Impresia de prim contact a lecturii este că poezia de dragoste a poetului Petre Rău, procesată pe un palier tematic de o diversitate capricioasă şi rebelă, sfidează toate regulile genului dar are ingredientele originalităţii şi registrul prozodic al unui canon erotic, ce-i asigură postura emblematică a notorietăţii literare, scriitoriceşti. O poezie, din care răsar poveşti idilice adolescentine, pe portative de sentimente în derivă, incontrolabile şi uşor desuete, cu artificiul şi patetismul primei "scrisori de amor", cu prima "declaraţie de dragoste" ori cu fiorii primului sărut; o erotică pură şi fascinantă, ca un belcanto napolitan, pe libretul operei "Elixirul dragostei" de Gaetano Donizetti, cu iubiri spectaculoase, iubiri pasagere şi fixaţii emoţionale autentice.
"Uvertura" erotică este asigurată de volumul "Întârziata vestire" (2002), cu vreo 13 poeme cuminţi, în metrică reprezentativă, de regulă catren cu rimă încrucişată: "Vai iubită iubire discretă / Spre tine la tine să zbor / Să plutesc din planetă-n planetă / Să urc să tot urc să cobor" ("Iubită iubire", pag. 7); cu apelative dulci, uşor neoanacreontice de secol XVIII, naiv şi declamativ, într-o aparentă şi provocatoare intimitate de cerdac boieresc, cu poeţii Costache Conachi şi Ienăchiţă Văcărescu: "Verde vale de rai / Nepăscută de cai / Undeva tu erai / Doar a mea" ("Vale de rai", pag. 8), un idilism spontan şi fastuos, protejat de falduri grele de catifea, cu nostalgii dintr-o podgorie cu nuci bătrâni şi viţă de vie.
Ca să treacă abrupt la o formulă prozodică originală şi inovativă în poemul "Sunt nebun murmurând beethoven" (pag. 9), cu plasarea titlului în primul vers din strofa I; în versul al doilea din strofa a II-a; în versul al treilea din strofa a III-a şi în versul al patrulea din strofa a IV-a, ca o glossă, "marca Petre Rău", de inspiraţie sentimental-vocaţională, pe un ideal erotic-intelectual: "Şi în şoaptă închin un catren / Prea des născocitei mele iubiri / Sunt nebun murmurând beethoven / Înfruntând în amurg amăgiri" (strofa a III-a). Adică, de la aluzii elitiste, muzica totală a lui Ludwig van Beethoven; la poezie de dragoste, modernă, cu declaraţii-semnal, în care nu mai încap compromisuri, abandonul sau trădarea: "Iubito, suntem un triunghi / Cu laturi perfect neegale / ... / Vinovat fiecare avem câte-un colţ / Iar noi amândoi avem două / În fiecare depunem câte o speranţă" ("Iubito, suntem un triunghi", pag. 11); cu momente de cumpănă sufletească, dar parcă "s-ar juca şi de-a dragostea neîmpărtăşită", într-un lirism de travesti, de deghizare matrimonială. De fapt, declaraţii de dragoste halucinante, pe o ritmică verbală năucitoare şi pe ritualica orchestrală dintr-un pasaj introductiv, ca o ameninţare obsesivă dintr-o Simfonie beethoveniană, "a Destinului": "Undeva, cândva, cineva / Era cu mine, cu mine era / Eram cu ea, cu ea eram / Şi-o iubeam, şi-o iubeam, şi-o iubeam" ("Undeva, cândva, cineva", pag. 20).
Din volumul "Ultima noapte cu Bernoulli" (2010), vreo 15 poeme cu o formă prozodică modernă, în care poetul părăseşte catrenul şi rima încrucişată, modifică şi fluxul emoţional, direcţionându-l spre o nostalgie fără obiect, în acorduri uşor pesimiste, de impas sufletesc: "cât am plâns poate s-a scris pe undeva / când am iubit n-am ştiut / fetele rele s-au îndrăgostit de mine / am străbătut ceasuri pe drumuri pustii / rătăcindu-mă de umbra mea" ("Cât am plâns", pag. 23). Deşi invocă apeluri disperate: "de ce nu-mi vii tu iubire supremă / să mă ocroteşti ca un zeu" ("de ce", pag. 25), de nicăieri nu mai există nicio speranţă, doar un S.O.S. disperat: "alerg pribeag pe unde găsesc iluzii migratoare / din care storc hulpave poveşti" ("Astăzi durerii nu i-am dat nicio şansă", pag. 27), ca o patologie a unei iubiri neîmplinite, o iubire crispată, cu melancolice stări de nondialog: "tristeţea mea vede mulţimea de câini / mulţimea de oameni cum latră" (Ibidem).
Cu doar patru poeme în metru clasic, cu rimă încrucişată, în volumul "Singurul apei" (2011), irump senzaţii de recul în iubire, ca rezultat al scurgerii Timpului, cu motivaţii asumate pentru deziluzii în devenire şi cu semnalele unui Apus, justificate de un diagnostic erotic, fără şansa unei terapii sufleteşti: "Aventuri nu mai există, ce-a rămas e doar iubire / Care din constanţa lumii ne priveşte doar pe noi / Aş vrea veşnic să rămânem ascunşi într-o amintire / Să rămână-n lumea asta doar iubirea şi noi doi" ("M-au prins zorile iubito", pag. 42).
Volumul cel mai bine reprezentat în antologia "Comisele iubiri" este "Eden în cădere" (2012), cu 36 de poeme în registru prozodic de ultimă generaţie, în care domnul Petre Rău păstrează dialogul cu sine, pe portativul unei poezii erotice, în afara canoanelor speciei lirice consacrate, în tonalităţi programatice, ca un Impromptü sentimental, incontrolabil, pe note discordante. Cu tânguiri elegiace, poetul dezamăgit în iubire afirmă: "scriu poveştile de amor ale altora / dar pe a mea n-am ştiut-o vreodată", deşi ar vrea să convingă, să se convingă pe sine: "doar am una oho / am şi eu una fraţilor", însă una neîmplinită, oarecare, pentru că: "tu care m-ai iubit un termen nedrept de scurt / pe când trebuia să fim amândoi" ("scriu poveşti de amor", pag. 47).
Poezia de dragoste este, aşadar, tema majoră a liricii poetului Petre Rău, pe care o gestionează, mereu aceeaşi, pe coordonatele eşecului sentimental, de rătăciri şi neşanse, ca-n vremurile de început ale poeţilor paşoptişti: oho prieteni / ce mai ştiţi despre iubita mea / căci mie / mi-a tăcut de mult îndărătnicul ornic / ... / şi mă zbat apoi în migratoarele-mi iluzii" ("ce mai ştiţi", pag. 48), deşi mesajul liric se scurge înspre un orgolios sentiment de bărbat împlinit, răsfăţat de succese amoroase, pe acordurile preclasice ale unui madrigal din repertoriului Corului dirijat de Marin Constantin. Adoraţia pentru Divinitate sau pentru femeia iubită se află sub acelaşi semn păcătos al rătăcirii: "în povestea mea de dragoste cu tine / dumnezeu nu mi-a dat niciun sfat util / atât de zgârcit a fost cu mine / sau poate mă invidia cine ştie" ("ziua întâi: pregătirea", pag. 52), ca o etalare a unei bărbăţii provocatoare, între hulă şi blasfemie nevinovate.
Iubirea, ca o obsesie, este tema unui poem de o rigoare matematică, profesia domnului Petre Rău, de o acută şi pedantă obiectivitate: "am deschis o fişă / cu problemele noastre iubito / ... / şi să clarific pentru eternitate / să vadă şi posteritatea cine a iubit şi / cine nu cine mai mult şi cine mai puţin / care pe care a înşelat / cât cum unde şi când? ("fişa noastră cea de toate zilele", pag. 51).
Există în poezia de dragoste din volumul "Eden în cădere" momente de cumpănă şi de abandon în disperare: "pretutindeni azi fericirea mea a rămas într-un / pat şi acela pustiu" ("ultimul pat", pag. 57); o disperare crispată, gestionată elegant, ca o scuză... "scorţoasă", într-un salon de epocă parizian, dar într-o stare de permanentă graţie: "abia după ce tăcerea s-a aşternut între / noi mi-am dat seama că mai aveam atât / de multe să ne spunem" ("însingurarea", pag. 65), pentru ca să irumpă, pentru echilibru, o poezie de un patetism şi de-o puritate angelică: "mi-am descoperit inima / în braţe la tine / ... / de-mi ziceam / e de dragoste / e de abis / e înspăimântătoare de năucă / e dumnezeiască" ("inima pernă", pag. 68).
O lirică cu o tematică în răspăr, între fericirea iubirii pământene, imprevizibilă şi păcătoasă adesea, şi iubirea edenului pierdut prin păcatul "fructului oprit" şi speranţa recâştigării prin jertfa Răstignirii; o poezie de dragoste, ca o erezie, în afara normelor etice, înrudită mai mult cu fascinaţia păcatului: "de când am început să te iubesc / ... / mi-am propus să nu-l mai slugăresc pe dumnezeu" ("pe unde mai eşti", pag. 81).
Nu întâmplător, domnul Petre Rău a acordat cel mai mare spaţiu în antologia sa volumului "Eden în cădere", un poem uriaş despre iubirea ca izbăvire a păcatului ancestral salvat de puritatea şi necesarul perpetuării speciei umane, creaţie a Divinităţii, într-o declaraţie de "mea culpa", asumată romantic: "am greşit pesemne / gata iubito / nu-mi mai pun nicăieri semnătura" ("iluzorica mea semnătură", pag. 83).
Ultimul volum al antologiei, "Îndrăgostirea de zmeu" (2015), adună zece poeme lungi, pe câte două pagini, care modifică abrupt, intempestiv şi derutant tonalitatea liric-erotică, idilică şi fascinantă, cu largi volute emoţionale, direcţionate spre o altfel de IUBIRE, iubirea de ideal uman, peste care s-a năpustit, într-o răscruce de Istorie, o altfel de dragoste: "unde nimeni nu mă forţase vreodată să fac rău / nimeni nu mă forţase / şi am găsit adăpostul prielnic visului meu" ("Singurătatea", pag. 89). Explicaţia pare a fi una singură, deoarece nuanţele, polifonia semantică a sentimentului iubirii, pot acoperi până şi ultimul colţ de singurătate: "Din starea de durere trebuie să te vindeci / omule n-ai altă cale fiindcă / mereu iubim ca să nu fim singuri" ("Infernul unei rătăciri", pag. 92).
"Comisele iubiri", o carte-semnal despre filosofia simplă şi umană a celui mai peren şi dumnezeiesc sentiment, IUBIREA, după aserţiunea indubitabilă a poetului Petre Rău: "Poezia este o mare nevoie de îmbrăţişare" şi după îndemnul adresat cititorilor săi: "dar n-am să vă plictisesc cu iubirea mea / ieşită din minţi / o aveţi şi voi pe a voastră" ("Adevărul despre iubire", pag. 104).
publicat în revista Litera 13, nr 11, p.16-17
Postări
0 Comentarii