TAINĂ SĂGETÂND RUBIN de Valentina BALABAN (RECENZIE)

Dumitru ANGHEL

Volumul de versuri „Taină săgetând rubin”, Editura PIM, Iaşi, 2017, 85 de pagini, întregeşte palmaresul de creaţie literară al scriitoarei Valentina Balaban, după debutul editorial cu placheta de poezii pentru cei mici „Copilul ca o primăvară”, Editura Enos, Brăila, 2007, urmată de „Salvaţi copilăria”, la aceeaşi editură, în 2009; „Filosofia vieţii”, Editura Olimpiada, 2010; „Lumea Ta...”, Editura „Danubius”, 2011; „Pe-o clipocire...”, Editura Lucas, Brăila, 2014” ; „Plămadă stelară”, în 2015 şi „Sfere de vis”, în  2016, la aceeaşi editură, din care a rezultat o literatură lirică pe un registru de-o intimitate învăluitoare, cu o dinamică remarcabilă în plan ideatic şi pregnant prozodic, „strunită de un ludic programat, din care nevoia de frumos şi de adevăr se justifică pe deplin”, cum afirmam cu alt prilej.

Opt cărţi, aşadar, cu volumul de faţă, în care poeta Valentina Balaban scrie o poezie pe portative uşor imprevizibile, aparent scăpate de sub control, dar pe un romantic şi zvăpăiat Zvâc!, scutind-o de explicaţii şi de fixare pe un canon liric, şi-i impune o rigoare şi o determinare să încerce mereu altceva, potrivit expozeului orgolios: „De jos.. vă iubesc şi de sus... / Lăsând dâra poemelor în Sfera de vis, / Pe-o clipocire prin adieri şi gânduri / Lumea Ta... se frământă / pe-o Plămadă stelară. / fredonând în oglinzi curgătoare / cu isonul muzelor despletind / prin pana binecuvântată Filosofia vieţii / din Copilul ca o primăvară / într-o regăsire a purităţii, / implor! Salvaţi copilăria! / ce dăinuie vârstele în candoare. / Către ţărmul crinului duios, / peste punţi, vă şoptesc: / că de sus... eu v-am iubit şi jos” („De jos... de sus..., p. 66), un poem ca un curriculum vitae de creaţie literară, cu titlurile volumelor publicate, pentru un cod al vocaţiei poetice şi o interesantă şi originală bibliografie de autor.

Şi în noua sa carte de poezie, tonalitatea intimă, deşi păstrată, pe aceiaşi parametri sentimentali, ca o răzvrătire, şi decentă, şi protestatară, înregistrează mereu alte supape de respiraţie creatoare, cu noi contururi în planul valorii expresive. Volumul „Taină săgetând rubin” se detaşează de toate mijloacele de seducţie lirică, deşi poezia aceea rămâne sinceră şi spontană, şi, cu un surplus de vitalitate, poeta Valentina Balaban este... o altă poetă, pe un alt algoritm de creaţie literară. A renunţat la lirica cuminte şi uşor demodată a catrenelor sale cu rimă împerecheată (1-2; 3-4), cu muzicalitatea doinelor populare, pe diapazonul unor agasante capricii, pe care l-a modificat cu o frenezie a vitalului şi cu o detaşare emoţională, direcţionate spre alt registru stilistic, cu o poezie nouă, viguroasă, într-o alternativă de contrast, dar sigur potenţială şi cu tenta unei originalităţi, care va convinge şi-o va salva din capcanele manierismului.
Şi, chiar declară tranşant şi programatic că renunţă la clişee, nu dintr-un banal răsfăţ stilistic, ci pentru a se alinia la moderna prozodie şi la afluxul ideatic, chiar şi când pare uşor virusat de o anume... „dezordine controlată” în plan literar, după cum poeta declară în poemul care deschide volumul: „Mă las atinsă de un har / ce mă aprinde.. / Pe noi drumuri, taine ce mă cuprind, / în caruselul gândului, plăsmuiri.. / ţâşnesc din călimara cu lacrimi / lumini licărind... / Aprind pană nouă scrisului / pe aleea Căii Lactee” („...aprind”, p. 13).

Şaizeci şi una de poezii postate fiecare pe câte o pagină „aerisită”, până în 10-11 versuri, cu titluri venite din etimologii îndrăzneţe şi convingătoare, eliberate din chingile prozodiei tradiţionale. De altfel, şi următoarea poezie reprezintă declaraţia de crez poetic a Valentinei Balaban: „Dorm... / Muza se leagănă-n cord / caută... / ... / Trezită-n delir, fire nouă / cu ochii în roua zorilor, / mă-ncepe o cale nestinsă” („Dorm...”, p. 14), ca-ntr-un Madrigal de coloratură şi o alunecare în braţele emoţiei nestăpânite.

Într-un alt poem, afirmă ritos, „cu mâna pe inimă”, noile coordonate programatic-lirice, valenţele spirituale ale poeziilor sale, cu un mesaj modern, pe care-l îmbracă în amplitudinea dodecafonică a unei versificaţii la fel de moderne: „Valenţe elucidate în prezenţe, / Aparenţe prin clipe jucate, / piscuri atinse, arzând, / luminând, umbrind, unduind...” („Valenţe”, p. 16).

Orgolioasă, îşi declară şi-şi motivează apetenţele scriitoriceşti: „Îmi îngân şoaptele divine... / din razele răsăritului ridic geană, / vâd semănătorul cuvintelor / ce încolţesc prin rouă... / Însetată de-al cerului curcubeu / spre nou” („Semănătorul”, p. 18); şi speră să fie în pas cu poezia modernă şi cu aderenţa la cititorul şi mai modern prin aşteptări: „Din astral, informaţii schimbă destinul, / inovează clipele, spre ferestrele muzelor / ... / enigme astrale prin noi... / către voi...” („Cu voi”..., p. 19).

Din perspectivă tematică, există în noua lirică a doamnei Valentina Balaban o percepţie filosofică majoră, indiferent de sursa de inspiraţie, dar cu o insistentă trimitere spre o mistică riguroasă, nu neapărat ecleziastică, dar cu atât mai convingătoare: „Decăzuţii triunghiului, evadaţi din cuie, / scot spinii pictaţi pe rugi însângerânde / către Tatăl Nostru, Cel ce spală nevoi, / prin şuvoaie de ploi...” („Prin şuvoaie de ploi”, p. 25).

Este atât de abruptă trecerea de la poezia cuminte şi tradiţională din primele cărţi ale poetei Valentina Balaban şi avalanşa prozodică modernă a versului său din acest volum, încât reacţia de prim contact a cititorului va fi, sigur, una de contrarietate, poate şi de nonaccept dar, ca-ntr-o Cavalcadă wagneriană sau pe partitura unui Nibelungen Lied, acceptul se va produce împăciuitor, cu o frenezie a vitalului, ca un pariu dintr-o Loterie a şanselor: „Identităţile răstoarnă nimicul, / pe scântei ce materializează văzduhul / într-o taină săgetând jumătăţile” („Pariul...”, p. 31), exact ca în magica şi încrâncenata dilemă shakespeare-iană, pe care scriitoarea şi-o asumă, din considerente de etică majoră şi de educaţie morală, de-o delicată intimitate: „Veşnicia noului, cu labirintul întrebărilor, / pe scene biliare, sub măştile lutului...” („To be or not to be...”, p. 35).

Prudentă, înţeleaptă şi cu simţul eticului, izvorât din echilibru, Valentina Balaban oferă un tip de literatură nouă, modernă şi de valoare, împletind percepţia corectă a realităţii cu o simbolistică tematică dintr-o perspectivă multiplă şi ipotetică, chiar şi atunci când plusează, ca din amvonul unui altar sau din sanctuarul unei Justiţii rigide: „Simţiri dezlegate din ochiul Ziditorului / zugrăvind instantanee şoptite / pe umerii dilemelor, căutând scuza acarului / în triajul decalogului spre scopuri...” („Scuza acarului”, p. 41), Ba, chiar mizează pe şanse astrale venite din irizări cosmice, cu o nonşalantă acceptare a hazardului: „O inimă rătăcită prin două zaruri / jonglează în auzul Tău ce arhivează / replica restricţiilor cu palpitaţii confuze” („Şansa curcubelului”, p. 44).

Dar are şi cel puţin două alternative pentru toate dilemele existenţiale care-i bântuie sufletul: „Plâng... / Ceruri gri mă strâng / în uneltiri de gânduri, sfidând nouri hoinari” („Plâns Bacovian”, p. 48), în nota nostalgică şi resemnată a Simbolismului de altădată; sau: „În arome amfibii, lotcile separă / nuferii ce poartă brotacii spre chindie, / ce aşteaptă plinul năvoadelor / din veselia cherhanalelor” („Veselia cherhanalelor”, p. 49); din atmosfera baladescă a ostroavelor din Bălţile Brăilei, cu Terente şi Tanti Elvira...
Ori o paranteză în planul filosofiei elementare, OMUL, ca o conştiinţă existenţială, factorul primar al vieţii, între ideea canonică a creaţiei divine, Adam şi coasta din care a apărut Eva, care să explice din ce motive Femeia a ajuns egala bărbatului, cu drepturi electorale şi nu numai, atât de târziu, spre mijlocul secolului al XIX-lea, sau nici măcar astăzi, în plin mileniul III, în universul bigot musulman: „De meserie... OM... precipitat prin instincte, / ridicat dintr-un atom şi un ton rostit pe ape / Navigator terran pe coasta lui Adam, / în plămada Oceanului Luminat” („...OM”, p. 51).

Noua tehnică prozodică şi imprevizibilele tematici de-o derutantă structură ideatică din volumul „Taină săgetând rubin” sunt motivate de poeta Valentina Balaban în planul creaţiei superioare lirice dinspre Columna brâncuşiană: „Trufandalele gândurilor dezlănţuite / prin nebunia atingerii piscului cu tridentul / algelor pe fluxul nopţilor / trena Rebelei / ... / luminând columna creaţiei  / în harismă” („Columna creaţiei”, p. 53); cu trimiteri insistente spre zone ale unor culturi literare, plastice, muzicale şi de Istorie a civilizaţiilor, ca o terapie a Esteticului regenerator: „Magenta apusului reflectă în inimă / tăria astrelor, ce-mi clipocesc / tainele sufleteşti prin terapia frumosului” („Magenta apusului”, p. 56).

Pe coordonatele asiguratorii ale unui testament sentimental, ca o motivaţie şi ca o speranţă de creator şi frumos, poeta renunţă la toate clişeele prozodice şi afirmă cu un entuziasm melodios: „Calc pe durere cu plăcerea viitorului, / Ocolesc banalul, sunt exaltat să fac. Să fiu, / să mistui energiile în plăceri creatoare, / ... / să prind muza-n pană pulsată prin file... /Ocean de idei pe-o suflare difuză” („Să...”, p. 60). Există şi o erotică stăpânită, cenzurată decent în poezia doamnei Valentina Balaban, pe care şi-o asumă poziţionată în lumea feerică a lecturilor sadoveniene din copilărie: „Prin rădăcinile gândului, scanez neantul... / Înotând în afluenţii iubirii, sub umbra salciei, / ce leagănă lăstarii genealogici prin foşnetul / Dumbrăvii Minunate...” („Dansul inelelor”, p. 63).

Poezia de dragoste, moment festiv, unic şi miraculos al unui suflet însetat de fiorii celui mai uman şi nobil sentiment, încheie într-un registru intim şi o notă melancolică volumul de versuri „Taină săgetând rubin”: „Nu uit... că uneori, iubim / cănd nimeni n-a ştiut suspinul / din ochi o lacrimă ştergeai / îmbrăţişându-mi disperarea / ... / Nu uit: cerul meu cu nori / prin zâmbet l-ai deschis, / c-o floare şi-un sărut, / Nu uit...” („Nu uit...”, p. 70).

Dar, mai ales, un volum de versuri ca o declaraţie de creator de frumos, cu semnătura de fidelitate a confesiunilor poetei Valentina Balaban: „Pe aripi de calendar mă deşir / şi înşir poveştile paşilor ghemuiţi / în nopţi, prin bateriile timpului / ce-mi încarcă fire de zi, spre / potecile neştiutelor ce emană / riscuri creatoare de speranţe” („Pe aripi de calendar...”, p. 73).

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare