Demonii din îngerul fără glas

ROBERTO  KUZMANOVIC

Priviri de copilă, cearcăne de gospodină,
se îndreaptă ca o felină, despuiată, 
spre sticla de rom și cugetă că
pătura-i mantă protectoare contra demonilor noștri –
personalități imune, cu tentații nejuste,
au măști pictate ce par a fi oglinzi
scuipând palavre pe rădăcinile adevărului,
să crească mare, glumește ironic singură, să zboare, 
îndeobște în goana după iluzii;
furia îngerilor nu o impresionează,
doar cel tăcut a reușit, printre visuri și vise 
ce îi trezeau instantaneu din somnul care îi făceau 
mai vii decât doreau.
Cândva au adormit. El, ea; restul. 
Conștiența valorii de sine întreba: cu noi cum rămâne? 
Sparge, impulsiv, sticla rămasă goală, o dor sânii,
aleargă peste cioburi după o țigară și-o aprinde cu patos, 
lasă capul pe spate, își desprinde părul infinit 
mușcându-și buza, privește fumul ca liniștea din negură,
ca ochii ei fără sclipire sau oase rupte-n carne,
ca Don Quijote lipsit de nebunie sau dragostea fără orgasm,
urlând spre tavan din răsputeri, nevăzându-l nicăieri:
câte dihănii ți-au corupt aripile să semnezi pactul cu durerea?

A semnat și ea, într-un final și-a ales tăcerea.