Condamnat să scriu
















ROBERTO  KUZMANOVIC

„Într-o zi, căutându-te cu ardoare ca pentru prima oară,
am te găsesc într-o prăpastie cu toate versurile tale –
bolnav, beat, bătut, fumându-ţi propria viaţă
probabil fascinat de ideea că mângâi molii
și se vor transforma în fluturi pentru viitoarele prințese.
Azi nu se mai contopesc poezii cu ochi orbi,
nu o să aduci bani în casă cu ele,
nu o să mă mai cucerești recitându-mi,
iar dacă ai impresia că o să le cânte cineva
pe o scenă la cine știe ce concert jalnic,
ești doar un visător avid în vid, opreşte-te din scris odată!
Pentru ce faci asta?
eşti prins în propria ta lume,
pus pe gânduri rele aşternute în rânduri grele, bag de seamă
şi totuși, pari atât de liniştit.
Ce te inspiră pe tine,
o frunză veştedă, două frunze, dragostea?
Ai spune cocoțat pe vreo mănăstire,
că eşti mai bogat decât ce se află sub tălpile tale,
chiar dacă mulțimea te-ar cataloga drept un dus cu pluta,
sărac şi indiferent la propria soartă”.
Am luat-o în brațe,
i-am sărutat ardoarea frunții și i-am șoptit:
„—Pășești pe urmele mele care se îndreaptă spre tărâmuri
fără de legi și credințe, iar asta nu e bine;
căci eu fusesem condamnat să scriu.
Rup din mine, nesfântă născătoare de păcat,
să ofer altora și nu aștept nimic în schimb,
nici măcar moartea pe care mi-o prevestești poetic,
deoarece nu mi-e datoare cu nimic.
Fii tu fericită, îmi e de-ajuns...”

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare