Muncă şi cuvinte: o carte foarte bună prea puţin cunoscută…

Adi George Secară

O carte publicată în anul 1965 şi care a cunoscut succesul… mondial abia în anul 2013, aproximativ vorbind, la aproape 20 de ani de la moartea autorului, poate fi încurajatoare şi pentru mulţi scriitori români, fie ei din mediul academic sau nu!
S-a spus că este o carte despre… muncă. Nu, nu proletcultistă! Munca pământului convertită în carieră academică, pământul, ţărna ( „se mai gândea la anii petrecuţi la ferma din Booneville, simţea permanent în străfundurile conştiinţei moştenirea lui de sânge, lăsată de înaintaşii care duseseră vieţi anonime, împovărate şi resemnate şi care împărtăşeau aceeaşi morală de a arăta unei lumi potrivnice figuri şterse, împietrite şi neguroase.”, p.262), presimţind Frumuseţea (vieţii), zădărnicia şi banalitatea nădăjduind la sentimentul plenitudinii… La iubire absolută, cu toate faţetele ei!
Bine, dacă vreţi, este o altfel de istorie a Americii, în care un prim episod poate fi „Martin Eden”, al doilea „Marele Gatsby”, al treilea… „Stoner”! Ca să nu mai amintim şi de „Vârsta inocenţei”, deşi ar mai putea fi, desigur, referinţe… O primă variantă de titlu ar fi fost „A Flaw of Light and The Matter of Love”… Ceea ce poate sugera câte ceva.
Bref, este vorba despre viaţa unui profesor universitar (cum a fost şi John Williams, şi poate nu degeaba Stoner este şi William!), de la naştere până la moarte. Totul ne aduce aminte de cât de scurtă este viaţa şi cât de repede ne putem despărţi de ea şi de alte… vieţi, dragi sau nu! Deşi omul nostru trăieşte 65 de ani! Personajul, nu scriitorul!
Scriitorul e precaut (oare?) de la început: „Dedic această carte prietenilor şi foştilor mei colegi din Catedra de Engleză de la Universitatea din Missouri. Îşi vor da seama imediat că este o operă de ficţiune – că nici unul dintre personaje nu este bazat pe vreo persoană reală, în viaţă sau decedată, şi că nici unul dintre evenimente nu îşi are corespondentul în realităţile de la Universitatea din Missouri.”
Cert este că totul decurge, sau aşa mi se pare mie, destul de calm, ca să nu spun decent de bleg, cam aşa cum fluviile din zonă se tot duc la vale, până la o petrecere de casă nouă, organizată de către familia Stoner, încă abia constituită, relativ (se împlineau şapte ani de când William şi Edith se cunoşteau şi nu se poate spune că era o familie fericită!, dar nu trebuie noi să ne amestecăm), dar neînchegată… La acest party îl cunoaştem mai bine pe un Richard al III-lea al campusului, profesorul Hollis Lomax, dar nu îndeajuns de bine. Este aici, la sfârşitul… chindiei, o scenă peste care am trece grăbiţi: pe la patru dimineaţa „Lomax i-a strâns mâna lui Stoner, l-a întrebat cum stă cu cartea (n.n. pe care o scria) şi i-a urat succes; s-a apropiat de Edith, care stătea dreaptă pe un scaun, şi i-a luat mâna; i-a mulţumit pentru petrecere. Apoi, ca dintr-un impuls domol, s-a aplecat uşor şi şi-a atins buzele de ale ei; Edith şi-a ridicat mâna şi i-a mângâiat uşor părul, şi au rămas aşa câteva momente, sub privirile celorlalţi. Era un sărut cum nu se poate mai cast, cum Stoner nu mai văzuse niciodată, şi părea absolut firesc.” (p.119)
Tot în relatarea acestei petreceri apare şi fragmentul din care am ales citatul pentru titlul prezentării de faţă. Aparent, poate că şi real în mintea scriitorului, între Edith şi Lomax, doi ciudaţi, la urma urmelor, el cu ceva probleme fizice (în rolul ei s-ar potrivi, la relativa tinereţe, Nicole Kidman, mai spre sfârşit, de, trec anii, Laura Dern!... Ce ţacă, după ce verific, ambele au aceeaşi vârstă!), nu se va mai petrece nimic. Sau am uitat eu. Poate am fost neatent. Dar poate acest sărut cast va sta la baza duşmăniei dintre cei doi, deşi s-ar zice că altele au fost pricinile, chipurile universitare, de principiu, educaţionale, care au şi întrerupt/stagnat cariera universitară a lui Stoner.
Poate despre acest sărut ar trebui să vorbim, numai despre el. Aşa ar trebui provocat cititorul, să-l caute în tot restul cărţii, acest sărut-fantomă, ca şi cartea sa, care va apărea (în cele nu de pe urmă!), o carte de specialitate (Literatură, teorie literară, istorie literară, nici nu mai contează prea mult!), simbol al unei mediocrităţi căldicele,a unei aşteptări „modeste şi prudente”, „nici mai bună, nici mai rea decât îşi imaginase că o să fie”…
Poate acel sărut să fi stat mereu între ei, în vieţile lor mereu separate, în pofida aparenţelor şi a fetiţei pe care au avut-o şi au pierdut-o, la un moment dat, prin tranşeele războiului lor casnic, intelectualizat…
Dar poate exagerez cu acel sărut! Un sărut al neputinţei, aşa cum şi cartea „Stoner”, nu cartea personajului Stoner, este una exprimând atât de bine Neputinţa existenţială (a fericirii absolute şi chiar lupta pe care o dau oamenii împotriva fericirii semenilor lor: vezi planurile malefice ale lui Edith de a-şi despărţi Fata de tatăl ei, vezi conspiraţia dusă la final, condusă de Lomax, pentru a împiedica povestea de iubire dintre Stoner şi amanta sa, parcă o asistentă, care va publica târziu, după despărţire, o carte dedicată lui W.S., adică doar iniţialelor sale)…
Omul, între conştiinţa Neputinţei şi Entuziasmul împărtăşirii dragostei pentru Frumos (aici Literatura), îşi caută viaţa. Viaţa adevărată… Omul Stoner, cu puţinii săi prieteni, deloc perfecţi, unul dintre ei murind de tânăr în primul război mondial: altă fantomă care bântuie cartea-viaţă! Stoner, „pregătit să recunoască în sinea lui că nu era un profesor bun (p.134): „Fusese permanent conştient, încă din vremea când bâjbâia, ca boboc, al primele cursuri de engleză, de prăpastia dintre ceea ce simţea pentru disciplina pe care şi-o alesese şi ceea ce era capabil să transmită în sala de curs. Sperase că timpul şi experienţa vor micşora prăpastia; dar nu. Tocmai acelora lucruri care îi erau cele mai dragi le făcea cea mai mare nedreptate când vorbea despre ele la curs; tot ce era mai plin de viaţă se ofilea când era pus în cuvinte; şi ce îl emoţiona cel mai tare îşi pierdea forţa odată rostit în public. Şi conştiinţa neputinţei era atât de puternică, încât îi devenise o a doua natură, făcea parte integrantă din el la fel ca mersul adus de spate.”
Dar are loc miracolul, entuziasmul şi dragostea pentru literatură înving, începe să fie apreciat de către studenţi, începe să se simtă profesor: „adică pur şi simplu un om pe care ştiinţa lui nu-l trădează şi căruia i-a fost conferită o demnitate a meseriei care are foarte puţin de-a face cu neghiobiile, slăbiciunile sau incapacităţile sale ca om. Era o revelaţie pe care n-o putea exprima în cuvinte…”
Un student machiavellic, histrionic, cu gânduri de parvenire academică, de aici un anumit grad de impostură, după părerea lui Stoner, evident, în sens rău, şi el cu ceva defecte fizice, de aici, poate, simpatia lui Lomax pentru el, pre numele său Charles Walker, el fiind şi sursa conflictului de care aminteam mai sus, cuvântează la un moment dat, la „un examen” de seminar:
„Cum ne găsim în faţa misterului literaturii şi a forţei ei imposibil de redat în cuvinte, e de datoria noastră sursa forţei şi a misterului. Şi totuşi, până la urmă, la ce bun? Creaţia literară ne aruncă peste ochi un văl gros pe care suntem incapabili să-l sondăm. Nu suntem decât nişte bieţi adoratori în faţa ei, ne lăsăm neputincioşi în voia ei. Cine ar avea îndrăzneala să ridice acest val, să descopere ce nu poate fi atins? Şi cei mai puternici dintre noi sunt doar nişte bicisnici, nimic altceva decât clinchet de talgere şi sunet de alămuri în faţa misterului etern.” (p.168)
Stoner porneşte, de fapt, un mic război împotriva agresivităţii şi lipsei de politeţe a studenţilor de acest tip, în particular, a oamenilor de acest gen, în general, reprezentanţi al „forţelor întunecate şi iraţionale care împing lumea spre scopul ei necunoscut” (p.263)… Într-un fel şi în numele prietenului căzut în război care spunea că „Universitatea e un azil, un loc pentru alienaţi, pentru infirmi, unde să se refugieze de lume. Dar nu se referea la Walker. Dave (n.n. prietenul mort în război) l-ar fi considerat pe Walker (tot n.n.: care, culmea, era infirm şi, într-un sens alienat, dar alienat „rău”) ca făcând parte din lumea de afară. Şi nu putem să-l lăsăm să intre. Pentru că dacă-l lăsăm, ajungem şi noi ca lumea de afară, la fel de ireali, la fel de… Singura noastră speranţă e să-l ţinem departe”, susţine Stoner într-o şedinţă, unde mai spune că, deşi nu se poate să ţii la distanţă pe toţi impostorii, se poate încerca…
Imediat după împlinirea vârstei de patruzeci de ani, personajul nostru găsea „o plăcere macabră şi ironică în gândul că învăţătura pe care reuşise să o acumuleze, atâta câtă era, îl condusese la următoarea înţelegere: că pe termen lung, toate lucrurile, chiar şi învăţătura care făcuse posibilă această înţelegere, sunt goale şi inutile şi în final se reduc la un vid pe care, orie-ar face, nu-l pot schimba.” (p.215)
Începe să ajungă la… desprinderi ale conştiinţei de trup, quasiplatonic şi, ca întotdeauna, când vezi un sfârşit, un anume sfârşit, apare şi povestea exemplară de dragoste. Pe care vă las să o descoperiţi. Cert este că, „în cel de-al patruzeci şi treilea an al vieţii, William Stoner a învăţat ceea ce alţii, mult mai tineri decât el, învăţaseră de mult: că persoana pe care o iubeşti prima nu e tot aceea pe care o iubeşti până la final şi că iubirea nu e un ţel, ci un proces prin care o persoană încearcă să o cunoască pe alta.” (p.233)
Iubirea nu „e o stare absolută, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată şi modificată clipă de clipă şi zi de zi prin voinţă, prin inteligenţă şi cu inima.”
Fără a fi o concluzie, amanta lui ajunge să spună că „totul” n-ar fi decât dorinţă şi cunoaştere, în conflict, adăugăm noi, cu „ideile de-a gata”, cum ar fi tradiţia care ar spune, „într-un fel sau altul, că viaţa minţii şi viaţa sufletului erau separate şi chiar potrivnice”, că trebuie să alegi între cele două ş.a.m.d., ba chiar trebuie mereu să alegi, mai ales dacă aparţii sau nu Lumii, care îţi spune că nu-ţi poţi trăi viaţa, chiar toată viaţa, numai după cum vrei tu, iar spaima că pur şi simplu ceea ce faci, ceea ce îţi dă sentimentul existenţei, a creării, poate fi anihilat, te face să alegi… să omori iubirea! (p.257)
Cât de mult „s-a ţinut” Stoner „departe de compasiune şi de iubire” rămâne iar să descoperiţi, ca şi cum a reuşit să-l învingă pe Lomax, care devenise şeful lui!

*

Stoner a vrut iubire şi să fie profesor. Mai ştia, pe patul de moarte că „mai toată viaţa fusese un tip indiferent. Visase la un fel de integritate, la un fel de puritate neîntinată; găsise compromisul şi diversiunea agresivă a banalităţii. Îşi închipuise înţelepciunea şi, după atâţia ani, găsise ignoranţa.” (p.329)
Şi, poate, o altă definiţie a iubirii, care „nu era o pasiune a minţii, nici a cărnii; mai curând o forţă care le cuprindea pe amândouă, ca şi cum n-ar fi fost altceva decât substanţa din care e făcută iubirea, însăşi esenţa ei. Fie că era vorba de o femeie sau de un poem, spunea simplu: uite-mă! Trăiesc.” (p.299)
Nu mai rămâne decât să ne întrebăm cât din Iubirea care a avut ca nume John Edward Williams, născut în 1922, în Clarksville, Texas, s-a salvat în cartea „Stoner”, o carte care ar fi putut fi aceea singură pe care a publicat-o personajul:
„Nu mai conta că fusese uitată şi nu servea nimănui; părea aproape o meschinărie să se gândească la valoarea ei, atunci sau acum. Nu-şi făcea iluzii că o să se regăsească în ea, în literele aproape şterse; şi totuşi ştia că o mică parte din el, o parte pe care n-o putea nega, chiar «era» acolo şi avea să fie mereu acolo.”

John Williams – Stoner, Editura Polirom, Iaşi, 2016, traducere de Ariadna Ponta



Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare