Dincolo de octombrie, noiembrie, decembrie











Cristina Beatrice PREDA

Ce se află dincolo de Octombrie, noiembrie, decembrie? O enigmă, un labirint, o fereastră?

Honorè de Balzac spunea aşa: “Necunoscutul este infinitul obscur - şi nimic nu este mai atrăgător.”

Privesc prin crăpătura geamului grădina casei. Erau prezente. Cu chipurile livide şi degetele pe jumătate încleştate trasau contururi cu apă şi foc. Păreau să îşi construiască viitorul.

Să mă îndepărtez? Ezit. Nu le mai văzusem nicicând atât de graţioase, de pricepute în meşteşugul lor. Pletele aurii şi argintii le fluturau vâlvoi în timp ce întemeiau două castele, două căi, două destine. Prima dintre ele, cea cu arama pe gene, îşi plimba trena, aruncând o vrajă de rugină asupra frunzelor copacilor. Sub efectul aceluiaşi mister, pomii şi viile înşirau mărgele fructifere. Ca o pecetluire, pastelul fu închis într-un zefir plumburiu, specific poeziilor bacoviene. Creatura mirifică zâmbi superior.

De cealaltă parte, fata cu cercei din ţurţuri îşi însemnă teritoriul, foşnindu-şi rochia de împărăteasă. Mugurii de omăt răsăriră ca roua în palma unei dimineţi de vară, iar îngheţul din ochii domnişoarei se răsfrânse în oglinda unui mic râu care marca graniţa.

După ce turnul fiecăreia a fost încoronat cu amestecuri cromatice, s-au retras în leagăne, unde torceau vijelii şi nămeţi, cu fuioare castanii şi dalbe, pentru natura vulnerabilă.

Le analizam vertiginos gesturile şi mişcările, încercând să înţeleg dacă anotimpurile fraternizează în ograda taciturnă. Lacul se metamorfozase într-o punte de legătură, depăşind stadiul de zid despărţitor. Susurul lui avea deopotrivă note tomnatice şi iernatice, care se contopeau melodios spre eternizarea fericirii.
Din palatele domniţelor se ramificară aripi distinse ale toleranţei, unindu-se într-o corolă de minuni, pe care lumea nu o poate strivi, fiindcă dragostea este lumina ce străluceşte indiferent de starea vremii.
Ce se află dincolo de Octombrie, noiembrie, decembrie? Frunze, fructe, oameni de zăpadă?
Inima îmi şopteşte că simbolizează ceva mai mult. Două suflete de zâne în slujba frigului, cu picături de umanitate şi prietenie.

Îmi lipesc fruntea de fereastra lată, prima care vede zmeul primăveratic ridicându-se pe cerul renaşterii, care gustă din cireş în sezonul estival, care oblojeşte frunzele năpăstuite, care cuprinde moliciunea întâiului fulg de nea, şi mă las să respir esenţa blândeţii cu care mediul înconjurător îşi acceptă schimbările.
Se însera. Stelele se perindau pe bolta cerească precum dantela pe o perdea de vise. Fetele se asemănau cu ielele diafane ce ademeneau noaptea la căpătâiul lor. Împreună cu doi greieri peregrini, fredonară un cântec de leagăn şi traseră zăvoarele palatelor.

Am abandonat şi eu şueta, ducându-mă în salon. Contemplând la cele petrecute astăzi, m-am aşezat în fotoliu şi am decis: “Dincolo de Octombrie, noiembrie, decembrie este PACE, iar PACEA este cea mai sensibilă ramură a universului.”
Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare