenimentul se va desfășura în Lapidarium, str. Mr. Iancu Fotea, nr. 2.
Share:

De ce mereu, mereu personale Hugo

Hugo MĂRĂCINEANU

De când mă știu mi-am dorit să comunic, să fiu în comuniune cu totul, am, să pot, să vreau, aceasta poate și datorită pustiirii mele încă din copilărie printre străinii cu care am învățat să trăiesc, că dorul de ducă, de necunoscut, de iubirea de bun și frumos mi-a deschis drumul artei de timpuriu.

Am crezut de la început că este cel mai potrivit pentru a pune în inimile celorlalți trăirile din inima mea, iar azi constat mă apropii de marea finală că nu-mi ajung culorile și gramatica artei plastice, că prea sunt multe de spus și simt că trebuie să cuprind totul- că artistul trebuie să știe tot și încă ceva pe deasupra.

Nu mi-au mai ajuns suportul psihologic al culorilor și liniile și tehnicile, am simțit că dincolo de acestea mai e ceva de comunicat, ceva pe care nici simbolul, nici heraldica, nici alambicarea tehnicilor nu-l susțin, nu-l cuprind și atunci am apelat la nesecata limbă românească, la proză, la poezie și eseu. Și-am început, când a fost posibil, să-mi însoțesc expozițiile cu nuvele, poezii, eseuri, în plachete, cărți ori pur și simplu în panouri, planșe, foi plasate între tablouri.

Iată o motivație pentru cele aproape 100 de expoziții personale vernisate într-o jumătate de secol. și sigur că nu s-ar fi putut altfel pentru publicul din Brăila, Tecuci, Breaza, Ulmu, Galați, pentru personalele permanente din Hotelul Delfin de la Năvodari, din hotelul cooperativei de la Mamaia, pentru elevii de la Cerna, studenții de la Universitatea C. Brâncoveanu, publicul de la Progresul, publicul ce se perinda prin Palatul de Justiție, pentru publicul Muzeului Carol I ori pentru publicul Galeriilor de Artă din Brăila. Personalele mele se încheagă în jurul unor descoperiri, în jurul unor experiențe, a unor călătorii și revelații din timp și spațiu, al unor reflectări asupra geniului, eșecului, dispariției și-a veșnicelor întrebări: cine suntem, de unde venim și unde plecăm?

Aproape toate s-au desfășurat sub un nume generic: Malurilecurgere-limită-albie-pământ-țel atins-nelimită interioară; Geneza dispariției- naștere-curgererotație-gena dispariției, însoțită de volumul de poeme Geneza dispariției, pe ramele tablourilor am scris catrenul definitoriu: Porțile- deschidericăi-închideri-porțile în mentalul popoarelorpoartă spre dincolo, expoziție însoțită de volumul de poezie Porțile ilustrat de Walter Mărăcineanu; Lutul, oalele și omul- curgeredevenire- urcare-multiplicare-istorie-siturire întoarcerea în materie, lucrările fiind intercalate cu poezii afișate pe planșe mari; Atlantida - vis-speranță-taină- dor de necunoscut-drum intrerupt de cataclismepericol- atenție, în acest cadru am lansat nuvela în trei părți Atlantida, dragostea mea, citită la vernisaj; Eminescu- realitatea de dincolo de realitate-lumea geniului-trădarea lui Eminescutarele societății-iubirea- Eminescu, darul lui Dumnezeu pentru salvarea limbii române, Blestemul peste timp - eseu citit la vernisaj; Călătorie la începuturi- redescoperiri avancristianică- hiperboreenii-reflecții din pelerinajul
în Israel, am citit pe parcursul vernisajului cu 11 poezii care refac un traseu ce curge prin interior pe drumul în Țara Sfântă.

Într-o personală te poți desfășura, îți susții discursul, îți pui în evidență complexitatea trăirilor, gândurilor, poți continua de la un cadru la altul, poți relua în altă gamă, în alți parametri ceea ce ai de spus. De ce mereu personale?! Pentru că lucrările mele se simt bine, se susțin și se completează și-mi dau sentimentul confortabil că am exprimat un tot, că m-am dăruit prin ceea ce spun.

publicat în revista Litera 13, nr 11, p.11

Share:

A doua întâlnire a cenaclului filosofic Emil Cioran Brăila

Joi 20 iulie a avut loc a doua întâlnire a cenaclului filosofic Emil Cioran. Sub conducerea profesorului Toni Marțian au fost prezenți și au discutat despre filosofie - familia Zeno Halupa, Tudorița Tarniță, Giorgiana Tudor, Virgil Andronescu și Mihai Vintilă.

Virgil Andronescu 

Giorgiana Tudor și prof. Toni Marțian

Zeno Halupa 

Tudorița Tarniță 

Mihai Vintilă 

familia Halupa 

Share:

Mierea trândăviei






MIHAI VINTILĂ
lui Keats

Din visul ce te poartă
Pe puntea dintre lumi
Tu te trezești să afli
Bucurii în Poezie.

Mierea trândăviei
O iei ca mic dejun
Urâtul vieții sufletu-ți nu-l știe
Și lași uitării
Bunul simț.

Plonjezi în artă
Prin poezie
Și-n toate câte au fost să fie.

Share:

Un debut promiţător Nicolae Gugu





Jenică CHIRIAC

Pe Valea Jaleșului, la vest de Târgu Jiu, în satul Cornești ținând de comuna Bălești, pe drumul ce ține către Motru, s-a născut, la 23 aprilie 1941, Nicolae Gugu, cel care în anul 2016 avea să debuteze, cu poezii - îi place să zică POEME - în ziarul “Gorjanul”.

Apoi, dându-i-se penița la rime și ritm, a devenit colaborator permanent la revista trimestrială de literatură și artă “Caietele COLUMNA” de sub egida Fundației culturale din Tg. Jiu. Viața și vremile i-au purtat pașii din Subcarpații Gorjului, depresiunea Tg. Jiu, de lângă biserica din lemn a satului natal, spre “industrializarea socialistă” a cetății oțelului din Galați, unde l-au prins anii de pensie și unde a adăstat ca ultimă haltă pe drumul vieții.

Adevărat că Nicolae Gugu nu și-a trădat rădăcinile gorjene și publică, număr de număr, creațiile sale poetice (poezii, dar și epigrame!) în aceeași Columnă.

Acum, la vârsta senectuții, poetul și-a luat inima-n dinți și a hotărât să debuteze în volum. O fericită întâmplare a făcut să ne cunoaștem și să apeleze la o editură și tipografie brăileană pentru acest demers. Despre poemele selecționate de autor în acest volum se pot spune multe. Ne vom opri la câteva aspecte pe care le socotim de o anume relevanță.

În primul rând,vedem în Nicolae Gugu un poet răzvrătit, care promovează o operă militantă, cu adânci ecouri sociale, descriptive. “Vis de libertate”, spre pildă, a fost compusă în noaptea de 16 decembrie 1989, la ora patru și jumătate, reflectând ca un ecou evenimentele prerevoluționare de la Timișoara.

În anul 1991, ca un cronicar al vremilor postrevoluționare, ia atitudine corectă, ușor naționalistă, firească în contextul evenimentelor de la Târgu Mureș. Cităm “Ce vor ungurii”, și “Visul ungurilor”.
Poezia sa, fără excepție, încadrată în canoane prozodice, cu rimă împerecheată ori încrucișată (1-3, 2-4), cu efonie necăutată ostentativ, poate fi, axiologic determinat, ca valoare socială, drept operă patriotică. Și ne referim la patriotism luminat, nu la unul de paradă, lozincard. Încadrăm în categorie titluri ca: “Dor de Basarabia” (1990), “Celor ce ne-au furat Basarabia” (1993) sau “Răbdarea românului” (1993).

O creație anume ne-a atras atenția, o poezie-manifest, un apel lansat către cei ce ar putea, ori ar trebui  să facă ceva pentru normalitatea traiului nostru. Poezia intitulată “Apel”, de doar cinci catrene, are rimă încrucișată, poetul, făcând dovada stăpânirii nu numai a prozodiei clasice, dar și a teoriei figurilor și procedeelor de stil. Astfel, utilizează repetiția, prin reluarea de mai multe ori a unui vers, urmărind realizarea unei impresii puternice. Îmbină, în mod fericit, latura/componenta estetică, emoțională a versului cu mesajul către decidenții politici (și nu numai!). Versurile chintesență ale manifestului sunt: “Nevoie avem și de fapte”, “Voi oameni, voi oameni cu carte”. Din primul rezidă respingerea apriorică a demagogiei, a discursurilor sforăitoare fără cap și coadă, a promisiunilor politicianiste fără acoperire. Al doilea îndeamnă către expertiză, specializare, intelectualizarea actelor manageriale spre a se obține un real progres economic și social.

Poezia vine din trăiri spiritualizate, din dezamăgirile repetate postdecembriste. Un strigăt vine să încheie acest apel programatic: “În mâini țineți sceptrul puterii, / Nevoie avem și de fapte, / Spre ce liman al durerii / Ne duceți voi, oameni cucarte?”.

În scurta întrevedere avută cu autorul, am văzut autodidactul, omul mândru de profesiunea sa care, de altfel, l-a adus pe meleaguri dunărene. Nu s-a stins flacăra cuptorului Siemens-Martin din pântecele căruia curgea șuvoiul de oțel incandescent. A fost și a rămas un oțelar, dar în egală măsură un bard al condeiului ce-l dedică semenilor cu destulă benevolență.

Nicolae Gugu, poet născut, iar nu făcut, își dovedește empatia față de confrații de vârsta a treia într-o baladă în stil popular, cu versul scurt și rimă împerecheată, în care-și varsă of-ul sufletului amăgit de deșertăciuni și impilări, de nedreptăți. Balada se cheamă “Blestemul pensionarului”. Un alt “Blestem” îi urmează îndeaproape.

Nu terminasem de citit manuscrisul și gândul m-a dus la contemporanul nostru, bard în adevăratul sens al cuvântului, Adrian Păunescu. Dintre file mi-a răsărit un titlu: “In memoriam, Adrian Păunescu”, în care invocă “Ruga pentru părinți” și încheie: “Te-ai dus, Maestre, pentru veșnicie, / Citindu-ți opera noi facem legământ, / Cine o încerca să ne ia din glie, / În glie va găsi al său mormânt”. Afinitatea de simțire românească cu marele poet este evidentă, nu neapărat declarativ ca în versurile de mai sus, ori din poezia “Ultimul drum - Lui Adrian Păunescu”, cât mai ales prin conținutul de idei, sentimente, trăiri, ce rezidă din toate creațiile acestui gorjean.

Nu se cuvine a încheia aceste considerațiuni înainte de a remarca două elemente ce țin de grafica simbol a acestui volum. La inițiativa autorului, pe coperta întâi se distinge figura legendară, statuia lui Decebal, iar coperta a IV-a se bucură de prezența poeziei “Dor de Eminescu”.

Ne bucură faptul că Nicolae Gugu ne-a învrednicit cu încrederea de a-i prefața volumul de debut, “Poeme”, și sperăm în revenirea poetului cu alte cărți de poezie ori epigrame.

din ciclul Cronica pricopsitului

Share:

poem demonic de neinspirat






A. G. Secară

fată cu ochii cărbune
mă desenezi pe fiecare zi
pe coala ei c-o singură față
mă îneci cu câte-o lacrimă
mă ștergi ca pe-un fir de praf
cu evantaiul genelor
mă aprinzi în ochi
scânteie visând la focul nemuritor
în jurul căruia se-ncălzesc demoni
ce-au trecut uneori prin suflete,
ieșind degerați
de nedigerat
uneori așchie, alteori bârnă
sunt piatră ochiului tău
ce se înalță pe zi ce trece
Share:

Între agonie și... extaz

Jenică CHIRIAC

La Editura „eLiteratura”, în anul 2016 a fost reeditat romanul „Agonia fericirii”, de Violeta Craiu. Chiar dacă a începe o cronică cu concluziile nu este cea mai fericită opțiune, mă simt obligat să recunosc faptul că această carte are un mesaj, unul umanist. Cu toate că nu se vrea didactic, efectul în plan pedagogic este evident. Se știe, însă, din scrierile sfinte, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos a spus-o de nenumărate ori: „Cine are urechi să audă”. Cu alte cuvinte, exemplele din roman, adevărate pilde de viață  pot fi luate ca atare, dar, în egală măsură ar putea influența comportamente, atitudini față de o plagă numită, de altminteri „moartea albă”. Mi se pare o impietate de a alătura oximoronic sfârșitul vieții pământești cu puritatea culorii albe. Și să nu uităm că un porumbel alb s-a coborât din cer prin Duhul Sfânt la botezul lui Iisus Hristos în apele Iordanului.

Și mai este ceva! Știu, experiența mi-a demonstrat de nenumărate ori, că recitirea unei cărți are darul de a-ți dezvălui noi fațete, alte și alte mistere de viață ale personajelor ce „joacă” între filele sale albe”. La fel cu „Agonia fericirii”! Oprindu-mă la semnificația acestui titlu și comparând cu acțiunea, cu structura epică a romanului, îl consider nepotrivit. El, titlul, sugerează o stare de fapt pesimistă, tinzând ușor spre tragedie. Ori, luând lucrurile grosso-modo, avem drame, dar  nu tragedii.

În ce privește stilul scriitoarei, prnind de la aprecierile generale ale lui Eugen Lovinescu „Oricât ar fi de complicată, problema stilului e dominată de principiul armoniei dintre fond și formă. Stilul trebuie să urmeze ritmul mișcărilor sufletești, așa că nu are o valoare absolută, ci numai una prin raportarea la fond”, se poate aprecia că fondul romanului îl regăsim în temă și subiect, iară forma de exprimare se depărtează de narațiune, căutând virtuțile în dialog. Dar nu este suficient, ca roman psihologic autoarea îmbinând dialogul cu monologul. Socotim a fi un monolog și reflecțiile interioare exprimate, ca formă scrisă, însemnarea și jurnalul.

Ca orice roman de factură modernă, tema fundamentală nu se identifică printr-un singur concept. Violeta Craiu îmbină, cu măiestrie scriitoricească pe puțin trei teme: viața și moartea, iubirea, viciile omenești.

Romanul, ca structură epică, conține două părți: ”Destăinuirea tinerei Ginet” și „Agonia fericirii”, care dă și titlul cărții.

În prima parte forma de exprimare este monologul. Eroina (Ginet) își recuperează un jurnal ținut pe timpul spitalizării, deducând, destul de îndelungată, pentru o dezintoxicare medicamentoasă și alcoolică. În adevăr, se regăsesc acolo accente sumbre, pesimiste, la limita fragilă dintre viață și moarte. Deși se consideră o fire voluntară și puternică, pierderea unei ființe dragi, însingurarea, disperarea o aruncă pe panta alcoolismului, a degradării fizice, a cercului vicios format din speranțe și deziluzii.
Doi factori o influențează pozitiv, psihoterapia și prietenia cu un confrate de suferință. În ambele cazuri nu se exacerbează efectele interacțiunilor umane, căci ele pot fi coroborate cu dorința intimă,  cu fondul sănătos de caracter, cu voința proprie de de a învinge boala, cei doi factori externi funcționând, sprijinind eforturile proprii, intime.
 
Oricum ar fi, Ginet depășește pragul psihologic dintre dependență și viață normală. Are tăria de a-și reciti propriile însemnări care, în esență descriau momentele de viață, dintre care câteva sunt halucinații, coșmaruri.

În partea a doua: „Agonia fericirii” predomină dialogul. O întâlnire (întâmplătoare sau nu?!) cu acel coleg de suferință pe al cărui umăr și-a plâns adeseori neputințele pe perioada spitalizării îi dezvăluie cine este de fapt personajul, ce resorturi intime,  psihologice l-au determinat să se apropie de sine. Recunoaște că interacțiunea a fost reciprocă. El însuși se afla în fața unei depresii. Pierduse o ființă pe care o iubise sau față de care simțea doar o atracție erotică!? Oricum, era o fire dominată de porniri sexuale necontrolate, ajuns la vârsta a doua, periculoasă pentru bărbați. Altminteri, familist convins!

Personajul episodic, o ingenuă adolescentă, care i-a sucit mințile familistului era o drogată sadea. Nu fuma „iarbă”, ea își injecta în vene droguri mult mai puternice. Asistăm acum la o dramă de viață. Tânăra, având predispoziții erotice peste limita normală, a reușit să-l corupă pe familist, sufocându-l cu o dragoste pătimașă, ținându-l sub mrejele uor farmece nefaste într-o continuă viață de adulter. Descoperind că iubita  sa este o nimfomană, stare pe care o susținea prin injectarea de droguri, bietul om face eforturi susținute pentru a o scoate de sub această dependență, dar fără efect. Tânăra moare în urma unei supradoze, iar bărbatul suferă înecându-și amarul în alcool. Internat pentru dezintoxicare o cunoaște pe Ginet, eroina noastră cu care întreține o frumoasă relație de prietenie de pe urma căreia au de câștigat. Influențându-se reciproc, își stimulează resursele proprii de vitalitate, depășind astfel pragul  psihologic spre însănătoșire.

Romanul ne propune spre analiză două destine diferite. Pornind de la aceleași cauze, alcoolismul, combinat cu  plăcerea consumului exagerat de medicamente așa-zis calmante și „moartea albă” a drogaților, se prefigurează două trasee, cel spre extincția fizică, pe de o parte iar pe de altă parte cu doza sa de optimism, cu vindecarea și reintegrarea în societate.

În cel de-al doilea caz nu este lipsită de importanță influența unor factori externi. În cazul „Ginet”, a psihologului, medicului curant care-i caută prietenia și încrederea, dar și a colegului de suferință.
Cu alte cuvinte, când se conjugă factorii de influență socială pe bază de dragoste cu dorința intrinsecă de a depăși starea de boală psihică, rezultatele nu se lasă mult așteptate

din ciclul Cronica pricopsitului
Share:

Anti-orice cu Ștefan Bolea

Mihai VINTILĂ

Volumul lui Ștefan Bolea beneficiază de o prezentare halucinantă pe coperta a IV-a semnată de Basarab Nicolescu. Nu știu dacă persoana  în cauză este filosoful de origine română care trăiește la Paris sau doar o alta cu același nume dar să spui că : Nihilismul lui Ştefan Bolea este o mască în spatele căreia se ascunde o inocenţă perpetuu incandescentă. Revolta blasfematorie a poetului marchează un ritual de trecere spre iniţiere, degajând, în mod paradoxal, o nemărginită sete de viaţă. Muzicalitatea incantatorie a textelor în limbile germană, engleză şi română plonjează cititorul în viziunea lumii reale - este prea mult. Prezentarea pare a fi fost făcută la plesneală iar cel care o semnează cred că a citit poate cel mult ultima parte intitulată Odium și nu întregul. Altfel nu văd cum ar fi poemele într-un vers din partea a II-a intitulată Destrudo ca având o muzicalitate incantatorie? Nu am văzut nici ritualul de trecere spre inițiere ci doar o colecție de inepții savante.

Așa cum poate v-ați dat seama avem de-a face cu o împărție în trei zone diferite ca abordare de formă dar unite în tematică. Prima parte se numește Adiaphoria și încearcă cu aplomb experimente literare care sunt fumate de peste 50 de ani. Să construiești un dicționar plin de expresii precum sex = călugăriță, cruce = x, frică = hegemon, atentat = decapitate sau precum orgasm = World Trade Center, invidie = ecologie, mucegai = mucava arată că nu ai alte preocupări mai interesante de făcut. Aici poezia nu răspunde la niciun stimul.

Partea cea mai consistentă o constituie Destrudo unde autorul fixează cu migală în trei limbi expresii uneori imposibil de reprodus datorită limbajului. Să vorbești pe pagini întregi doar despre organul feminin, despre organul masculin, despre castrare, despre acuplare în cele mai diferite forme nu constituie un fapt de lăudat. Poate, aici vedea acea inocenţă perpetuu incandescentă semnatarul de pe ultima copertă dar mă îndoiesc profund.

Când scrii o granulă de spermă/ nu e om sau de mă voi scula/ pre mulți am să castez ori și un mormânt poate fi/ casă de piatră nu dai dovadă nici de o nemărginită sete de viaţă și nici nu poți spune că plonjează cititorul în viziunea lumii reale. Și exemplele de mai sus sunt doar cele care pot fi reproduse!

Ultima parte, Odium, cu doar nouă poezii, aduce puțin cu textualismul dar doar atât. Și ele sunt slabe deși avem momente uneori interesante precum personalul de la abator inhalează mireasma sufletului  din întuneric sau dragostea mea e lumină neagră, soare-liliac scuipat din/ ugerul iadului  din vreau să ardă biserici dar care sunt sufocate imediat.

Ștefan Bolea are cultură dar din păcate își bate joc de ea aici. Eu zic să pună volumul pe focul memoriei și să uite că l-ar fi scris! Nihilismul de fațadă este folosit pentru o colecție de expresii și acțiuni care nu îi fac cinste unui doctor în filosofie. Cititorilor nu-l recomand decât dacă doresc să treacă prin momente de sadism sau dacă țin neapărat să citească cu ochii lor cum arată o sinucidere literară. Tipărit impecabil, foarte inspirat din punctul de vedere al copertelor, cartea are doar rol de bibelou. Dacă nu vreți să-l și citiți este un volum minunat!

Ștefan Bolea, Antizeu, București, editura Herg Benet, 2014, 72 pagini.

publicat în revista Litera 13, nr 11, p.13

Share:

Falnicul de ieri, ciotul de azi

Angela BURTEA 

M-am împiedicat astăzi de-un ciot. Fie nu l-am zărit, fie l-am desconsiderat, spunându-mi în sinea mea: Un ciot! Iar ciotul, mic și noduros, a vrut să-și facă simțită prezența, fiindcă i se părea că prea se fudulise lumea. Ce avusese cu mine de m-a oprit din drum, poticnindu-mă, nu știu! Și unde mai pui, că   mi-am întors privirea brusc și m-am îndreptat de spate, ca fulgerată, apoi mi-am văzut de drum, aparent netulburată.

Aiurea! Netulburată! Cum naiba să nu te învolburezi măcar un pic, când te împiedici    de-un ciot! Ei, și ce dacă odinioară a fost parte considerabilă dintr-un copac falnic? Gata,   s-a dus! S-a terminat cu el.  S-a tăiat filmul! Ce-a fost verde s-a uscat, frunzișul s-a scuturat, iar lemnul...îndepărtat...

Recunosc, eu n-am stat niciodată la umbra lui, n-am avut parte de măreția coroanei sale. Am vrut o dată, o singură dată, să-i ating o rămurică... așa... într-o doară și s-a zburlit la mine de-am crezut că văd stele verzi. Mai-mai să-mi scoată ochii la adierea unui vânticel. Cum îmi permit eu să pun mâna pe minunatul său frunziș! De-atunci, nici măcar nu m-am mai apropiat! L-am ocolit și bine am făcut. Știam eu că vremea vremuiește și nu e în favoarea lui, iar înfumurarea n-ajută nimănui. De ce nu i-au plăcut și ochii mei, nu știu. Ei, nu știu! Știu, cum să nu știu! Nu erau albaștri! Oare dacă îmi puneam lentile de contact, ne contactam mai bine?

Dar ce-mi pasă mie, de fapt! Ce treabă am eu cu cioturile? M-am împiedicat, m-am îndreptat și       mi-am continuat drumul! Da! Așa o fi, dar în urma mea se auzeu vorbele tânguite ale ciotului. La început, am crezut că mi s-a părut că auzul îmi joacă feste. Realitatea era alta. Mâhnirea lui răzbătea până în locul în care mă odihneam. Nu, nu cu mine avea ciotul de împărțit averi și secrete, ci cu aceia care-i elogiaseră podoaba în fiecare anotimp și nu ți-ar fi fost dacă toamna și iarna mai rămânea ceva din el! Cu aceia avea el acum o treabă. Mare treabă, mare
socoteală!

Uitaseră aceia, care treceau acum și-l ocoleau cu bună știință sau îi aruncau un zâmbet fugar, semn că nu-și văd capul de treburi, de vremurile străvechi? Ce-i omul nostru! - își spunea ciotul. A uitat, parșivul, când stătea rezemat de trunchiul meu și căuta căldura și protecția mea! Îi plăcea umbra puterii mele și se uita adesea în jur să nu mai apară vreunul, care să devină candidat principal la poalele crengilor mele. Privea în jur, perversul, holba ochii ca broscoiul și-i rotea în toate părțile, să nu care cumva să decadă din drepturi, în cazul în care s-ar fi creat vreo fisură sau vreo portiță, iar noii mușterii, dornici de răsfăț, să le ia locul. Nemernicul! Mi-am zis eu atunci, că trebuie să fiu mai atent, dar glasul mieros al omului m-a năucit de tot, iar laudele lui s-au dovedit a fi zdrențe-n vânt!

Și cât am crezut în spusele, îmbrățișările și-n grijile care năvăleau peste mine zilnic.Mă împresura perfidul cu laude deșarte și-mi cânta în strună, primăvara mă toaleta, iar imaginea mea sporea clipă de clipă și eu...eu îmi înfoiam crengile crăpând de bucurie, zicând că sunt cel mai mare dintre toți marii. Și de-aș mai fi măcar o zi din ceea ce am fost, să vezi cum i-aș pune pe fugă pe trădătorii și pupincuriștii ăștia! I-aș lăsa să creadă că sunt același, iar sub zâmbetul plin de amabilitate, pe care     l-am împrumutat tot de la ei, le-aș lăsa niște urme adânci, să nu mă uite niciodată. Aș tăia în carne vie și le-aș presăra sare grunjoasă, ca la murături, să-mi simtă puterea și după apusul soarelui.

Am avut răbdare ce-am avut, după care m-am retras înfiorată, să nu mai aud toate bâlbele ciotului. Îmi venea să mă-ntorc și să-i urlu în ureche, așa cum făcea el odinioară, când hățurile erau în mâinile lui și le manevra după bunul plac: De ce te văicărești, stimate ciot, ce durere mare te străpunge? Te-a înconjurat din toate părțile neputința? Nu-ți mai împodobește nimeni ramurile? Ți-au fugit spre alte zări slugoii? Cheamă-i și vor veni! Nu, nu vor mai fi atât de dispuși, încât să apară cât ai bate din palme, dar vor veni! Unii, știu precis, întotdeauna au avut obrazul mai subțire și nu uită frunza care   i-a hrănit și protejat, dar sunt prinși cu afacerile. De, cine nu are azi afaceri? Alții...nu te mai recunosc drept binefăcător de multă vreme, chiar de-atunci, de când vă pupați pe la chefuri sau întâlnirile de taină.Acum, așteaptă, ciotule, așteaptă, nu dispera și lasă plânsul! Privește lung spre zările albastre și vezi cum trec, rând pe rând, supușii tăi și alte neamuri și... resemnează-te, adulmecându-ți miasma proprie, fiindcă parfumurile fine n-au fost niciodată de nasul tău!

publicat în revista Litera 13, nr 11, p.6
Share:

COMISELE IUBIRI de Petre RĂU

Dumitru ANGHEL

Placheta de versuri "Comisele iubiri", Editura InfoRapArt, Galaţi, 2017, 108 pagini, este o carte de-o originalitate... riscantă (!), cu o posibilă dublă finalitate, pe care scriitorul Petre Rău şi-o asumă, contând pe latura pozitivă a unei alegeri inspirate şi responsabile: "Cele mai frumoase poezii de dragoste", subtitlu cu valenţele unui gir liniştitor, şi pe faptul că a recurs la o structură editorială de antologie, cu poeme selectate din cinci volume de lirică, apărute între 2002 (reeditat în 2012) - 2015.

Impresia de prim contact a lecturii este că poezia de dragoste a poetului Petre Rău, procesată pe un palier tematic de o diversitate capricioasă şi rebelă, sfidează toate regulile genului dar are ingredientele originalităţii şi registrul prozodic al unui canon erotic, ce-i asigură postura emblematică a notorietăţii literare, scriitoriceşti. O poezie, din care răsar poveşti idilice adolescentine, pe portative de sentimente în derivă, incontrolabile şi uşor desuete, cu artificiul şi patetismul primei "scrisori de amor", cu prima "declaraţie de dragoste" ori cu fiorii primului sărut; o erotică pură şi fascinantă, ca un belcanto napolitan, pe libretul operei "Elixirul dragostei" de Gaetano Donizetti, cu iubiri spectaculoase, iubiri pasagere şi fixaţii emoţionale autentice.

"Uvertura" erotică este asigurată de volumul "Întârziata vestire" (2002), cu vreo 13 poeme cuminţi, în metrică reprezentativă, de regulă catren cu rimă încrucişată: "Vai iubită iubire discretă / Spre tine la tine să zbor / Să plutesc din planetă-n planetă / Să urc să tot urc să cobor" ("Iubită iubire", pag. 7); cu apelative dulci, uşor neoanacreontice de secol XVIII, naiv şi declamativ, într-o aparentă şi provocatoare intimitate de cerdac boieresc, cu poeţii Costache Conachi şi Ienăchiţă Văcărescu: "Verde vale de rai / Nepăscută de cai / Undeva tu erai / Doar a mea" ("Vale de rai", pag. 8), un idilism spontan şi fastuos, protejat de falduri grele de catifea, cu nostalgii dintr-o podgorie cu nuci bătrâni şi viţă de vie.

Ca să treacă abrupt la o formulă prozodică originală şi inovativă în poemul "Sunt nebun murmurând beethoven" (pag. 9), cu plasarea titlului în primul vers din strofa I; în versul al doilea din strofa a II-a; în versul al treilea din strofa a III-a şi în versul al patrulea din strofa a IV-a, ca o glossă, "marca Petre Rău", de inspiraţie sentimental-vocaţională, pe un ideal erotic-intelectual: "Şi în şoaptă închin un catren / Prea des născocitei mele iubiri / Sunt nebun murmurând beethoven / Înfruntând în amurg amăgiri" (strofa a III-a). Adică, de la aluzii elitiste, muzica totală a lui Ludwig van Beethoven; la poezie de dragoste, modernă, cu declaraţii-semnal, în care nu mai încap compromisuri, abandonul sau trădarea: "Iubito, suntem un triunghi / Cu laturi perfect neegale / ... / Vinovat fiecare avem câte-un colţ / Iar noi amândoi avem două / În fiecare depunem câte o speranţă" ("Iubito, suntem un triunghi", pag. 11); cu momente de cumpănă sufletească, dar parcă "s-ar juca şi de-a dragostea neîmpărtăşită", într-un lirism de travesti, de deghizare matrimonială. De fapt, declaraţii de dragoste halucinante, pe o ritmică verbală năucitoare şi pe ritualica orchestrală dintr-un pasaj introductiv, ca o ameninţare obsesivă dintr-o Simfonie beethoveniană, "a Destinului": "Undeva, cândva, cineva / Era cu mine, cu mine era / Eram cu ea, cu ea eram / Şi-o iubeam, şi-o iubeam, şi-o iubeam" ("Undeva, cândva, cineva", pag. 20).

Din volumul "Ultima noapte cu Bernoulli" (2010), vreo 15 poeme cu o formă prozodică modernă, în care poetul părăseşte catrenul şi rima încrucişată, modifică şi fluxul emoţional, direcţionându-l spre o nostalgie fără obiect, în acorduri uşor pesimiste, de impas sufletesc: "cât am plâns poate s-a scris pe undeva / când am iubit n-am ştiut / fetele rele s-au îndrăgostit de mine / am străbătut ceasuri pe drumuri pustii / rătăcindu-mă de umbra mea" ("Cât am plâns", pag. 23). Deşi invocă apeluri disperate: "de ce nu-mi vii tu iubire supremă / să mă ocroteşti ca un zeu" ("de ce", pag. 25), de nicăieri nu mai există nicio speranţă, doar un S.O.S. disperat: "alerg pribeag pe unde găsesc iluzii migratoare / din care storc hulpave poveşti" ("Astăzi durerii nu i-am dat nicio şansă", pag. 27), ca o patologie a unei iubiri neîmplinite, o iubire crispată, cu melancolice stări de nondialog: "tristeţea mea vede mulţimea de câini / mulţimea de oameni cum latră" (Ibidem).

Cu doar patru poeme în metru clasic, cu rimă încrucişată, în volumul "Singurul apei" (2011), irump senzaţii de recul în iubire, ca rezultat al scurgerii Timpului, cu motivaţii asumate pentru deziluzii în devenire şi cu semnalele unui Apus, justificate de un diagnostic erotic, fără şansa unei terapii sufleteşti: "Aventuri nu mai există, ce-a rămas e doar iubire / Care din constanţa lumii ne priveşte doar pe noi / Aş vrea veşnic să rămânem ascunşi într-o amintire / Să rămână-n lumea asta doar iubirea şi noi doi" ("M-au prins zorile iubito", pag. 42).
Volumul cel mai bine reprezentat în antologia "Comisele iubiri" este "Eden în cădere" (2012), cu 36 de poeme în registru prozodic de ultimă generaţie, în care domnul Petre Rău păstrează dialogul cu sine, pe portativul unei poezii erotice, în afara canoanelor speciei lirice consacrate, în tonalităţi programatice, ca un Impromptü sentimental, incontrolabil, pe note discordante. Cu tânguiri elegiace, poetul dezamăgit în iubire afirmă: "scriu poveştile de amor ale altora / dar pe a mea n-am ştiut-o vreodată", deşi ar vrea să convingă, să se convingă pe sine: "doar am una oho / am şi eu una fraţilor", însă una neîmplinită, oarecare, pentru că: "tu care m-ai iubit un termen nedrept de scurt / pe când trebuia să fim amândoi" ("scriu poveşti de amor", pag. 47).

