Între agonie și... extaz

Jenică CHIRIAC

La Editura „eLiteratura”, în anul 2016 a fost reeditat romanul „Agonia fericirii”, de Violeta Craiu. Chiar dacă a începe o cronică cu concluziile nu este cea mai fericită opțiune, mă simt obligat să recunosc faptul că această carte are un mesaj, unul umanist. Cu toate că nu se vrea didactic, efectul în plan pedagogic este evident. Se știe, însă, din scrierile sfinte, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos a spus-o de nenumărate ori: „Cine are urechi să audă”. Cu alte cuvinte, exemplele din roman, adevărate pilde de viață  pot fi luate ca atare, dar, în egală măsură ar putea influența comportamente, atitudini față de o plagă numită, de altminteri „moartea albă”. Mi se pare o impietate de a alătura oximoronic sfârșitul vieții pământești cu puritatea culorii albe. Și să nu uităm că un porumbel alb s-a coborât din cer prin Duhul Sfânt la botezul lui Iisus Hristos în apele Iordanului.

Și mai este ceva! Știu, experiența mi-a demonstrat de nenumărate ori, că recitirea unei cărți are darul de a-ți dezvălui noi fațete, alte și alte mistere de viață ale personajelor ce „joacă” între filele sale albe”. La fel cu „Agonia fericirii”! Oprindu-mă la semnificația acestui titlu și comparând cu acțiunea, cu structura epică a romanului, îl consider nepotrivit. El, titlul, sugerează o stare de fapt pesimistă, tinzând ușor spre tragedie. Ori, luând lucrurile grosso-modo, avem drame, dar  nu tragedii.

În ce privește stilul scriitoarei, prnind de la aprecierile generale ale lui Eugen Lovinescu „Oricât ar fi de complicată, problema stilului e dominată de principiul armoniei dintre fond și formă. Stilul trebuie să urmeze ritmul mișcărilor sufletești, așa că nu are o valoare absolută, ci numai una prin raportarea la fond”, se poate aprecia că fondul romanului îl regăsim în temă și subiect, iară forma de exprimare se depărtează de narațiune, căutând virtuțile în dialog. Dar nu este suficient, ca roman psihologic autoarea îmbinând dialogul cu monologul. Socotim a fi un monolog și reflecțiile interioare exprimate, ca formă scrisă, însemnarea și jurnalul.

Ca orice roman de factură modernă, tema fundamentală nu se identifică printr-un singur concept. Violeta Craiu îmbină, cu măiestrie scriitoricească pe puțin trei teme: viața și moartea, iubirea, viciile omenești.

Romanul, ca structură epică, conține două părți: ”Destăinuirea tinerei Ginet” și „Agonia fericirii”, care dă și titlul cărții.

În prima parte forma de exprimare este monologul. Eroina (Ginet) își recuperează un jurnal ținut pe timpul spitalizării, deducând, destul de îndelungată, pentru o dezintoxicare medicamentoasă și alcoolică. În adevăr, se regăsesc acolo accente sumbre, pesimiste, la limita fragilă dintre viață și moarte. Deși se consideră o fire voluntară și puternică, pierderea unei ființe dragi, însingurarea, disperarea o aruncă pe panta alcoolismului, a degradării fizice, a cercului vicios format din speranțe și deziluzii.
Doi factori o influențează pozitiv, psihoterapia și prietenia cu un confrate de suferință. În ambele cazuri nu se exacerbează efectele interacțiunilor umane, căci ele pot fi coroborate cu dorința intimă,  cu fondul sănătos de caracter, cu voința proprie de de a învinge boala, cei doi factori externi funcționând, sprijinind eforturile proprii, intime.
 
Oricum ar fi, Ginet depășește pragul psihologic dintre dependență și viață normală. Are tăria de a-și reciti propriile însemnări care, în esență descriau momentele de viață, dintre care câteva sunt halucinații, coșmaruri.

În partea a doua: „Agonia fericirii” predomină dialogul. O întâlnire (întâmplătoare sau nu?!) cu acel coleg de suferință pe al cărui umăr și-a plâns adeseori neputințele pe perioada spitalizării îi dezvăluie cine este de fapt personajul, ce resorturi intime,  psihologice l-au determinat să se apropie de sine. Recunoaște că interacțiunea a fost reciprocă. El însuși se afla în fața unei depresii. Pierduse o ființă pe care o iubise sau față de care simțea doar o atracție erotică!? Oricum, era o fire dominată de porniri sexuale necontrolate, ajuns la vârsta a doua, periculoasă pentru bărbați. Altminteri, familist convins!

Personajul episodic, o ingenuă adolescentă, care i-a sucit mințile familistului era o drogată sadea. Nu fuma „iarbă”, ea își injecta în vene droguri mult mai puternice. Asistăm acum la o dramă de viață. Tânăra, având predispoziții erotice peste limita normală, a reușit să-l corupă pe familist, sufocându-l cu o dragoste pătimașă, ținându-l sub mrejele uor farmece nefaste într-o continuă viață de adulter. Descoperind că iubita  sa este o nimfomană, stare pe care o susținea prin injectarea de droguri, bietul om face eforturi susținute pentru a o scoate de sub această dependență, dar fără efect. Tânăra moare în urma unei supradoze, iar bărbatul suferă înecându-și amarul în alcool. Internat pentru dezintoxicare o cunoaște pe Ginet, eroina noastră cu care întreține o frumoasă relație de prietenie de pe urma căreia au de câștigat. Influențându-se reciproc, își stimulează resursele proprii de vitalitate, depășind astfel pragul  psihologic spre însănătoșire.

Romanul ne propune spre analiză două destine diferite. Pornind de la aceleași cauze, alcoolismul, combinat cu  plăcerea consumului exagerat de medicamente așa-zis calmante și „moartea albă” a drogaților, se prefigurează două trasee, cel spre extincția fizică, pe de o parte iar pe de altă parte cu doza sa de optimism, cu vindecarea și reintegrarea în societate.

În cel de-al doilea caz nu este lipsită de importanță influența unor factori externi. În cazul „Ginet”, a psihologului, medicului curant care-i caută prietenia și încrederea, dar și a colegului de suferință.
Cu alte cuvinte, când se conjugă factorii de influență socială pe bază de dragoste cu dorința intrinsecă de a depăși starea de boală psihică, rezultatele nu se lasă mult așteptate

din ciclul Cronica pricopsitului
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare