ÎNTRE DOUĂ STILURI

Jenică CHIRIAC


Preacunoscuta și apreciata poetă Valentina Balaban delectează cititorii cu o nouă apariție editorială, placheta de versuri „Taină săgetând rubin”, Editura PIM-Iași, 2017. Volumul beneficiază de o prefață (Pe un nou drum, poate pe urmele de aer ale păsării cu cioc de rubin”) sub semnătura unui avizat și exigent scriitor și critic literar, Adi G. Secară – Halibey.

Titlul acestei  cronici literare (de prefață) sugerează subtil similitudinea dintre opera brăilencei și „Pasărea cu clonț de rubin” a lui Nicolae Labiș. Fără doar și poate referința o onorează pe Valentina Balaban, care, iată, se află la al optulea volum de poezii.
 Această ultimă apariție  auctorială este socotită și de autoare eveniment prin toate componentele sale, editură de prestigiu, având redactor de carte pe cunoscuta Rodica Rodean, președinta Asociației „Universul Prieteniei – Iași”, sub a cărei egidă a apărut volumul. De asemenea, prin reperele bibliografice și notele critice semnate de prestigioase personalități literare: Lucia Pătrașcu, Dumitru Anghel, Emilian Marcu.

În adevăr,  poeta Valentina Balaban, parcă spre a face dovada talentului său incontestabil oscilează între ermetismul poetic, intelectualizat și clasicism. Avem în vedere două sonete: „Plâng și mă supun” și „Grădina Maicii”. Poezia cu formă fixă (sonetul) ne scutește de comentarii privind canoanele prozodice, dar ne suscită interesul prin conținutul de idei. Prea grave sunt subiectele abordate pentru a fi ermetizate în forme moderne de vers alb, liber.

În poezia „Plâng și mă supun” (sonet dedicat tatălui său), poeta, într-o citanie deplânge moartea tatălui, vers după vers, strofă după strofă, abundând în exprimări metaforice. În prima strofă se creează atmosfera în care se îngemănează natura „cer de plumb”, cu „vânt tăios”, „cosmos anulând” cu durerea sufletească  pierderea unei ființe dragi, „tata-n cer chemat”. Există aici, în ultimul vers al acestei strofe o reflexie profund filosofică a neînțelegerii de către oameni a legilor imuabile ale vieții și ale morții, după ce repetă leitmotivul sonetului, „mă supun plângând”, iarăși un mod corect de gândire și acțiune. Strofa a doua, ea însăși o întreagă filosofie de viață ne-ar permite o analiză având ca scop final deslușirea în expresii inteligibile, pe înțeles general a imaginilor metaforic  zugrăvite, dar având logica lor în economia sonetului. În ultimele trei versuri, potrivit canonului unui sonet, se reia descripția inițială, în care actanții sunt omul și natura, începutul și sfârșitul, culminând, firesc, cu declarația de iubire veșnică (pag.71)

„Grădina Maicii este un imn închinat, cu simțire adânc patriotică meleagurilor natale, acelei presupuse „Grădini a Maicii Domnului”,  prin tot ce are ea, frumuseți naturale, „datini vechi”, strămoșii ce luptară „pentru mândra  țară”, „muzica și versul, bardul Eminescu” (pag.72)

Poeta Valentina Balaban pune un semn egal de spiritualitate între trăirile Eului artistic și poetic, între simțirea cea tainic strecurată de Dumnezeu ca Iubire de sine și de părinți alături de familia cea mare a nației din care face parte. Nu întâmplător, deloc aleatoriu, din întreg volumul se desprind ca „taină săgetând rubinul” două sonete de certă valoare literară. Aici s-a dezvăluit în întregime sufletul Valentinei. De aceea și noi, încălcând propriile principii ce ne  ghidează în elaborarea cronicilor pricopsite am început cu sfârșitul.

Ca mărturisire de credință, în „Aprind” (pag. 13), autoarea deschide calea poeziei, în „caruselul gândului”, căci „Aprind pană nouă scrisului/ pe aleea Căii Lactee”. Dar plăsmuirile.../ „țâșnesc din călimara cu lacrimi”. Tristețile, durerile, necazurile vieții  țâșnesc din harul poetic. A scrie poezie nu este o fericire de bonton, ci, mai degrabă o combustie interioară, un consum energetic fără de care flacăra pâlpâindă a gândului se stinge înainte de a face „lumini licărind”.

În „Stelarii visului” (pag.17) dăm față-n față cu poezia de iubire. În ermetismul gândirii sale, poeta sugerează sentimental, neuitând a pune în antiteză iubirea cu moartea ca într-un carusel, în timp ce de-o parte urcă „pe orbitele văzutelor prezente”, de cealaltă parte coboară  „în colbul crucilor”, căci, în adevăr, dragostea implică și suferință, poeta utilizând sintagma „amarul iubirii”, oximoron,  nu rareori întâlnit!
 
O preferință mai veche o aduce pe Valentina Balaban pe terenul creației cu tentă religioasă. Dacă, în alte poezii, din anterioare volume, senzația de Divinitate era oarecum explicită, mai pe înțelesul profanului, de data asta dovedindu-ne evoluția spre ermetism, autoarea caută și găsește formula excesiv metaforică, făcându-l pe lector să apeleze la  întreaga sa capacitate  de interpretare. Nu este (credem!)  oricui, la îndemână să priceapă cine își oblojește „nori triști”, niște „răni străbune”, ori cine este evadat „din cuie”. Vrea să scoată „spinii pictați pe rugi sângerânde”, adresând rugile „către Tatăl Nostru/ Cel ce spală nevoi/ prin șuvoaie de ploi” (Prin șuvoaie de ploi, pag. 25)

În „Veselia cherhanalelor” (pag. 49), poeta descrie un peisaj dunărean unde „lotca separă nuferii”. În baltă parcă vezi un pescar lipovean bărbos, trăgând tacticos și uniform la rame „ce așteaptă plinul năvoadelor”, spre a produce „veselia cherhanalelor”. Imaginea aproape cinematografică se completează cu „alaiul înstelat” ce alunecă „pe aleea undelor”, „printre sălcii” pe o baltă-oglindă în care se reflectă Luna „ într-un concert lacustru”.

Intrată pe domeniul arhetipal al Brăilei multiseculare, Valentina Balaban îi închină un imn într-un acrostih de șase versuri, câte litere cuprinde BRĂILA. Este, de remarcat conciziunea cu care scoate în evidență trăsăturile definitorii ale orașului nostru. Spre pildă, nu se uită creatorii de frumos autohtoni numiți „Barzii din Brăila mea iubită”. Într-o expresie fără predicat sugerează dispunerea radială a urbanismului inițial, ca în următorul vers „Au căutat voioși Tanti Elvira/ inocenții pe sub sălcii, tei...” să se refere la locuitorii acestui areal cosmopolit. Și încheie cu „Lotca Dunării în ritm de vals”. În doar câteva cuvinte, meșteșugit alese revedem „drumul fără pulbere” al bătrânului fluviu ce ne scaldă picioarele care se rotesc în ritmul valsului compus de Ivanovici, replică peste valuri și timpuri a „Dunării albastre”.

„Ajungem, astfel la calitatea de „...OM” (pag. 51). Să ai tot timpul din lume pentru a desluși sensurile absconse în spatele unei filosofii metafizice. De la ridicarea sa „Dintr-un atom și un ton rostit pe ape”; din Adam și coasta lui, femeia Eva, să ajungi la omul de astăzi cu emoții, sentimente și „Înmulțind talentul” în dezvoltarea energiilor  „peste răbdarea Timpului” într-o devălmășie de deșertăciuni, dar agreate de ușurința gândirii umane.

Lupta, sacrificiile, lacrimile și suferințele înaintașilor pentru un prezent primit „cu nepăsare” de contemporani își află expresia artistică în „Urletul lupului”. Atmosfera e încărcată de „lacrimi doinite”, „prin tranșee sângerânde”, sub „ecoul gloanțelor”„ tors pe sacrificiul neamului”.

Valentina Balaban și prin acest volum de versuri face pași importanți pe calea deloc lesnicioasă a poeziei moderne, plină de simboluri.

din ciclul Cronica Pricopsitului