Poezia de dragoste este, aşadar, tema majoră a liricii poetului Petre Rău, pe care o gestionează, mereu aceeaşi, pe coordonatele eşecului sentimental, de rătăciri şi neşanse, ca-n vremurile de început ale poeţilor paşoptişti: oho prieteni / ce mai ştiţi despre iubita mea / căci mie / mi-a tăcut de mult îndărătnicul ornic / ... / şi mă zbat apoi în migratoarele-mi iluzii" ("ce mai ştiţi", pag. 48), deşi mesajul liric se scurge înspre un orgolios sentiment de bărbat împlinit, răsfăţat de succese amoroase, pe acordurile preclasice ale unui madrigal din repertoriului Corului dirijat de Marin Constantin. Adoraţia pentru Divinitate sau pentru femeia iubită se află sub acelaşi semn păcătos al rătăcirii: "în povestea mea de dragoste cu tine / dumnezeu nu mi-a dat niciun sfat util / atât de zgârcit a fost cu mine / sau poate mă invidia cine ştie" ("ziua întâi: pregătirea", pag. 52), ca o etalare a unei bărbăţii provocatoare, între hulă şi blasfemie nevinovate.

Iubirea, ca o obsesie, este tema unui poem de o rigoare matematică, profesia domnului Petre Rău, de o acută şi pedantă obiectivitate: "am deschis o fişă / cu problemele noastre iubito / ... / şi să clarific pentru eternitate / să vadă şi posteritatea cine a iubit şi / cine nu cine mai mult şi cine mai puţin / care pe care a înşelat / cât cum unde şi când? ("fişa noastră cea de toate zilele", pag. 51).

Există în poezia de dragoste din volumul "Eden în cădere" momente de cumpănă şi de abandon în disperare: "pretutindeni azi fericirea mea a rămas într-un / pat şi acela pustiu" ("ultimul pat", pag. 57); o disperare crispată, gestionată elegant, ca o scuză... "scorţoasă", într-un salon de epocă parizian, dar într-o stare de permanentă graţie: "abia după ce tăcerea s-a aşternut între / noi mi-am dat seama că mai aveam atât / de multe să ne spunem" ("însingurarea", pag. 65), pentru ca să irumpă, pentru echilibru, o poezie de un patetism şi de-o puritate angelică: "mi-am descoperit inima / în braţe la tine / ... / de-mi ziceam / e de dragoste / e de abis / e înspăimântătoare de năucă / e dumnezeiască" ("inima pernă", pag. 68).

O lirică cu o tematică în răspăr, între fericirea iubirii pământene, imprevizibilă şi păcătoasă adesea, şi iubirea edenului pierdut prin păcatul "fructului oprit" şi speranţa recâştigării prin jertfa Răstignirii; o poezie de dragoste, ca o erezie, în afara normelor etice, înrudită mai mult cu fascinaţia păcatului: "de când am început să te iubesc / ... / mi-am propus să nu-l mai slugăresc pe dumnezeu" ("pe unde  mai eşti", pag. 81).
Nu întâmplător, domnul Petre Rău a acordat cel mai mare spaţiu în antologia sa volumului "Eden în cădere", un poem uriaş despre iubirea ca izbăvire a păcatului ancestral salvat de puritatea şi necesarul perpetuării speciei umane, creaţie a Divinităţii, într-o declaraţie de "mea culpa", asumată romantic: "am greşit pesemne / gata iubito / nu-mi mai pun nicăieri semnătura" ("iluzorica mea semnătură", pag. 83).

Ultimul volum al antologiei, "Îndrăgostirea de zmeu" (2015), adună zece poeme lungi, pe câte două pagini, care modifică abrupt, intempestiv şi derutant tonalitatea liric-erotică, idilică şi fascinantă, cu largi volute emoţionale, direcţionate spre o altfel de IUBIRE, iubirea de ideal uman, peste care s-a năpustit, într-o răscruce de Istorie, o altfel de dragoste: "unde nimeni nu mă forţase vreodată să fac rău / nimeni nu mă forţase / şi am găsit adăpostul prielnic visului meu" ("Singurătatea", pag. 89). Explicaţia pare a fi una singură, deoarece nuanţele, polifonia semantică a sentimentului iubirii, pot acoperi până şi ultimul colţ de singurătate: "Din starea de durere trebuie să te vindeci / omule n-ai altă cale fiindcă / mereu iubim ca să nu fim singuri" ("Infernul unei rătăciri", pag. 92).

"Comisele iubiri", o carte-semnal despre filosofia simplă şi umană a celui mai peren şi dumnezeiesc sentiment, IUBIREA, după aserţiunea indubitabilă a poetului Petre Rău: "Poezia este o mare nevoie de îmbrăţişare" şi după îndemnul adresat cititorilor săi: "dar n-am să vă plictisesc cu iubirea mea / ieşită din minţi / o aveţi şi voi pe a voastră" ("Adevărul despre iubire", pag. 104).

publicat în revista Litera 13, nr 11, p.16-17
Share:

La finele lunii august o antologie intitulată ”Basme și povești" lansată de Petre Crăciun

Editura Zorio vă pregătește o surpriză pentru finalul lunii august: o antologie intitulată ”Basme și povești de Petre Crăciun”. Vor fi cuprinse atât textele din volumele ”Basme”, ”Basme pentru familia mea”, ”Povești din Țara Copiilor Fericiți”, cât și 15 basme noi, nepublicate până acum în volum.

În total, 50 de basme și povești, rezultatul unei creații de 27 de ani. Volumul va avea 456 de pagini, format 17x24, tipărit pe o hârtie de calitate superioară, cu copertă legată, patru culori,lăcuire selectivă. Prefața va fi semnată de un important critic literar, iar grafica antologiei este opera artistului plastic brăilean Hugo Mărăcineanu.
Share:

Câmpia din noi

Alexandru HALUPA 


Volumul Câmpia din noi de Tudorița Tarniță este traversat de la un capăt la celălalt de melancolie și tristețe agonisită în suflet. Poeta descrie într-un stil propriu reîntoarcerea la momentele copilăriei petrecută în Bărăgan, pe malul Dunării, pe malul Timpului: Am alergat/pe malul Timpului/cu tălpile-ncinse/cu umerii goi…/zbaterea fluturilor/incendiați de zbor/încărunțește liniștea/închisă în romburi,/ecoul cascadei/se sparge-n tăcere/și pasărea aceasta/se-nfruptă din mine,/se-nfruptă din noi… Apar elemente specifice poeziei pluviale în maniera poetului Nicolae Grigore Mărășanu: izvoare, fluviu, cascade, lebede, nuferi, lotci, sălcii, alge, așa cum prea frumos reiese din poezia De Dunăre: În mine ard izvoare nebune/și plopii tremură-a uimire,/Când versul, rostit în rune/îmbracă hainele din mine./ Mă las scăldat în ploile de grâne/în fiecare primăvară/când mieii albi se-ntorc la stâne/și visu-n bobul de secară / … Și rup din miezul dulce-al pâinii/Mă-nfrupt din el ca dintr-o soartă/iar când se-ntorc în zbor lăstunii/o vârstă tainică mă poartă.

La poeta Tudorița Tarniță cuvintele au devenit o taină a zborului ea trăiește între albastru și verde și descompune filosofia florii de cireș. De asemenea în numeroase poezii se face referire la mitul Chirei Chiralina ce reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație pentru poeții dunăreni: Din bob de grâu și de secară/Doinește Dunărea senină/Ștergar țesut la mal de țară/Cu ochi de blândă Chiralină sau din blestem de Chiralină/unda Dunării se-alină/dintr-o luntre pescărească/din iubire nelumească sau visând de rătăcesc ades/pe străzi scăldate în lumină/ M-apropii umbrelor ce țes/Fierbinte dor de Chiralină. Volumul este închinat părinților și bunicilor poetei, sentimentul patern fiind evocat cu multă sensibilitate și profunzime în poezia Tatălui meu pe care poeta îl caracterizează prin metafore de calibru: Tatăl meu/este primul/voievod al câmpiei./Pe umerii lui/Bărăganu-ncolțește rotund/ca o pâine. Atmosfera nu este apăsătoare, sumbră, nu am întâlnit nicăieri gândul sau presentimentul morții, al dispariției totale ci volumul este deschis visării este deschis unui remember continuu: Am simțit că a venit/Toamna/când m-ai mângâiat/ca pe vremuri./Mâinile tale/miros/a mere coapte/a porumb și a nuci…/Ți-s mâinile aspre,/dar nici eu/nu mai sunt/ca atunci…

Dar cum poeziei îi trebuie și dramul de nebunie pentru a străluci, nici poeta noastră nu stă cuminte (și bine face!)surprinzându-ne foarte plăcut cu metafore și versuri de inspirație stănesciană sau chiar optzecistă: un șarpe mușcă din lumină, un strop de lumină dă greș, un orb își aruncă securea, toate pietrele mă dor, Din care unghi să te mai scriu/Târziule născut târziu?,vorbesc cu fluviul crestat în inimă. Nichita Stănescu scria într-un articol intitulat Răspunderea poetului față de sine și de lume, următoarele: Poezia este dimensiunea spirituală care suportă cel mai greu definițiile.

Aceasta poate și din pricină că poetul trebuie să facă față în permanență unei situații paradoxale: să comunice unicul, să facă să devină comunicabil, cu o adresă foarte largă, ceea ce de fapt e profund singular, să dea o formă profund generală și accesibilă unui conținut strict. Într-adevăr Poezia rămâne marea necunoscută, marea dilemă a literaturii din orice perioadă, deoarece poezia este un act creator bazat în cea mai mare parte pe sentimente. Odată creată - ea – devine un organism viu, capabilă să dezvolte propriile sentimente, să se retragă deacolo de unde nu-i este locul, unde este rănită și să crească acolo unde simte pământ rodnic.

Poezia Tudoriței Tarniță a rezistat, a așteptat cu stoicism prin sertar mulți ani, dar acum ni se înfățișează și abia așteptă să se îndrăgostească de noi! Duhul apei – doamnei Tudorița Tarniță, cu ocazia triplei lansări de carte. Veți rămâne doamnă/fiica fluviului fără sfârșit,/purtată de duhul apei/pe care mereu l-ați iubit./În memoria ierbii din Bărăgan/veți rămâne, doamnă,/să ne recitați visul peștilor/când se-agață de toamnă./Dorurile dumneavoastră/ Luceferii n-au cum să le numere/că vă arde în suflet o candelă/nu cu untdelemn/ci cu apă din Dunăre!

 Tudorița Tarniță, Câmpia din noi, Siliștea-Brăila, Editura InfoEST.

 publicat în revista Litera 13, nr 11, p.5
Share:

Lumea poveștilor lui Petre Crăciun

Mihai VINTILĂ

Pentru un autor serios cel mai greu este să scrie pentru copii. Ei sunt un barometru exact al operei care nu greșește și nu minte niciodată. Din acest motiv puțini scriitori se apleacă spre acest domeniu al poveștilor pentru cei mici. Aici cerințele sunt mari. Copii sunt direcți și au aceea candoare care înmoaie inimi. Vă dați seama ce înseamnă să fii scriitor de povești și să vină la tine un pici de 5-6 ani, frumușel și deștept și să te ia la întrebări că de ce zmenul trebuie să fie mereu rău? El nu poate fi bun? Cum să reziști ca autor sau ca om unui astfel de cititor?

Petre Crăciun este prins de lumea poveștilor. El le scrie copiilor cu atenția unui bunic sfătos. Poveștile sale sunt pline de pilde pentru ca prichindeii să poată învăța din puterea exemplelor. În fond, toate poveștile sunt așa numai că uneori sunt spuse de scriitori fără talent. Ei bine, Petre Crăciun are talent!

În volumul Povești din Țara copiilor fericiți reușește chiar de la prima pagină să prindă micul cititor de nas și să-l ducă pe tărâmul unde autorul este rege și unde copii îi ascultă vorbele. IntitulatăȚara copiilor fericiți prima poveste are loc într-o împărăție locuită numai de copii, care rămâneau mereu la acea binecuvântată vârstă. Aici autorul îl aduce aici pe Hans Christian Andersen pentru a le povesti copiilor din universul său. Reacția plină de candoare Domnule Andersen, vă rog să nu mai scrieți povești în care copii să sufere după Fetița cu chibrituri este de-a dreptul copilărească și arată o bună cunoaștere atât a psihologiei copilului dar mai ales al modului în care aceștia interpretează și judecă lumea înconjurătoare. Concluzia firească a unei astfel de întâlniri între marele povestitor și copiii care doreau povești nu putea fi decât una – Din acel moment, Andersen a început să locuiască alături de copiii din acea țară minunată, bucurându-i cu poveștile scrise de el. Din când în când, pleacă pentru a se întâlni și cu alți copii. Dacă nu a ajuns încă la voi, așteptați-l, dragii mei, pentru că va veni negreșit.

Mai mult chiar Petre Crăciun scrie povestea peștișorului de aur într-o viziune proprie în Peștișorul de Aur și Izvorul Bunătății unde celebrul pestișor începe să nu mai aibă puterile care l-au făcut cunoscut și după o călătorie inițiatică prin baltă află că sursa acestora era un izvor care a secat. După ce a curățat izvorul subteran al bunătății toate au revenit la normal și binențeles că și peștișorul și-a reprimit puterea de a face minuni.

Haioasă mi s-a părut Zmeul nespălat pe dinți care reușește să aducă în poveste alături de personajele cunoscute și pe Bogdănel . El va joaca rolul eroului printr-un procedeu simplu de scoatere, cu ajutor profesionist desigur, a unui dinte stricat care îi făcea viața neagră zmeului și care era de fapt sursa răului. Și toate acestea pentru că zmeul nu aflase că trebuie să se spele pe dinți lucru știut de orice prichindel!

Emoționantă este și Fetița și Țara fără culori unde autorul scoate în relief altruismul și bunătatea într-o formă interesantă și inedită. Doar o fetiță precum Simona putea să dea viață unei țări fără culori.

Inspirate sunt și desenele semnate de Anca Smărăndache care dau lumină și cresc zâmbete celor care citesc cartea. Cum nu poate exista un univers fără culoare astfel și aceste desene expresive conturează lumea poveștilor lui Petre Crăciun.

Dacă sunteți părinte sau bunic nu ratați o bijuterie tipografică care aduce zâmbete, întrebări și bucurie oricărui copil, fie el de 5 sau de 80 de ani.

Petre Crăciun, Povești din Țara copiilor fericiți, București, editura Zorio, 2016, 112 pagini.

Share:

Litera 13 nr.11/2017


Share:

PRIMA EDITIE A EVENIMENTULUI IARMAROC DE SFANTUL ILIE DIN COMUNA ROMANU!



Primaria comunei Romanu, Consiliul Local al Primariei Romanu, Ansamblul folcloric Romanita, Scoala gimnaziala din Romanu alaturi de Revista Infozone condusa de juranalista Gabriela Popa, organizeaza in zilele de 15 si 16 iulie, 2017,  editie I-a a evenimentului  Iarmarocul de Sf. Ilie. Binecunoscutii artisti Elisabeta Turcu, Valentin Sanfira, Florica Jinga, Ana Maria Botezatu, Constantin Bahrin,  Marioara si Viorel Radu vor incanta publicul din Romanu cu minunatele lor cantece populare autentice. In cele doua zile de Iarmaroc ansambluri folclorice, intre care amintim pe Mugurii Baraganului si Vornicii vor darui celor prezenti clipe de bucurie de neuitat, impletite cu traditionalul romanesc. Evenimentul este mediatizat de: revista manifest Litera13, ziarul online InfoEst.ro, ziarul online Mondnews24.wordpress.com, postul national de radio Radio Romania Antena Satelor, S.F.G. Braila Productie Publicitara si de blogul Caleidoscop Braila.
Share:

De mine





Adrian RAICU 

În viaţa mea tihnită, aşa, de la o vreme
Ciudate anotimpuri mi se aştern în cale.
Scurgându-se-n clepsidră, târziul să mi-l cheme
Observ că-ncet de mine mă-ndepărtez agale.

Mă prinde chiar şi dorul de tot ce-a fost-nainte
Şi-aş vrea să plec din cuibul de depărtări fugite;
În gândul singuratic nespusele cuvinte,
Îmi macină tăcerea, plecând apoi grăbite.

Felia mea de suflet, am rătăcit-o-n lume
Şi picură, albastru, poemul meu cuminte.
Când marea mă salută cu valuri largi de spume
De mine, câteodată, îmi mai aduc aminte!

Din zările celeste, chemarea mă străpunge,
Pe drumuri spre niciunde, amurgul se aşterne.
Atunci când amintirea iubirii mă ajunge,
Petalele de clipe, trecutu-ncet îşi cerne!

Share:

Scrisoare despre visul ucis şi cele rămase în urmă

Ioan Romeo ROȘIIANU

Iubito, când am trecut iarăşi printre copacii ninşi ai vremii trecute
citeam în respiraţia clipei rebele rotocoale de şoapte şi fumuri de cuvinte târzii
atunci am ştiut că pasărea stă liniştită pe creanga subţire pentru că are încredere oarbă în aripile ei
atunci am ştiut că-n zborul ei sigur e scrisă cu majuscule nemărginirea din marginea asta de lume şi până dincolo de nori păsările zboară cu aripile deschise
noi mergem legănat cu mâinile pe lângă trup şi ne întrebăm de ce nu putem îmbrăţişa lumea
de ce nu ne putem ridica la zbor deasupra greutăţilor zilei.

(Mai ştii când ţi-am zis să nu plângi după ce plec pentru că nici jivinele pădurii nu-şi plâng de milă-n durerea lor?)

Aşa a fost, Iubito şi n-am mai văzut cerul de atâţia fulgi
şi orele de atâtea minute s-au scurs prea repede în secundele moarte
de printre amintiri se-nşuruba ca o durere înfiptă în suflet dorul
o lumină răzleaţă spinteca timpul şi-n colţul ochiului înflorea lacrima
era ger, Iubito şi obrazul crăpa sub greutatea sărutului de altădată
în colţul gurii amorţise surâsul şi-n depărtare creştea timpul ca-n basmele copilăriei
moartea se apropia tiptil de trupul meu plăpând în crucea zilei făceam zadarnic semnul crucii cu limba
demoni uitaţi dădeau năvală în singura mea viaţă avută
trădat de prieteni cu sufletul gol în mâinile goale treceam pe străzile goale spre-o adresă uitată.

(Mai ştii când ţi-am spus că aş vrea să fiu neurochirurg ca să pot umple creierii şi vieţile oamenilor de iubire?)

Aşa a fost, Iubito când treceau pe lângă noi secundele ucise de tăcerea ta
eu vedeam secundele viaţa pierdută zadarnic unica viaţă avută
tu te uitai cum erau îmbrăcate femeile lumii la biserică te-nchinai să ştie preotul că ai bifat lecţia de sfinţenie
că ai trecut proba de rugăciune spusă cu voce tare şi fără nimic în suflet şi-n simţiri
uitai că sfinţii te priveau cu ochi goi din icoanele multe
uitai că viaţa se trăieşte şi nu se povesteşte uitai că pentru a putea trăi trebuie mai întâi să respirăm şoptit.

(Mai ştii când ţi-am zis că o pasăre de noapte a trecut prin inima mea ziua după plecarea ta?)

Aşa a fost, Iubito când de la marginea lumii nevizitate amanţii zilei te ademeneau cu excursiile dorite
eu mă întorceam ca un sărac în odaia mea ticsită cu tablouri şi cărţi
mă simţeam bine în patul jos cu lumina strecurată printre jaluzele
ştiam pe de rost numele eroilor din cărţile multe
jucam şotron cu propriile amintiri şi pierdeam de fiecare dată la zaruri.

Share:

Promo

Postări populare