Oarba nevoie

Dragoș NICULESCU

Praştia luminii şuieră prin vreme
ca un corb de sticlă beat şi fără sens,
din potop şi milă se mai nasc poeme,
sub un glob de ceară rînced şi imens.

Ultima flaşnetă cîntă a speranţă,
turnuri vechi de apă plîng sentimental,
nu mai e nici lapte, nici iaurt sub clanţă,
Moş Crăciun, o vreme, cică e-n spital.

Noi vom fi aceia fără de prihană,
cînd nebunii, greieri vor mînca pe străzi,
şi, cu foi de varză puse peste rană,
vom dormi pe zestrea tainică din lăzi.

O nevoie oarbă curge peste case,
lung e timpul nopţii cînd te scalzi în var,
sîntem la origini trunchiuri sănătoase,
putrezind în ceaţa unui timp bizar.

Mai vegheam cu rîndul, se schimbau istorii,
tot cei buni, desigur, se-ascundeau în fîn,
căci cei răi şi-atuncea beau din guşa ciorii
şi-adormeau prin şanţuri fără de stăpîn.

Le-am lăsat în urmă... La oraş, la poartă,
azi primim cu steaguri porcii seculari,
şi-aşteptînd să vină ne mai trece-o soartă,
ne mai trece-un fluier noaptea de pîndari.

Dă-ne, Doamne, şansa unui val de mare,
noi cu peştii lumii să o luăm înot,
şi-ntr-un dans al apei, pe sub felinare,
să-i redăm durerii sfîntul antidot.

Azi, doar vulpi cu ochiul cel de sticlă chioară
ne mai vînd pe cîmpuri mierea din poveşti;
să-nfiinţăm, idilic, cîte-un drum şi-o moară,
şi, cînd nu-i făină, să bem vin din ceşti.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare