Virgil ANDRONESCU
Biblioteca Județeană Panait Istrati din Brăila a primit ca donație o impresionantă colecție de tablouri ale pictorului brăilean Hugo Mărăcineanu. Donația cuprinde un număr de 30 de tablouri și patru sculpturi în lemn dintre care un diptic numit Rugăciune. Hugo Mărăcineanu: Pe mine m-au durut toate tainele lumii, de aceea pictura mea a fost o rugăciune continuă, dacă înțelegi, simți și crezi, vino și te roagă alături de mine. Cu cât vom fi mai mulți cu atât rugăciunea va pătrunde în inima tainei!
Lucrările selectează întreaga perioadă de activitate a artistului și datorită directorului instituției, Dragoş Adrian Neagu, acestea înnobilează toate cele trei paliere ale scării de acces către cele trei etaje ale clădirii.
Toate aceste lucrări pot fi admirate de către toți cetățenii care care trec pragul prestigioasei instituții de cultură.
Expoziția are caracter permanent deoarece tablourile expuse fac parte de-acum din patrimoniul Bibliotecii Județene.
STRIGĂTELE MELE AU IEŞIT LA LUMINĂ
Dau de veste din vremea noastră, pentru tine privitorule, că vreau să şti şi să crezi că nu ne-a fost mai bine, nici prielnic pentru viaţa şi arta pentru care am sacrificat totul: timp, trudă, bani, trăire, luptă, îndoială, şi multă, multă iubire pentru ceilalţi şi pentru viitorime. M-au durut toate tainele lumii de aceea arta mea a fost ca o rugăciune fără început şi fără sfârşit, şi daca ași simţi şi crezi, vino şi te roagă alături de mine că de vom fi mai mulţi vom fi mai aproape de tainele ce ne-a hărăzit nouă Creatorul nostru.
Istoria- e taină ocultată, manevrată, o temă a necesităţii sociale măi tovarăşe, care mi-a deschis poarta înţelegerii că noi suntem istoria, că neamul meu, cum zicea bunicul: a făcut 100 de ani de război, din 1877 până în 1945, pentru ţara asta. Da bunicule, voi aţi făcut istoria începând cu Nicolae şi Walter Mărăcineanu, cu tine şi fraţii tăi, cu bunicul. Ei erau cei care au căzut la Câineni pe Valea Oltului cu fiii voştri cei mulţi, viteji şi prizonieri prin siberii reale ori gulaguri româneşti, da măi tovarăşi istoria este o necesitate socială dar nu cea dictată ci istoria trăită de ai mei, de poporul român şi iată privitorule că pentru tine şi eu sunt istorie.
Când strigătele mele au reuşit să iasă la lumină şi să se mărturisească cei ce s-au apropiat de ele le-au considerat Ars Poetice, o născocire prin care fachirul, adică eu, încercam să epatez şi nu să dau un avertizment, o trăire plină de durerea a tot ce pierdeam. Ce născocire putea fi sacrificiul Anei lui Manole, ce Ars Poetica pot fi rănile unei copilării plină de amar, ce născocire poate fi în iubirea necondiţionată a artistului pentru lumea ce clocoteşte în el, izvorâtă din amintiri, din contemplare, din sondarea până dincolo de existenţa materială a abisurilor psihice a lumii cuantelor energetice?! Descoperim, uneori prea târziu, frumuseţea tinereţii, patima inimilor, voalurile harnicei prisăcăriţe ce umple viaţa cu desfătarea- miere a stupului plin de prunci, tineri şi nepricepuţi ori poate cuprinşi de patima revoltelor am tot încercat să ieşim din balaurul existenţei sperând că vom găsi calea luminii. M-am revoltat mereu fără să pricep că goana viforului de cai mă seca de trăire şi de energie, şi-am vrut mereu să fug de lume, de lupte, de controverse, de mine- ei bine, din mine nu am mai avut unde să fug!
Priveşte şi simte zbaterea, chinul unor contraste, tuşele haotice, rupte, desenul atât de chinuit şi chinuitor şi încearcă măcar o clipă să trăieşti fără oprire cu aşa ceva şi poate vei înţelege refugiul din Toamnă târzie, Ţăran român mâniat, pustiul şi tristeţea din Iarnă la Ploieşti, vidul alb murdar al unui spaţiu unde se domolesc casele calde cu volume proporţionate pe nevoile, puterile şi inima oamenilor şi unde epoca de aur a ridicat un cartier cenuşiu cu blocuri din panouri strâmbe şi crăpate pe care le-au umplut cu ţărani fugiţi din C.A.P.-uri şi cu ţigani amatori de pomeni şi orice pică. Mereu am privit spre ceilalţi, nu doar că erau nişte personalităţi ori artişti recunoscuţi, i-am admirat ca pe luptători şi învingători: Perpessicius, Mihu Dragomir, Panait Istrati, Bălcescu, M. Viteazu, mi-am asumat soarta, menirea, trăirea şi lumea lor şi-am învăţat că doar sacrificiul îmi este calea.
Neliniştilor mele am căutat să le dau drum prin născocirea de tehnici, prin forme şi materiale, prin culori, prin grafică, linogravură, modelaj, sculptură, metaloplastie, textile, ceramică, structuri spaţiale, monotipie şi să vin spre ceilalţi cu multe, foarte multe expoziţii personale încă din 1971 până în 2017, uneori cu câte doua-trei pe an. Am înţeles că pentru noi Fiul lui Dumnezeu ne-a trimis Creatorul să ne căutăm sufletul, să-l descoperim şi să-l păzim! Iată, acesta sunt eu, am urcat pentru Tine o scară ce începe cu închinarea la Altarul Domnului în vârtejul cailor şi sus, sus de tot nu poate să acceadă decât sufletul, eoni, energia cuantică, lumea ocultată a luminii ce învinge întunericul!
Postări
0 Comentarii