Ticker

6/recent/ticker-posts

Mihai Sălcuţan la Cumpăna dreptăţii

Virgil ANDRONESCU

Cunoscutul epigramist buzoian Mihai Sălcuţan a intrat în lumea prozei cu volumul Cumpăna dreptăţii, cartea ieşind de sub tiparul editurii Editgraph din Buzău în anul 2016. Aceasta se întinde de-a lungul a 169 de pagini şi conţine 27 de povestiri, primele două numindu-se Justiţie divină şi Cumpăna dreptăţii, cea de-a doua dând titlul cărţii, ambele fiind relevante pentru ceea ce va urma. Încă de la aceste prime capitole, cititorul constată că are de-a face cu un avocat ce stăpâneşte magistral arta pledoariei.

După cum am constatat documentându-mă despre autor, şi voi repeta acestă constatare, autorul Mihai Sălcuţan se află la prima lucrare de acest gen pe care o comite la venerabila vârstă de 70 de ani. Am făcut precizările de mai sus deoarece autorul prozelor din Cumpăna dreptăţii este vice-preşe¬dintele Uniunii Epigramiştilor din România, membru de onoare al uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și este organizatorul Festivalului Național de Epigramă Cât e Buzăul de mare.

Cele de mai sus m-au ajutat în demersul înţelegerii apariţiei şi conţinutului acestui volum. Toate cele 27 de proze scurte au ca leitmotiv principii ( care sunt totodată şi teme filosofice importante ) ale justiţiei: atât dreptatea propusă de legile scrise, legile nescrise ale moralei laice şi bisericeşti cât şi legile divine situate mai presus de toate celelalte. Am înţeles că Mihai Sălcuţan este un moralist care construieste personaje diverse, speţele propuse de către domnia-sa sunt captivante, intrigile se desfăşoară în diverse tablouri pitoresc create.

Formula generală de prezentare a discursului literar- cu ceva substanţă lirică, este aproximativ aceeaşi pe tot parcursul cărţii, iar faptul că autorul se face ( şi pledează ), vinovat pentru prima oară de comiterea unui volum de proză este de înţeles în ceea ce priveşte lentoarea naraţiunii, pe alocuri plictisitoare.

Un avantaj important la bara prozei îl are autorul atunci când realizează pitoreşti tablouri de natură sau când, cu stil şi subtilitate, ne pune în faţa unor dialoguri susţinute spectaculos de personajele sale.  Apropos de personaje, acestea provin din mai toate mediile societăţii, ca de exemplu cele de la ţară care îşi dispută într-o instanţă judecătorească anumite revendicări funciare, personaje care merg la preot pentru a-şi rezolva anumite conflicte de ordin lăuntric, dar şi personaje- doctori, contabili, etc. din mediul urban cu diverse alte situaţii litigioase dramatice ori hilare. Am recunoscut în volumul scriitorului Sălcuţan anumite fineţuri specifice profesiei sale şi anume, tridimensionalitatea alambicată a jocului de-a ( ne ) dreptatea într-o societate înca nu destul sedimentată în firesc: îndreptăţirea nedreptăţilor între oameni, divinitatea care face ( şi nu face ) dreptate şi care rămâne mereu o ultimă instanţă la care mai putem spera, dar şi ceea ce numim destin- care ( de multe ori ) e ( ne ) drept pentru mulţi dintre năpăstuiţi.

Citind Cumpăna dreptăţii întelegem că este vorba despre un anumit gen de filosofie asupra vieţii cotidiene pe care autorul ni-l propune cu generozitate.

Personajele celor 27 de  proze scurte împart dreptatea, altele comit nedreptăţi, iar unele sunt terţiar aşezate tocmai pentru a echilibra balanţa justiţiei care nu-i tocmai oarbă ci numai chioară de cele mai multe ori. Aşa că, de cele mai multe dăţi, destinul îşi joacă rolul…dincolo de legi şi instanşe lumeşti, vis-à-vis de conceptele dreptate vs nedreptate! Diversitatea tipologiilor umane cât şi a limbajului folosit ( scurt şi concis ca în faţa unui complet de judecată?! ), ni se prezintă de către autor cu darnicie în cartea de faţă şi se datorează măestriei şi experienţei de avocat, dar şi de mânuitor subtil al condeiului. Ceea ce lipseşte acestui volum de debut în proză nu este umorul şi ironia, ci este tocmai acel vârf ascuţit, acid şi înveninat al peniţei, acel zvâc, acele sarje irezistibile care l-au consacrat pe Mihai Salcuţan ca epigramist. Asta poate şi pentru faptul că domnia-sa se află, după cum am mai spus, la prima tentativă de acest gen- în cea mai mare parte reuşită. 

La începutul cărţii, prefaţatorul Theodor Codreanu ne atenţionează: Pentru un începător al prozei artistice, Mihai Sălcuţan apare surprinzător de maturizat, îndelunga exersare în epigramă îngâdiunidu-i să scrie simplu, direct, concentrat, nu fără subtilităţi. umoristice şi simţ plastic, în descrieri peisagistice, dar şi în filozofii.


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii