RECENZIE VENINOS - SERAFIMIZARE de Zeno HALUPA

Dumitru ANGHEL

Volumul de aforisme „VENINOS – SERAFIMIZARE”, Editura PIM, Iaşi, 2016, 70 de pagini, marchează debutul editorial al scriitorului Zeno Halupa, cu un titlu dublu, reprezentând de fapt cele două capitole, într-o alternativă de antiteză prin diminuarea unei semnificaţii agresive a primului: VENINOS - şarpe, otravă, tentaţia păcatului ancestral, prin semantica celui de-al doilea: SERAFIMIZARE – serafic, îngeresc, pur, nevinovat, candid. Două capitole, aşadar, inaccesibile, intolerabile până la nonaccept şi refuz total, etic, moral şi religios; cu identităţi editoriale distincte, fiecare cu Prefaţa sa, semnate de scriitorul Valentin Popa.

Tânărul Zeno Halupa, cu studii de Teologie ortodoxă, şi-a ales în cartea sa de debut o temă îndrăzneaţă: aforismul – sentinţă, maximă, cugetare; un cuvânt cu o tonalitate polifonică, ca un adagio intelectual, sobru şi maiestuos, între un creştinism manifest, marcat de o gândire pozitivă, chiar şi atunci când judecăţile sale sunt aspre, din zona răzvrătirii, a acuzaţiei directe, condamnabile, ori a oprobriului fără menajamente, şi o filosofie rezultată din lecturi îndelung digerate şi o experienţă de viaţă pe măsură.

Aforismele domnului Zeno Halupa sunt... „frânturi” de gânduri în derivă controlată, cu o tehnică stilistică impetuoasă, cu acorduri tematice mereu altele, de la concepte creştine, în acorduri de orgă din muzica religioasă a „Patimilor după Ioan” sau a „Oratoriului de Crăciun”, de I.S. Bach; la intense trăiri din „spectacolul lumii”, pline de prospeţime şi acuitate spirituală, ca nişte pizzicato, pe arcuşul vivace al unor Capricii de Niccolo Paganini.

Aforismul, specie literară a genului epic cult, cu nuanţări de început în cultura populară anonimă, este prezent, de exemplu, în lucrarea „Pilde, povăţuiri şi cuvinte adevărate” de Iordache Golescu, cu pronunţat caracter laic, sau în culegeri de factură religioasă ale arhimandritului Nifon Criveanu, şi va fi foarte cultivat în literatura română.
Surprinzător este faptul că aforismul, această „perlă” de înţelepciune şi filosofie aplicată, se află în preocupările unui tânăr autor, în condiţiile în care mai ales poezia este preferata celor mai mulţi scriitori de toate vârstele. Mai mult, cultura ortodoxă a domnului Zeno Halupa i-a înlesnit accesul în zona temelor religioase, domeniu în care au excelat nume importante din literatura română, şi iată doar câteva exemple: „Dumnezeu iartă. Natura niciodată” (Carmen Sylva); „Amvon: Tribuna electorală a lui Dumnezeu” (Tudor Muşatescu); „La Dumnezeu poţi ajunge doar prin oameni” (Teodor Dume); „Dumnezeu: Universul redus la esenţă” (Costel Zăgan) etc. etc.

Revenind la volumul „Veninos – Serafimizare”, la prima lectură este un amestec derutant de impresii – efect imediat, liber de orice canon, care ar putea stopa „dreptul la opinie” în materie de concept spiritual, mai întâi de sorginte religioasă, apoi de libertate la limita atee a oricărei ingerinţe spirituale. Creştinul-filosof şi filosoful-liber cugetător mai că „nu-şi scot... săbiile din teacă”, deşi un tip anume de „cavalerism” medieval, între bigotism intransigent şi erezie contestatară, parcă ar dori un pact de înţelegere şi pace, şi duhovnicească, şi laică.

Cugetările autorului se derulează pe o Istorie a civilizaţiei umane, de la zeităţi păgâne la „eroi” creştini: „Artemis n-a avut niciodată curajul să-l supere pe Hades cu ceva...” sau „Nu îngădui ca între tine şi lume să se înfiripe o dragoste precum cea dintre Cain şi Abel...” (pag. 9). În cele mai multe dintre aforismele din capitolul „Veninos” există un sindrom al împotrivirii, pe orice segment ideatic şi pe fiecare dintre argumente ori motivaţii: „Şi-a înălţat un turn de fildeş, dar a uitat ca la temelia lui să pună elefanţii şi rinocerii ucişi pentru el” (pag. 10), iar acuzaţia este totală, fără drept de apel. Chiar şi în aforismele-replică banală, Zeno Halupa este intolerant, persiflant chiar: „O femeie a devenit pictoriţă doar ca să-şi poată picta chipul copilului avortat...” (pag. 11).
Cum spuneam mai sus, sursele cugetărilor sale vin din zona unei culturi antice: „Hera s-a îmbolnăvit de Alzheimer şi a uitat toate adulterele lui Zeus...”, dar trimiterile, voalat pedagogice, se îndreaptă ironic şi protestatar spre zone de acută actualitate: „Cupidon s-a îndrăgostit peste cap de poeziile de dragoste ale lui Maiakovski...” sau „Artemis, după «Moartea căprioarei», şi-a pierdut minţile şi a fost internată într-un sanatoriu...” (pag. 12).

Zeno Halupa acuză, condamnă, sfidează, anulează nonşalant chiar sursa maximelor sale: „Cuvintele filosofilor nu sunt decât nişte litere legate între ele cu vertebrele putrezite ale raţiunii” (pag. 14). Îşi îngăduie şi revolte atee, probabil după îndelungi tatonări şi crispări spirituale: „Ce bine că m-am lepădat de ştreang – epitrahilul sub care diavolul îmi promitea să-L ierte pe Dumnezeu pentru fiecare om creat”, dar are grija să-şi asume, ecumenic şi pios, o alternativă divină de acceptare creştină a sacrificiului Dumnezeiesc: „M-aş fi putut vindeca de toată suferinţa doar dacă aş fi fost o rană în trupul lui Iisus” (pag. 15).

Autor de aforisme în proză, Zeno Halupa are sigur o cultură lirică şi o preferinţă nedisimulată pentru poezie, forma cea mai elevată, alături de muzică, a Frumosului, categorie a Esteticului, pentru că aminteşte, citează permanent din poeţii Lumii, de la Homer la Shelley; de la Eminescu la Nicolae Labiş; de la Nichita Stănescu la Grigore Vieru, o adevărată cronică a unor biografii, pline de prospeţime, puritate şi vocaţie a armoniei: „1400 de grame; atât cântăreşte pentru noi, românii, creierul lui Eminescu, şi pentru îngeri, inima lui Dumnezeu” (pag. 21); „Nu Nichita a scris Elegiile, ci Dumnezeu a numărat până la unsprezece” (pag. 44); sau „Dintre români, cred că doar Vieru şi-a ştiut mama ca pe Tatăl nostru” (pag. 18).

Dar „atacă” viciile şi toate păcatele oamenilor: „Duşmănia dintre oameni, banalul în faţa căruia până şi cerul îşi mai trage un nor peste ochi...” (pag. 32) şi-şi raportează opţiunile incriminatorii în cel puţin două direcţii spiritual-culturale, când simte că există o reală contradicţie între ordinea faptelor şi morală, iar scriitorul îşi reprimă drastic orice implicare, dincolo de doar o vagă reconstituire a cauzalităţilor: „La mâini, strâns cu lanţurile apostolului Petru. La picioare, strâns cu lanţurile lui Dostoievski. Dar chiar şi aşa, eu tot n-am să-mi convertesc gâtul la ştreang” (pag. 36).

Aforismele lui Zeno Halupa sunt şi sentinţe cu valoare de concluzii, deşi par virusate de ambiguităţi provocatoare: „Dragostea la prima vedere dintre om şi ură face balerine din cuţite” (pag. 39); „Eşti laureat al Premiului Cioran, pentru debitul de neant din tine” şi, ca să fie şi mai convingător, adaugă o doză copioasă de ironie şi sarcasm: „În preajma voastră, până şi ştreangului i se mai pune un nod în gât” (pag. 40).

Filosoful Zeno Halupa are şi explicaţii prin care încearcă să dezlege toate misterele naşterii şi ale căderii în păcat a Omului: „Piatra de la mormântul lui Iisus este osânda sisifică a diavolului” şi-şi justifică aserţiunea existenţială printr-un argument emoţional-declamativ, sub protecţia unei „umbrele” conceptuale: „M-am adaptat perfect veninului uman; mă simt ca un Diogene trimis în tartar pentru a le ţine danaidelor predici filosofice despre butoaie” (pag. 41).

Sunt în această carte şi cugetări-aforisme din zona laică a păcatelor omeneşti de toate zilele: „Există atâţia pseudopoeţi în România, încât ai putea umple cu ei hrubele Brăilei” (pag. 47) sau „Zâmbetul tău este numai o sârmă ghimpată, în care s-au agăţat două buze trandafirii” (pag. 48).

Capitolul I, „Veninos”, se încheie, după tot veninul adunat în tot atâtea sentinţe moralizatoare, cu afirmaţia ritoasă a autorului, pe care l-am bănuit că următoarea sa carte va fi de literatură lirică: „Cât timp voi trăi, voi învârti la veşnicia poeziilor lui Labiş” (pag. 51).

Capitolul II, „Serafimizare”, însoţit de două ilustraţii semnate de Cristina Georgeta Halupa, între laic şi iconografie, este de mică întindere, cu doar câteva aforisme, uşor îmblânzite, fără acute provocatoare şi, mai ales, în diminuare pe fluxul unei avalanşe de surse culturale. Incizia belicoasă, veninoasă (!?), din primul capitol, pare uşor anesteziată de atitudini conciliante..., indusă semantic din dualitatea înger – blândeţe, concept filosofic şi de... „pace sufletească”: „Ochii tăi îmi sunt branhii în potopul de iubire pe care mi-l porţi” (pag. 59).

Aforismele... serafice ale domnului Zeno Halupa sunt zămislite dintr-o perspectivă multiplă, ponderate de un „passo doble” armonic, între clasic şi romantic, chiar în contracurent ideatic: „Violonistă aşezată la încheieturile întunericului, te văd decantându-ne ca un recviem din arcuşul cu fire de sârmă ghimpată”, apoi în atonal, ca să irumpă violent, aspru: „...mai tristă decât o aureolă deşertificată...” (pag. 61).

Găseşte rapid supapa de normalitate: „Carul de foc al dragostei îşi învârte roţile în ochii tăi...” (pag. 62) şi mai toate aforismele serafice capătă o determinare sentimental-erotică: „Ziua ta de naştere coincide cu ziua porţilor deschise ale raiului” (pag. 63). Sunt adevărate declaraţii de dragoste: „...atât de frumoasă, încât îl puteai convinge chiar şi pe Narcis să muriţi de-a dreapta şi de-a stânga lui Iisus”, iar argumentul cel mai convingător este de-o sinceritate spontană şi învăluitoare: „Cu tine alături, sunt nemuritorul de filosofie” (pag. 65), cu un lirism graţios şi uşor frivol.

„VENINOS-SERAFIMIZARE”, o carte de debut, îndrăzneaţă şi sinceră, protejată de o remarcabilă aserţiune ecleziastică şi de un ritual cultural laic valoros, în care prozatorul-poet şi-a asumat, inteligent şi elegant, propriile opţiuni spirituale.
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare