Ticker

6/recent/ticker-posts

Lansare de carte cu... repetiție

Jenică CHIRIAC

Marți, 12 septembrie, 2017, la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor „Ana Aslan”, Brăila, a avut loc lansarea romanului „Amurg”, semnat de scriitorul teleormănean Valeriu Ion Găgiulescu. Au vorbit despre carte și autor Dumitru  Anghel, profesor, publicist, critic  literar și muzical, membru al U.S.R. și Mihai Vintilă, scriitor, editor și redactor. Prima ediție a acestui roman a fost tipărită la Editura „Opinia”, Brăila, în anul 2008. Tot atunci, la Cercul Militar  a avut loc lansarea, împreună cu volumul de versuri „Potcovarul lui Pegas” (acesta într-o formulă nonconvențională).

Anul acesta, 2017, autorul a revizuit textul ediției princeps și l-a tipărit la Editura InfoEst, din Siliștea, județul Brăila.

Aceste informații vin să explice titlul cronicii pricopsite și, în niciun caz, nu aspiră la calitatea de reportaj. Subliniem doar, că Dumitru Anghel, coleg de elementară cu autorul, cronicar avizat atât al biografiei acestuia, dar și al operei literare, a avut un expozeu de suflet.

Recitind romanul în această a doua ediție am avut surpriza de a-mi aminti o seamă de evenimente povestite, dar și unele personagii. Pretextul construcției epice este întâlnirea, pusă pe seama hazardului, dintre trei personagii-simbol, reprezentând armata, școala și sănătatea. Aceștia, beneficiari ai unui sejur la tratamente într-o stațiune balneară, ocupă aceeași cameră și, firesc, în asemenea circumstanțe se stabilesc canale de comunicație interumană. Între două proceduri de tratament, în așa-zisul timp liber, cei trei convivi dialoghează pe teme diverse. Interesant că autorul nu insistă pe dialog ca formă de expresie literară, cât mai ales, pe monologul interior. Povestirile, aparent fără legătură între ele, analizate, se  constată că au trăsături comune. În primul rând se referă la evenimente de viață inedite, desprinse de comunul cotidian. Spre pildă, nu toată ziua-bună ziua întâlnim piloți de avioane răniți, intrați pe mâna unor șătrari care-i convertesc, fără drept de apel la legea țigănească!

O altă coincidență ideatică se rezumă la tragismul situațiilor cu finalități nu dintre cele mai fericite. Se degajă un fel de fatalitate, lectorul căzând pe gânduri, obligat fiind să accepte destinul implacabil, după principiul că omul este sub vremi și nu invers.

Întâmplările de viață sunt descrise cu acribie, înlănțuirea cauză-efect are logică și de aici apare senzația de autentic.

Autorul nu intenționează să dea lecții de morală, nu este didacticist. Din loc în loc își pune interlocutorii să reflecteze cu bun simț, să exprime verdicte de generalitate. Orice lector, cât de cât moral își va pune aceleași întrebări. Unii se vor dovedi oripilați de involuțiile de caracter ale unor eroi. Cum să nu condamni pilotul devenit șătrar pentru crima săvârșită cu sânge rece asupra unui suflet nevinovat? A fost proba de foc în fața bulibașei care recunoaște convertirea deplină prin această faptă abominabilă : „Ha, să moară mama, să-nnebunesc dacă ți-a  tremurat mâna, mânca-ți-aș! Până acu doar ai furat și ai mințit. Nu erai un țigan complet! Acu abia ești de-ai noștri. Cu sânge se iscălește încrederea noastră!” (pag. 70).

Nu este tot! A ajuns în satul natal, pe când mama lui a murit, era ziua înmormântării. Pilotul-țigan, în bufetul satului află de nenorocire, neîndrăznind să se  desconspire, scoate din chimir trei-patru monede de aur, aruncându-le pe tejgheaua cârciumarului : „Ia, măi... vere... să-i faci moartei o pomenire ca lumea!... că am avut și eu o mamă, ... odată!...(pag 71). Dezumanizare?!  Frică de pedeapsa staborului țigănesc?! Nesimțire?! Amorțire sentimentală?! Toate la un loc?! Lectorului îi revine misiunea de a încerca deslușirea misterului!

Spuneam, anterior, despre trăsături comune  secvențelor  de viață povestite de convivi. Alta este evidentă! Deznodământ, pe cât de neașteptat, pe atât de dureros. Se poate acuza romanul (și autorul!) de manipulare negativistă?! Evident că nu! Ni se prezintă viața în nuda sa realitate. De altminteri, însuși autorul scrie, pe undeva, că „viața bate cartea”.

Ies în evidență trăsături de caracter negative precum: lipsa de scrupule, abuzul de putere, minciuna, infatuarea grobiană, lăcomia de arginți, trădarea, adulterul, sexualitatea anormală și perversă, slugărnicia și câte altele vor mai fi existând, care murdăresc fața și sufletul faunei umane. Pe drept cuvânt, autorul Valeriu Ioan Găgiulescu nu le înfierează, nu le dezavuează ci le prezintă cu acuratețe.

Temporal, acțiunile descrise în roman se petrec în timpul celui de-al doilea război mondial, altele, în epoca de aur sau după 1989. Eroii povestitori, pacienții din stațiunea balneară și-au împletit destinele acum, în zilele noastre. Ei redau faptele liber, neinhibați de restricții ideologice, unele trăite de ei înșiși, altele aflate din folclor.

Narațiunea - și aceasta este  meritul autorului - se adaptează firesc la jargonul profesiilor celor trei prieteni, din armată, din mediul spitalicesc ori din învățământ.

Un personaj-cheie în jurul căruia gravitează destinele celor trei este odios. La situațiile  de viață descrise în roman s-ar potrivi lozinca unor demonstranți „La vremuri noi-tot noi!” În adevăr, aducând acțiunea către zilele noastre, autorul analizează critic și obiectiv noile stări de fapt.

Conviețuirea de trei săptămâni sub același acoperământ, timpul petrecut împreună la masă, excursiile puse la cale cu autoturismul  creează o legătură de prietenie, de altfel efemeră. Deși, în aceste situații, partenerii se  angajează în a menține relațiile și după sejur, viața a demonstrat că, de regulă, ajungând fiecare în mediul său, cu preocupările și cercurile de cunoștințe și prieteni, uitarea  se insinuează treptat. Rar se pot prelungi prieteniile din spitale ori din stațiuni. În  cazul nostru, cei trei convivi, în adevăr, au găsit căi de comunicare și, la sfârșitul perioadei au decis să pecetluiască buna relaționare într-un cadru festiv. Drept urmare, au ales un restaurant semi-deschis, de „fițe”.  Dintr-un separeu așteaptă să li se ia comanda. Așteptare zadarnică! Află, în cele din urmă, de ce tot personalul era concentrat într-un loc anume. Acum se produce declicul final, cheful fiind spart înainte de a începe. Se retrag fără glorie din stabiliment! Dezvăluirile din monologurile interioare fac lumină în mintea lectorului. Surpriza nu este mică! Noi ne abținem de a o pune pe tapet spre a nu strica plăcerea lecturii!

Titlul romanului „Amurg” ridică ceva probleme de interpretare. Fără doar și poate, se cuvine a abandona ideea unui amurg natural, a acelei perioade a zilei. Mai degrabă sensul figurat de bătrânețe, sensul vieții! („Mi-aștept amurgul” de Lucian Blaga)

Ori, cine poate ști? Valeriu Ion Găgiulescu  s-o fi gândit la un sens mai larg? Faptul că autorul a decis reditarea romanului în formă revizuită demonstrează atașamentul de suflet față de acest „copil” rezultat din străfundurile conștiinței sociale a autorului.

Lectura cărții dă, fără doar și poate, satisfacții estetice și... nu este puțin lucru!

din ciclul Cronica pricopsitului

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii