III. PRIMĂRIA ȘI PREFECTURA BRĂILEI











Prof. Adriana GRIGORESCU


Pentru început este necesar a se face un scurt istoric al evoluției instituției Primăriei brăilene.
Din a doua jumătate a secolului XIV orașul a fost condus de un județ (primar), consiliat de pârgari.
În 1831, Regulamentul Organic a stabilit Sfatul orășenesc, instituție de administrație și conducere locală, având în frunte un Magistrat până în 1854.

Între 1855-1963 se numește Municipalitate și între 1864-1890 – Primăria urbei, iar din 1851-1924 – Primăria orașului.

Primul primar al Brăilei a fost Kir Constantin Vechilhargi, un mare negustor local.
Obligațiile Primăriei erau:
- organizarea veniturilor orașului
- asigurarea aprovizionării locuitorilor
- stimularea comerțului
- înfrumusețarea localității
- efectuarea construcțiilor edilitare
- aplicarea măsurilor sanitare
- iluminatul public
- întreținerea școlilor de stat
- buna funcționare a comenzii de foc
Veniturile Primăriei proveneau din:
- zeciuiala și capitația (impozit mic)
- taxele portului (cheiaj și ancoraj)
- accize
- marcarea măsurilor de capacitate, greutate și lungime
- foloasele din comerț
- taxele pentru cântărit
- arendarea islazului
- cotitul vaselor
- vânzarea cărților de joc
- închirieri de prăvălii și magazii
- taxe pe construcțiile clădite, tăierea vitelor, autorizații de construcții, proprietarii de birje, vinderea vitelor la obor.

Cel mai longeviv primar al Brăilei a fost Radu S. Campiniu, timp de 10 ani, cu unele întreruperi începând din 1871 până în 1889.

Pentru perioada 1914-1916, primari au fost: Constantin Alessiu (1914), Ștefan Săftoriu (1913 și 1914), Nistor Filotti (15 aug.-20 oct.1916), Sgardelli Nicu  (20 oct.-2 dec. 1916) și Nicolae Orăşanu (2 dec.1916-28 mai 1918).

Prefectura
Între 1931-1943 a avut vechea denumire de Ocârmuire, în perioada 1843-1954 Cârmuire, între 1948 și 1855-1860 s-a numit Administrație, iar județul de numea district.

Între 1861-1863 a fost Prefectura Districtului și între 1864-1948 Prefectura Județului. Prin legea administrativă din 1925, Prefectul era numit prin Decret Regal, fiind șeful administrației Județului și șef al Poliției.

Între 5 ian.-aprilie 1914, prefect a fost Sassu V. Matei iar din aprilie1914 până în mai 1918 a fost Nicolae N. Ionescu care s-a născut la Bârlad în 1838. A făcut Facultatea de Drept din București. A fost avocat și fruntaș național-liberal, redactor la oficiosului Dunărea și director al ziarului liberal Apărarea.
Intră în politică în 1884. Este ales în Cameră în 1895 și 1901. A fost primar a Brăilei (1895-1899), când a refăcut Grădina Sfinții Arhangheli din centrul orașului ca un parc englezesc și a înființat un serviciu de muzici cu două orchestre, una simfonică și alta de famfară care susțineau săptămânal concerte.
Ca prefect în anii neutralității (1914-1916) și apoi, în timpul ocupației germane a menținut cu tact diplomatic un echilibru necesar, a asigurat aprovizionarea, ordinea și liniștea publică.
Atât Primăria cât și Prefectura au colaborat pentru binele cetățenilor orașului și județului.


Share:

I. Situația internațională și poziția României (1914-1916)












Prof. Adriana GRIGORESCU

La începutul secolului al XX-lea marile puteri europene erau grupate în două alianțe politico-militare rivale: Tripla Alianță sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia) și Tripla Înțelegere sau Antanta (Anglia, Franța și Rusia).

Interesele politica și economice divergente ale acestora, numeroasele crize regionale (marocană, bosniacă, balcanică) prefigurau un conflict de mari proporții.

Acesta s-a declanșat pe 15/28 iulie 1914. Pretextul l-a constituit asasinarea moștenitorului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand la Sarajevo pe 15/28 iunie de către un tânăr sârb. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Așa a intrat în acțiune sistemul de alianțe care a transformat războiul într-unul european și mondial.

Principalele operațiuni militare în lunile iulie-august au loc în Balcani, în Serbia din partea Austro-Ungariei.

În vestul Europei, trupele germane ocupă Belgia. Între 5-12 septembrie - are loc Bătălia de pe Marna – cu victoria armatelor anglo-franceze împotriva Germaniei.

Pe frontul de est, între 26-30 august are loc Bătălia de la Tannenberg, unde armata germană înfrânge armata rusă.

Dar în Bătălia de la Lemberg (Lvov), armata austro-ungară este înfrântă de ruși. În septembrie, în bătălia de la Lacurile Mazuriene armata rusă, înfrântă, se retrage.Abia în luna decembrie 1914 are loc stabilizarea frontului și începe războiul  de poziții. Anul 1915 aduce o schimbare importantă, în sensul că Italia aderă la Tripla Înțelegere pe 23 mai declară război Austro-Ungariei și pe 20 august, Turciei. Bulgaria intră în război de partea Triplei Alianțe și declară război Serbiei.

În vestul Europei, pe 22 aprilie, are loc primul atac german cu gaze asfixiante la Ypres (Flandra). Pe frontul de est, au loc lupte intense între Germania și Rusia, cu rezultate schimbătoare. Și în Balcani au loc lupte: ofensiva austro-germană în Serbia, armata bulgară ocupă orașul Niș.

Declanșarea Primului Război Mondial a pus România într-o situație critică pentru că era legată de Tripla Alianță printr-un tratat semnat în 1883 cu Austro-Ungaria, la care aderaseră Germania și Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securității față de politica agresivă a Rusiei. Dar Austro-Ungaria și Rusia stăpâneau întinse teritorii românești și se opuneau eliberării acestora și unirii lor cu România.
Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia pe 21 iulie/3 august 1914 la care au participat membrii guvernului Brătianu, fruntași politici ai țării și prințul moștenitor Ferdinand.

În acest consiliu, regele a cerut ca România să intre în război de partea Triplei Alianțe, fiind susținut de Petre P. Carp. Ceilalți oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Ion I.C. Brătianu s-au pronunțat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia și în acest caz România nu are nici o obligație. Regele Carol I a acceptat formula neutralității supunându-se majorității.

Dar, opinia publică românească și oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Tripla Înțelegere. România a semnat în sept. 1914 un acord cu Rusia, prin care aceasta recunoștea drepturile României asupra teritoriilor românești deținute de Austro-Ungaria în schimbul unei neutralități binevoitoare.

Tot în septembrie 1914 s-a semnat cu acord cu Italia, prin care cele două țări se obligau să nu iasă din neutralitate fără a se anunța reciproc cu opt zile înainte.

Pe 27 sept./10 oct. 1914 Carol I a murit și i-a urmat la tron, nepotul Ferdinand (1914-1927), care, împreună cu Regina Maria a sprijinit acțiunile guvernului Brătianu de apropiere de Tripla Înțelegere. În această perioadă a neutralității au avut loc măsuri de pregătire a teritoriului și armatei, intensă activitate diplomatică.

România v-a semna pe 4/17 aug. 1916 la București, Convenția politică și militară cu Tripla Înțelegere, prin care i se garantau granițele, se recunoștea dreptul ei asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, egalitatea cu ceilalți membri ai alianței, iar România se obliga să intre în război la 15/28 aug. 1916 împotriva Austro-Ungariei.

Scopul general al războiului purtat de România era realizarea idealului național – întregirea neamului. Intrarea în război a fost apreciată în Anglia, de primul ministru Lloyd George: este evenimentul cel mai mare al anului 1916 și cheia succesului în război. Presa din Franța lăuda admirabila armată română strălucind prin gloria ei de la Plevna.

România a participat la primul război mondial timp de 3 ani și trei luni, ducând lupte grele, obținând victorii scump plătite (800.000 de morți, răniți și dispăruți, iar pagubele totale se ridică la suma de 72 miliarde lei aur, din care 17 miliarde reprezintă jaful făcut în timpul ocupației germane. La 27 martie 1918 s-a alăturat României Basarabia, la 28 nov. 1918 Bucovina și pe 1 dec. 1918 Transilvania, realizându-se Marea Unire.

Share:

Deschiderea expoziției BALCIC - iunie 2017

Filiala Brăila a Uniunii Artiștilor Plastici din România anunță deschiderea în 1 februarie 2018 a expoxiției BALCIC - iunie 2017, la Galeria de Artă Brăila. Sunteți invitați la vernisajul expoziției, ce va avea loc sâmbătă, 3 februarie 2018, ora 12.

În tabăra din perioada 27 iunie - 3 iulie 2017, organizată de Filiala Brăila a Uniunii Artiștilor Plastici din România, Balcicul a fost văzut astfel prin ochii și sufletele noastre: Relu Angheluţă, Sterica Badalan, Ecaterina Balica, Campeanu Dinu, Nela Constantinescu, Vasilica Gavrilă, Macarie Crenguta C, Florian Mihăilescu, Moscu Angelica Deacu, Mosorescu Bogdan, Gh Mosorescu, Ion Radu, Florentin Stoian, Visan Teodor.
Expoziția va putea fi vizitată în perioada 1 - 23 februarie 2018, cu program de vizitare: L-V: 9.00 - 16.00; S, D, : 11.00 -14.00.

Share:

cartea vieții











Vali NIȚU

din anotimp în ram
ne bucuram sa scriem cu verde viu
privim harta palmelor
si recompunem ieri cu azi

devenim mâine
într-un fosnet de liniste

iubesc sa iubesc
iubirea – traire imperiala
cuprinsa în miniatura acestui univers
clipa fugara
mi-e dor de ea

de-aseara.

Share:

ADEVĂRURI MARI SCRISE CU LITERE MICI de Mihai VINTILĂ (RECENZIE)

Dumitru ANGHEL
Volumul de versuri „Adevăruri mari scrise cu litere mici”, Editura InfoEst, Siliştea – Brăila, 2015, 88 de pagini, semnat de poetul Mihai Vintilă, adună 53 de poeme, însoţite de 22 de reproduceri, incluzând şi coperta de titlu, după tablouri semnate de Gris José Victoriano González – Pérez, zis Juan, ilustru reprezentant al Cubismului, stabilit în Franţa; o nouă carte de avangardă lirică a scriitorului brăilean, alături de volumele „Fiare şi oameni” sau „Ordine în gânduri”, apărute în 2012 şi 2013 la Editura Pim din Iaşi, care conferă viziunilor sale poetice o atitudine manifestă împotriva oricăror staţionări în clişee.
Primul poem, care a dat şi titlul cărţii, are valoarea simbolică a unei Ars poetica, pliată pe metafora unui postulat de creaţie artistică în plan etimologic: literal şi literar, prozodic şi liric, moral şi etic; o adevărată filosofie a poeziei, a unui lirism militant, angajant, chiar şi cu „aerul”, uşor frivol, al unei lozinci, dar înnobilată de contrapunctul baroc al pledoariei pentru o cauză, evident din domeniul spiritual al artei Frumosului estetic, chiar şi atunci când... atacul este îndreptat spre cauzalităţi sociale şi politice: „Am împăturit cuvintele / Să fie mai grele în adevăr, / Grosimea lor / Să mişte minţile. / Am alungit literele / Să cresc vorbelor / Mesajul / Să se imprime mai bine / Metodele toate / Le-am folosit / Să înţeleagă şi / Oamenii / Că adevărurile mari / Sunt scrise / De obicei / Cu litere mici” („Adevăruri mari scrise cu litere mici”, pag. 7).

Aşadar, o poezie de atitudine, dintr-un fel de civism angajant al unui poet-tribun, pe un registru stilistic din zona elocvenţei, a expresivităţii sugestive, cu impact emoţional, cu un rol definitoriu în... Cetate, pentru că: „...uneori mă rod cuvintele / Şi muşcătura lor devine sânge / Şi mişcă-n vene cu putere / Ajunge-n creier şi supune” („Coborârea în abis”, pag. 9), şi pentru că: „Sufletul meu e un vulcan nestins / Şi lava se mişcă în sentimente” („Dincolo de aparenţe”, pag. 11); pe o simbolistică agresivă, militantă şi aceasta, din zona plasticii cubiste a ilustraţiilor lui Juan Gris: „Portrait of the Artist’s Mother, 1912” (pag. 22) sau „Harlequin” (pag. 39).

Există chiar o emblematică „paradă” pe laitmotivul tematic al Adevărurilor, care se insinuează obsesiv, ca o temă muzicală în crescendo, de la pianissimo la prestissimo, ca în celebrul „Bolero” de Maurice Ravel: „Gândul bun / Zboară printre fire / De neuroni obosiţi / Când adevărurile mari / Pot fi scrise cu litere mici” („Pete de suflet”, pag. 17), pe un contrast, o antiteză, din care se naşte argumentul benefic al valorii şi frumuseţii, într-o dilematică alternativă din care Adevărul se încheagă din bizareria discursului-argument: „Cum, mă întreb pe mine, / Să transform răul în bine / Să schimb un nu în da / Să dau noaptea pe zi / Şi niciodată pe a fi?” („Cum”, pag. 18).

În toată lirica domnului Mihai Vintilă fiinţează, între liric şi patetic, o încrâncenată atitudine de misionar, de apostolat pentru o idee, pentru un ideal, pentru speranţe iniţiatice, la nivelul iluzoriu al unor vise, chiar în zona fragilă a unor minime realizări, rezultate, materializări: „Amprente de vise / Mi-au rămas pe suflet / Când gândurile pasiunii / Mi-au atins inima / ... / Încet, încet, ele se şterg / Dar urma lor apasă” („Amprente” , pag. 21).

Mai există, ca o notaţie descriptivă de S.O.S., o nevoie de certitudine pe care poetul, altfel un tip vivace şi optimist, abia dacă-şi îngăduie o rază de lumină, de Adevăr, un surplus de vitalitate, pe o mişcare gravă, ritualică: „Deschid ochii şi văd / Că sunt doar eu şi oglinda, / Trist, îndepărtat şi pesimist / Privesc la o nălucă” („Când închid ochi”, pag. 23).

Păstrând proporţiile, sugerez cauzalitatea unei morale atacată de viruşi sociali de strictă actualitate, pe sindromul unui proletcultism, din care au răsărit, „florile de mucigai” argheziene şi lirismul în clocot al unui poet ca Nicolae Labiş: „Scaietele / Ce-nţeapă o preacurată / Piele / Transmite / O picătură de durere” („Scaietele din sânge”, pag. 29).

Poet modern de secol XXI, Mihai Vintilă are dilematice şi controversate reacţii de atitudine, pe teme dintr-un banal cotidian şi presiunea unui existenţialism visat, pe care le postează pe un E-mail virtual, cu largi volute ale unei imaginaţii libere de orice constrângere: „Ideile curg în derivă / Zbuciumă vise bune şi rele / Ciocnirile de fapte / Sunt complicate / Şi uneori ne încurcăm / În ele” („Idei”, pag. 34), pentru ca până la urmă toată iluzia să devină nălucă, asemeni unei existenţe smulsă Timpului: „Lupta se duce-n noi / Adevărul / Se scurge în suflet / Şi iese câteodată / Când inima noastră / Nu mai poate să-l încapă” (Ibidem).

Iar explicaţia, ca o deziluzie a unui ecran friabil şi vaporos al visului, este patetică, descurajantă: „Ninge cu sentimente / Şi ele se aşează / Peste suflete adevărate” („Ninge cu sentimente”, pag. 35), ca într-o lume a contrastelor şi a lipsei de speranţe. Şi, din când în când, repetat ca o obsesie a Adevărurilor parcă sortite „să fie scrise cu litere mici”, poetul declară categoric: „Aştept adevărurile mari / Care nu s-au spus” („O clipă de viaţă”, pag. 41), ca o formă de alienare direcţionată optimist spre viziuni mai luminoase. Este atât de încrâncenat, de revoltat împotriva neregulilor şi întâmplărilor stupide din Lumea aceasta, aparent ordonată, încât poetul n-are decât o singură alternativă:  „Din abis / încerci să te ridici / Pe scări de fapte / Susţinut de iluzia / Ideii că reuşeşti” („Când începi a fi Om”, pag. 44), şi atacă, optimist, ca într-o „Simfonie a Destinului” beethoveniană, cu speranţa că va regăsi o cale de drenaj, cu tonalitatea spiritual-lirică a unui Psalm din noaptea Învierii: „Când vei zări firul de iarbă / Vei şti / Că ţi-a sosit / Destinul de luptă / Pentru a începe / Să fii om” (Ibidem).

Există, cum spuneam mai sus, o obsesie a ideii de Adevăr, între realitatea unei decizii Divine şi alternativa raţională a unui postulat filosofic, ori chiar şi accepţiunea tutelară a Soarelui, a Zeului RA: „S-a început cu raza / Născută din Soare / Îmbrăţişată de Univers / Care-obosită a coborât pe Pământ, / Îmbrăţişarea ei creează viaţă” („Atingeri miraculoase”, pag. 47), dar acceptă cu riscul unei alternative atee, din zona Teoriei Evoluţiei Speciilor, că... „noi / Suntem rodul acestor / Adevăruri miraculoase” (Ibidem).

Explicaţia rolului tutelar al Adevărului, al Adevărurilor, este simplă, în limitele unei pedagogii elementare: „Nu sunt singur . O lume-i cu mine / Şi-n toate e adevărul vieţii / Pământeşti” („Gândurile mele”, pag. 49), chiar când invocă o alternativă cu aerul unei sentinţe: „Iar tu / vei fi pe viaţă / Condamnat la speranţă” („Condamnat la speranţă”, pag. 52), pentru că: „Indiferent ce credem noi / Totul şi toate / Contează / Spre adevăr” („Totul şi toate contează”, pag. 5).

Iar sentinţa poetului este apocaliptică: „Fugind de adevăr / Tristeţea se scurge-n pustii / Lacrimi ating colbul / Şi renasc în alte vieţi / Mii” („Lacrimi şi viaţă”, pag. 57), cu singurele repere ale drumului: „Oamenii / Caută esenţa vieţii / Încercând bucurii / Şi tristeţi. / Totul e pulbere / De adevăr” („Vântul”, pag. 60). Eliberarea de o mare obsesie are ritualica unei slujbe de Duminica Floriilor cu o predică apostolică în dangăt de clopot şi cu mesaje ale speranţei şi ale renaşterii: „Lumina adevărului picură-n suflet / Speranţa zilei de mâine / ... / Magia renaşterii / Timpul îşi deschide braţele / Iar noi trăim” („Înviere”, pag. 63), iar Crezul poetului Mihai Vintilă are sonorităţile grave de orgă ale unui adagio, când sobru, când maiestuos: „Am bătut cuie în viaţă / Să încerc să o zidesc / Să-i dau un punct fix / De care să agăţ / Adevăruri” („Am...”, pag. 77), şi s-a ales cu „spectacolul lumii”, din care „Văd zbateri de minute / Strânse-n speranţe, / Văd adevăruri mari / Îngropate sub efemeride mici” („Văd”, pag. 79).

Ca să încheie volumul de versuri „Adevăruri mari scrise cu litere mici” în nota de deziluzii a Momentului, cu avatarurile Adevărului substituit de Minciună, într-un spectacol al unei ipostaze sociale coruptă, nedreaptă, imorală: „Minciuni ambalate în adevăr / Sunt aruncate zilnic / Spre suflete flămânde de mai bine / ... / Să vrei o viaţă să trăieşti / Încearcă dacă poţi / În lumea asta / A minciunii ambalate” („Minciuni ambalate”, pag. 80).


Share:

Bem rouă din petale mici și din sprâncene de furnici











Marin IFRIM


Te uiți la ea și-ți zici că nu-i, te uiți la nu-i și zici că-i ea
Să nu te pui cu dragostea și nici cu sursa ei nepământeană.
Te uiți spre cer ca-ntr-un pahar cu apă rece: izvor noros
La vremea vorbei ce nu-ți trece. Ce caldă este dragostea
Din gheață, când dinspre cer curge zăpada, și tu, cu ea,
Într-un pătuț faceți din vreme rost călduț, cu ploi de piatră
Și  fulgi de cer, dintr-un mister în alt mister. Se duce timpul
Stând pe loc. Mai cu soroc, mai cu noroc. Că vine vremea
Care stă ningând de la un gând la celălalt. Tot timpul fiind al
Tău și-al meu cu voie de la Dumnezeu. Să tune și să fulgere
Să fie lumea dusă-n lună, ne lepădăm de mătrăgună să
Bem rouă din petale mici, de sub sprâncene de furnici. Noi
Suntem doi, lumea e multă. Și nimeni nu ne mai ascultă,
Căci două inimi într-un fel, sunt alte vieți scăpate de infern.
E bine că exiști oricum, că viața nu este doar  scrum și nici din
Flăcări de chibrit și nici din frigidere sfârcuite, nimic  nu e de
Construit fără a iubi să fii iubit. Ieri nu erai, acum ești tu, o
Lună plină sub cer alb, plină de ochii mei orbiți, de verva-n care
Mă agiți.  Sunt aici ca să exist, fără tine sunt prea trist, cum
Ovidiu pe la Tomis își punea tristețea-n opis...Dând tristeți
Pontice unei lumi cam oarbe-n sine precum ultima orbire
A Romei fără de sine. Bem rouă din petale mici, de sub
Sprâncene de furnici. Te uiți la ea și zică nu-i: Furnica lumii
Din natură. O dragoste cu multă zgură. Un neam de-albină
Sub pământ, o alintare în mormânt. Te uiți și vei vedea
Cândva, că asta a fost lumea ta. Bem rouă din petale mici
Și din sprâncene de furnici.


Share:

Dumitru Anghel, Note de lector, Ed. Lucas, Brăila, 2016







a.g.secară

Cu siguranţă unul dintre cei mai cunoscuţi critici de întâmpinare de la Dunărea de Jos, brăileanul Dumitru Anghel, şi-a făcut un bun obicei: publicarea în volume ale acestor cronici care, de obicei, apar în reviste prestigioase de cultură, printre care amintim şi revistele Bibliotecii V.A.Urechia.

Eleganţa domnului Dumitru Anghel, nu numai în prezentarea cărţilor, este, deja, proverbială! Chiar şi generalizarea faptului că nu se mai citeşte este delicată, ca şi eleganţa! Din propria mea experienţă, ştiu că recenzorul de carte în particular, criticul de literatură în general, sunt depăşiţi de evenimente, numeric sau cum mai vreţi dumneavoastră să spuneţi! Nici măcar dacă ai citi doar toate apariţiile de la editurile de top, ceea ce este aproape imposibil, adică chiar imposibil (şi mă refer şi la traduceri!), tot nu ai putea fi mulţumit! Deoarece ştii că apar nenumărate cărţi şi în alte spaţii editoriale, precum acesta al Dunării de Jos, pe care criticul, nici măcar pe acestea, nu le „poate dovedi”, pentru a marca faptul că poate fi obiectiv, că poate avea o privire de ansamblu asupra fenomenului literar actual! O satisfacţie deosebită poate fi pentru criticul literar marginal descoperirea unor scriitori şi cărţi neglijate (voit sau nu) de către critica oficială (şi ea acum greu de definit şi marcat!), scriitori şi cărţi cu adevărat valoroşi şi valoroase, cărora să le facă un binemeritat lobby.

Domnia sa, prin actele sale culturale, face un bine extraordinar scriitorilor: îi popularizează şi în rândul cunoscătorilor, dar şi printre cei mai puţin familiarizaţi cu fenomenul. Mai mult, într-un fel, Dumitru Anghel este şi un avocat fabulos pentru acest gen critic, „recenzia de carte”, observând, în prefaţa-pledoarie:
Critica literară românească actuală, hotărâtă să se alinieze tradiţiei de înnoire cu orice preţ, mai ales din compartimentul liric al creaţiei literare, practică un comentariu elitist, abstract, cu un vocabular epatant, doct şi tehnicist până la intimidarea cititorului de carte, onest şi foarte oarecare.” 

Arta sa poetico-critică sună astfel:
„Nu mă erijez în critic literar intolerant şi demolator; încerc să fac din recenzia de carte un mod elegant de a prezenta un volum de versuri, o carte de proză, un text dramatic într-o vreme când… nu se mai citeşte!
Încerc să scriu doar despre cărţile bine scrise, literatură de calitate, chiar foarte modernă, considerând că poezia, proza sau dramaturgia fără valoare este respinsă sine die, iar creatorii vor fi nevoiţi să accepte insuccesul şi să-şi reconsidere maniera stilistică după legile nescrise ale bunului simţ artistic.”

Un om mereu elegant precum Dumitru Anghel este normal să fie preocupat şi de eleganţa demersului său critic, iar pentru că eleganţa este mereu şi un rezultat al istoriei personale, autorul prezentat aici a ţinut şi la oglinda istorică a individului, anume C.V.-ul:
„Considerând că cititorul trebuie să cunoască şi personalitatea autorului, în recenzia mea am adăugat şi un scurt C.V. cultural al acestuia, cu elemente de istorie literară, debut publicistic şi editorial.”

Domnia sa se opreşte şi la nume sonore, se începe chiar cu Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, dar se va şi debutantului ceea ce este al lui: „Un alt criteriu, pe care mi l-am fixat, a fost să mă aplec asupra debutanţilor în creaţia literară, autori la prima carte publicată sau poeţi şi prozatori pe care critica literară oficială consacrată, autorizată, nu-i bagă în seamă…”

Tehnic, volumul este împărţit în trei capitole: Primul este intitulat „Critică şi istorie literară”, este şi cel mai scurt, având doar trei recenzii: prima dedicată menţionatului Nicolae Manolescu, cu cartea „Viaţă şi cărţi”, a doua analizei de referinţă a domnului Zanfir Ilie, „Romanul de analiză la Liviu Rebreanu” şi ultima unei cărţi de interviuri, „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă”, unde autorul este Angela Baciu. Aşadar, Nicolae Manolescu, care este Nicolae Manolescu, un gălăţean şi o brăileanco-gălăţeană!

Al doilea capitol este „Proză şi teatru” iar al treilea este cel mai consistent, numit „Poezie”, dar unde este vorba şi de o recenzie la un volum de… proezie, intitulat chiar „Proezie”, aparţinând lui Alexandru Hanganu. Desigur, el este un brăilean, şi cei mai mulţi recenzaţi sunt din acest oraş miraculos pentru cultura română. Dintre numele mai mult sau mai puţin consacrate analizate, din Brăila, amintim pe Magdalena Iugulescu, Jenică Chiriac, Cătălin Lungu, Ion Bălan, Violeta Craiu, Lucia Pătraşcu, Vasile Mandric, Mihai Vintilă, Alexandru Halupa, Codrina Codruţa Tudoriu. Nici vecinii gălăţeni nu sunt uitaţi: Ioan Toderiţă, Săndel Stamate, Coriolan Păunescu, Vasile Tudorie, Paul Sân-Petru…

Iubirea sa pentru muzică – să nu uităm că este unul dintre puţinii cronicari muzicali din România! – face ca multe dintre texte să aibă referinţe… muzicale, încercând să aducă ceva cu totul autentic în tratarea cărţilor: ritmicitatea, muzicalitatea, care aminteşte ba de Pietro Mascagni, în cazul lui Halupa, ba de muzica rap la Mihai Vintilă, ba de Smetana ori Chopin la Gheorghe Bacalbaşa (căruia i se face recenzia la romanul „Instituţia”), dar şi la Alexandru Mihalcea (în ceea ce-l priveşte pe Smetana), Rimski-Korsakov la Jenică Chiriac, Ivanovici sau Strauss la Marin Ciobanu ş.a.m.d.

Desigur, aceste paralele nu se fac numai cu muzica ( D. Anghel mai explică: „fac o recenzie de carte cu explicaţii şi analize  convingătoare, ca într-o avancronică de concert simfonic unde nu toţi auditorii au o cultură muzicală în stare să-i oprească de a mai aplauda – stânjenitor – între părţile unei simfonii sau ale unui concert.”) ci mai ales cu fenomenul literar. De pildă, când se scrie despre poezia lui Gheorghe Lupaşcu, se apreciază:
„O perpetuă pendulare între oniric, existenţialism, etică, morală şi canon creştin, în alternanţă cu un erotism incomod, perturbator de echilibru, fac din capitolul „Cuante” treapta spre poezia intelectualizată în exces, aparent programatică, în ciuda unui aer de uşoară frivolitate venită din lexicul „în doi peri” (p.90)

Aşadar, criticul ştie să fie şi înţepător când este cazul, dar, aşa cum a subliniat de la început, empatia contează mult mai mult decât sacrificarea ritualică a textului şi, implicit, a scriitorului recenzat:
„Intenţia mea nu este să desfiinţez o carte, ci să-l fac pe cititor să asculte de îndemnul bătrânului cronicar conform căreia „nu este mai plăcută şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, mai ales acum, în vremurile asaltului agresiv al calculatorului şi al televizorului”!


Demonstraţia sa este mai mult decât concludentă şi exemplificatoare, făcându-ne să înţelegem mult mai bine scopurile şi tehnicile scriitorilor, aceşti minunaţi oameni, cu cărţile lor „zburătoare”!

apărut în Litera13 nr 13/2018
Share:

Concurs de eseuri, proză și poezii: 100 de ani în 1000 de cuvinte

Patriarhia Română – Radio TRINITAS lansează un concurs de conștientizare a înfăptuirii Marii Uniri.
Pornind de la ideea că tinerii și copiii reprezintă un partener important de dialog și, mai ales, de ei depinde evoluție sănătoasă a societății românești, dorim să-i implicăm într-un concurs care să-i convingă în a se apleca nu doar cu seriozitate dar și cu determinare asupra a ceea ce reprezintă momentul istoric 1 decembrie 1918, cum s-a ajuns la înfăptuirea Marii Uniri și cine au fost principalii actori ce au determinat acest moment istoric important.

Prin intermediul programelor Radio TRINITAS vom promova acest concurs, începând cu data de 15 ianuarie 2018, Ziua Culturii Naționale. Vom invita să participe la concurs elevi de gimnaziu din clasele V-VIII și de liceu, din clasele IX-XII, din toată țara, propunându-le să scrie pe tema Marii Uniri și sărbătorirea centenarului.

Elevii pot participa la trei secțiuni literare diferite: proză scurtă (povestire, fragment de nuvelă, etc), poezie și eseu. La proză și eseu va fi trimis un singur text, iar la poezie pot fi trimise cel mult trei poeme.

Concursul are ca scop dezvoltarea gândirii creative, a originalității, creșterea spiritului competitiv, dar şi dezvoltarea capacităţii de exprimare prin compoziţii expresive şi creative. Totodată, prin acest concurs se doreşte crearea unui cadru în care elevii să aplice cunoştinţele dobândite asupra acestei teme, să se simtă parte a acestui moment istoric extrem de important.



REGULAMENT DE ORGANIZARE ȘI DESFĂȘURARE

Secțiunea I: CONDIȚII DE PARTICIPARE

1.Concursul de eseuri, povești, poezii intitulat 100 de ani în 1000 de cuvinte se adresează elevilor de gimnaziu (clasele V-VIII) și celor de liceu (clasele IX-XII), de pe întreg teritoriul țării.
2.Participarea la concurs a elevilor va avea ca și condiție principală respectarea regulamentului de desfășurare a acestuia.
3.Concursul constă în elaborarea de către fiecare participant a unui eseu, a unei povestiri (fragment de nuvelă, etc), sau poezii vizând tema: 100 de ani în 1000 de cuvinte.
4.Participanții se pot înscrie cu o singură lucrare la o singură secțiune din concurs.
5.Nu se iau în considerare lucrările participanților care se vor înscrie la mai multe secțiuni.
6.Fiecare lucrare trebuie să cuprindă maxim 1000 de cuvinte și trebuie să respecte următoarele norme:
-Să fie textul scris la calculator, în program word, font Times New Roman, 12, 1,5 între rânduri, cu diacritice;
-Să conțină informații complete despre autorul lucrării (nume, prenume, clasa, școala, profesorul coordonator, localitatea, telefon);
-Să respecte semnele de punctuație, normele gramaticale și de exprimare corecte și adecvate limbii române;
-Să fie o lucrare originală;
-Să abordeze un subiect care să vizeze importanța Marii Uniri;
-Să respecte datele istorice;
-Să conțină, la alegere, informații referitoare la evenimentul istoric 1 decembrie 1918, la momentele anterioare ale unirii cu Basarabia (27 martie 1918), cu Bucovina (28 noiembrie 1918), la personalitățile participante, la importanța Marii Unirii, la împlinirea a 100 de ani de la momentul Marii Uniri, adică să nu se abată de la tema concursului;
-Să nu se depășească 1000 de cuvinte.
-Nu se iau în considerare lucrările care vor fi scrise de mână.
-Nu se iau în considerare lucrările care nu respectă în totalitate cerințele anexate anterior ( semnarea completă a autorului, originalitate, respectarea temei și a corectitudinii gramaticale)
7.Lucrarea trebuie transmisă prin poștă, până la data de 1 mai 2018, pe adresa: Patriarhia Română-Radio TRINITAS, Strada Sfânta Ecaterina, nr. 2-4, sector 4, București – cu mențunea pe plic: Pentru concursul 100 de ani în 1000 de cuvinte, Radio TRINITAS.
8.Selectarea textelor trimise la Radio TRINITAS, ce vor intra în concurs, în funcție de respectarea regulamentului, se va face până la data de 11 mai 2018.
9.În perioada 14 – 30 mai 2018, juriul va decide lucrările câștigătoare pentru fiecare secțiune în parte: proză scurtă, eseu, poezie.
10.În data de 1 iunie 2018, lucrările câștigătoare vor fi anunțate în cadrul programelor Radio TRINITAS.

Secțiunea a II-a: PRESELECȚIA
11. Fiecare lucrare participantă în concurs va intra într-o etapă de preselecție.
12. Preselecția se va realiza în perioada 2 – 11 mai 2018.
13. Juriul preselecției va fi format din Pr. Teodor Gradinaciuc, director Radio TRINITAS și Adriana Ene, realizatoarea emisiunii Bucuria Poveștilor, Radio TRINITAS.
14. Preselecția va ține cont de respectarea regulamentului de participare.
15. Toate lucrările ce vor trece de etapa de preselecție vor inta în etapa finală de selecție a lucrărilor câștigătoare.

Secțiunea a III-a: SELECȚIA
16. Lucrarea fiecărui participant va fi evaluată de un juriu competent format din: criticul literar Alex Ștefănescu, scriitorul Petre Crăciun și Odilia Roșianu, redactor șef „Literatura de Azi”.
17. Fiecare lucrare va fi punctată pe o scară de la 0 la 100 de puncte. Astfel, se vor acorda:
- 10 puncte din oficiu;
- 15 puncte pentru corectitudine gramaticală și exprimare corectă;
- 20 puncte pentru respectarea cerinţelor de redactare a lucrării;
- 15 puncte pentru modul de redactare (cursivitate, structură logică, argumentare, stil);
- 20 puncte pentru originalitatea ideilor;
- 20 puncte pentru cunoştinţele istorice inserate;
- Comisia de corectură poate exclude lucrările considerate plagiate parţial sau integral (nu se vor acorda puncte pentru paragrafele copiate integral sau parțial din cărți sau de pe internet și nici pentru lucrările unde este evidentă intervenția altor persoane decât elevul care scrie lucrarea);
- Pentru ca fiecare elev să aibă şanse egale, punctajul se va acorda direct proporţional cu capacitatea intelectuală specifică fiecărei vârste în parte.

Secțiunea a IV-a: CÂȘTIGĂTORII
18. Lucrările selectate în prima etapă vor intra într-o altă etapă de selecție, a celor care vor fi premiate.
19. Selecția se va face de către directorul Radio TRINITAS, Pr. Teodor Gradinaciuc și de către realizatorul emisiunii Bucuria Poveștilor, Adriana Ene.
20. Vor fi premiate cu diplomă toate lucrările care vor obține un punctaj de minim 90 de punte.
21. Lucrările care au media peste 9.50 vor fi considerate câștigătoare și premiate pe secțiuni și categorii de vârstă, pornind de la mențiuni, ajungând la premiul I, II, III și Marele Premiu.

Secțiunea a V-a: PREMIEREA
16. Câştigătorii vor fi anunțati pe data de 1 iunie 2018.
Premiile vor consta în:
-Diplomă de câștigător / participant al/ la concursului/ul;
-Publicarea tuturor lucrărilor premiate în publicațiile Patriarhiei Române;
-Invitație de a participa în emisiunile Radio TRINITAS;
-Câștigătorii vor fi inviați să participe la edițiile radio ce vor fi special pregătite și dedicate zilei de 1 decembrie 2018.
-Alte premii surpriză care vor fi anunțate pe parcurs.

Pentru informații suplimentare vă puteţi adresa la secretariatul Radio TRINITAS, telefon:

ATENŢIE!
NU se iau în considerare lucrările care ajung la redacție după data de 1 mai 2018.

Sfaturi utile pentru participanți:
1.Înainte de redactarea textului, citește cât mai mult despre tema lucrării pe care dorești să o scrii. Notează-ți ideile care îți plac, ca să nu le uiți.
2.Amintește-ți care este structura unui eseu, a unei poezii și ține cont de acest lucru atunci când vei redacta lucrarea.
3.Acordă atenție modului în care scrii și felului în care așezi textul în pagină.
4.Fii atent ca toate ideile tale să aibă cursivitate și logică.
5.După ce te-ai informat asupra temei date și începi să scrii, ai grijă ca ideile pe care le inserezi să fie originale. Încearcă să aprofundezi tot ce ai citit și să îți folosești imaginația. Ideile care nu îţi aparţin nu vor fi punctate!
6.Asigură-te ca tot ce ai scris să aibă la bază informații corecte din punct de vedere istoric.
7.Nu ezita să pui întrebări despre ceea ce nu știi sau nu îți este clar.
8.Nu amâna să citeşti şi să scrii lucrarea!
Succes!

Share:

Simpozion literar Geo Bogza 110 ani de la nașterea poetului avangardist


Share:

Concurs de creaţie literară pentru elevi „Şi eu vreau să fiu scriitor”

Liceul Tehnologic „Dimitrie Bolintineanu” ce-şi are sediul în oraşul Bolintin Vale a iniţiat proiectul educaţional „Bolintineanu ieri şi azi”. Valorificarea potenţialului formator al familiei şi şcolii în formarea tinerei generaţii, angajarea efectivă a elevilor în cât mai multe proiecte educative, precum şi deschiderea spaţiului educaţional spre dialog cu alte instituţii abilitate şi responsabile de nivelul de cultură a populaţiei şcolare se constituie în tot atâtea obiective ale demersului nostru.

Activitatea principală a proiectului o constituie concursul „Și eu vreau să fiu scriitor”, ce urmărește să valorifice capacitatea elevilor din clasele V-XII de a-și exprima, în mod creativ, sentimentele și ideile, în versuri sau proză. Partenerii noştri sunt instituţii şi unităţi şcolare din judeţele Ilfov, Giurgiu, Galați, Vâlcea, Argeș şi capitala Bucureşti.

Totodată, prin intermediul concursului, ne propunem menţinerea în conștiința publică a figurii ilustrului scriitor și om politic, Dimitrie Bolintineanu, patronul spiritual al liceului nostru. Așadar, scopul acestei inițiative este educarea populaţiei şcolare, dar şi a adulţilor pentru cunoașterea istoriei locale și potenţarea ataşamentului la cultură în general, la literatură în special.

Calitatea activităţilor derulate în diferite proiecte educaţionale, disponibilitatea unității noastre școlare pentru organizarea de activităţi educative, ca şi bogata experienţă a instituţiilor partenere, în special Asociația pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu şi revista Sud, sunt doar câteva din punctele tari care recomandă liceul nostru ca iniţiator al acestui proiect.

Lansarea Concursului de creație literară „Și eu vreau să fiu scriitor” și înscrierea elevilor se va face în ultima săptămână a lunii ianuarie, pe baza regulamentului din care extragem datele ce vă vor fi oferite în continuare.

Faza finală a concursului se va desfășura în data de 23 martie 2018, între orele 10-14, în incinta Liceului Tehnologic „Dimitrie Bolintineanu”, Bolintin Vale, jud. Giurgiu.

Înscrierea și depunerea lucrărilor se face până la data de 28 februarie 2018, pe adresele de mail menționate mai jos, cu rugămintea de a ne transmite numele și prenumele elevilor participanți, numele și prenumele profesorului coordonator şi un telefon de contact. La concurs pot participa elevi din clasele V-XII. Nu se percepe taxă de participare.

Date de contact: dionysatosmadalina@yahoo.com; ramona.badea79@gmail.com.

Condiții de desfășurare:
Concursul se desfășoară pe două secțiuni:
1) Poezie (cel mult trei poezii pentru fiecare participant);
2) Proză scurtă (o singură creație pentru fiecare participant).
Lucrările se vor redacta în format A4, Times New Roman 12, spațiere la 1.

Premii:
a) se acordă un premiu I, un premiu II, un premiu III și trei mențiuni;
b) se acordă diplome de participare tuturor elevilor și profesorilor participanți.
c) lucrarea care va obţine Premiul I va fi publicată în numărul din aprilie 2018 al prestigioasei reviste Sud
d) lucrările premiate, dacă întrunesc criteriile de valoare cerute de Juriu, vor fi tipărite într-un volum colectiv, editat şi publicat de Asociaţia pentru Cultură şi Tradiţie Istorică Bolintineanu şi Liceul Tehnologic „D. Bolintineanu” până în luna octombrie 2018.

Componenţa juriului:
– Victoria Milescu (Preşedinte al Juriului – membră a USR, Filiala Poezie, Bucureşti, din 1995. A lucrat în învăţământ, presă şi editură. Debut editorial în anul 1988, prin concurs de debut, concomitent în vol. Prier, Editura Cartea Românească şi în Argonauţi, II, Editura Facla, Timişoara. Cărţi publicate: Welcome December/ Bun venit, Decembrie – 1994; Şlefuitorul de lacrimi – 1995; Izbânda furată – 1995; Inimă de iepure – 1998; Arleziana – 2000; Zâmbet de tigru – 2001; Ecoul clipei – 2003; Flacăra nevăzută/ Láthatatlan Láng, ed. română-maghiară, 2007; Roua cuvântului/ Szóharmat, ed. română-maghiară, 2008; Conspiraţii celeste – 2008; 101 Poeme – 2009; Bucuriile triste/ Gezimet e trishtme, ed. română-albaneză, 2009); Floarea vieţii, ed. română-georgiană, 2010; Dreptatea învingătorului – 2010; Vrabia albă – 2010; Din Caucaz în Carpaţi. Zaira Samharadze în dialog cu Victoria Milescu – 2011; Fenomenele fără cauză – 2011; Sub steaua câinelui -2012); Existenţele fastuoase – 2013; Cununa de flăcări – 2014; Cenuşa verii/ Les cendres de l’été, ed. română-franceză, 2015; Feeding Illusions, ed. în limba engleză, traducerea autoarei, 2015; Raportul de aur/ La proportion d’or, ed. română-franceză, 2015, Paris. Cărţi pentru copii: Cartea cu surprize; Cine l-a salvat pe Murdărel? – 1995; Abecedar-ghicitoare; Dicţionar-ghicitoare – 1998; Lacrima de cristal; Găseşte rima – 2000; Animalele mele dragi – 2006. Traduceri: Bandiţi, gangsteri şi mafie de Martin McCauley, 2006; Povestiri de Crăciun – 2004; Exploratorii; Corpul uman, atlas (2006); seria de basme scrise şi ilustrate de australianca Shirley Barber, 2007, 2008); Efecte secundare: moartea de John Virapen, 2010; Călătoriile lui Vincas în jurul lumii de Brigita Jovaišienë, 2011 etc.)

– Alexandru Cazacu (Membru – Debut literar în anul 1995, în ziarul Tineretul Liber, cu o poezie (prezentare Tudor Opriş). Versuri publicate în revistele: România literară, Luceafărul, Luceafărul de dimineaţă, Ramuri, Vatra, Convorbiri Literare, Viaţa Românească, Ateneu, Ex-Ponto, Bucovina Literară, Familia, Tribuna, Mişcarea Literară, Actualitatea Literară, Argeş, Poezia, Pro Saeculum, Acolade, Discobolul, Actualitatea Literară, Feed-Back, Caiete Silvane, Cronica Veche, Sud, Litere, Bucureştiul literar şi artistic, Oglinda Literară, Antares ş.a. Colaborări cu versuri la Radio Romania Actualităţi şi Radio Romania Tineret. Volume de versuri publicate: Paralele îmbrăţisate – 1996, care a primit Premiul Editurii Univers Enciclopedic, Capcanele înserării – 1998, Rumeguşul orelor de jazz – 1998, Tâlhari sau profeţi – 2003, Duminica în Est – 2017.)

– Gabriel Dragnea (Membru – Debut literar în anul 1997, autor a două volume de poezie, Blestemul îngerilor decăzuți şi Aici nu sunt cuvinte, ca și a unei cărți de interviuri cu personalități culturale româneşti de mare prestigiu 27 Dialoguri – Construcții incomplete. A colaborat cu numeroase reviste din România și din străinătate precum: Armonii Culturale, Actualitatea Literară, Oglinda Literară, Onyx (Dublin), Zeit, Curtea de la Argeș, Vatra Veche, Salonul Literar, Bucureștiul Literar și Artistic, Timpul, Familia, Tribuna, Atheneum ș.a. Este redactor al revistelor literare: Sud, Armonii Culturale și Salonul Literar.)

Concursul de creaţie literară „Și eu vreau să fiu scriitor” este avizat de Inspectoratul Şcolar Judeţean Giurgiu pe Domeniul cultural-artistic, literar şi aprobat de d-na prof. Ildiko Andras, Inspector şcolar pentru educaţie permanentă. Coordonatorul proiectului este prof. Mădălina Dionysatos.

Parteneri: Asociația pentru Cultură și Tradiție Istorică Bolintineanu şi revista Sud (redactor şef Vasile Grigore); Primăria orașului Bolintin Vale (primar ing. Daniel Trăistaru); Școala Gimnazială Nr. 2 Cartojani, jud. Giurgiu, director prof. Romica Marin; Şcoala Gimnazială nr. 1 Bolintin Vale, jud. Giurgiu, director prof. Irina Andrei Irina; Şcoala „Aurel Solacu”, Ogrezeni, jud. Giurgiu, director prof. Cristina Niță; Şcoala Gimnazială nr. 1 Găiseni, jud. Giurgiu, director prof. Gina Mateescu; Colegiul Național „Ion Maiorescu”, Giurgiu, jud. Giurgiu, director prof. Monica Mitea Monica; Liceul Tehnologic „Pamfil Șeicaru”, Ciorogârla, jud. Ilfov, director prof. Alexandru Cernat; Colegiul Tehnic de Alimentație și Turism „Dumitru Moțoc”, jud. Galați, director prof. Corina Gavrilă, prof. Elena Grigoraș; Liceul Teoretic „Iulia Zamfirescu”, Mioveni, jud. Argeș, prof. Cristian Hoaghea Cristian, Liceul „Constantin Brâncoveanu”, Horezu, jud. Vâlcea, prof. Vetuţa Ciocan; Școala Gimnazială nr. 82, sector 3, București, prof. Iuliana Agapie.

Asociația pentru Cultură și Tradiție Bolintineanu și Revista Sud

Share:

iubirea din necuprins













Vali NIȚU

în cartea de onoare a timpului
cu drepturi de autor
eu sunt tu
si-mi esti un eu
dar de la Dumnezeu
cuvânt
ortografia dragostei traita în necuprins
nu soptita într-un cuprins
din viata
alunec spre finalul pur
încerc sa-mi debarc neputinta
ma ridic ruga spre înalt
sadesc iertare si pasesc
bunul Dumnezeu mi-a scris trairea
într-un bestseller cu enigme
printre cuvinte
sosesc.

Share:

DESPRE IARNĂ











Valeriu Ion GĂGIULESCU

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie 1954 s-a pornit pe un viscol și-o ninsoare care, practic, n-au mai încetat până către sfârșitul primei decade a lui februarie.

Au fost paralizate toate transporturile în țară.Au fost închise școlile. iarna aceea, deosebit de grea, se zicea că semăna cu iarna anului 1941, când Armata Română era în nămeții stepelor rusești.
Eu eram în clasa a VIII-a și îmi amintesc că după două săptămâni de ninsoare intermitentă s-au așezat troiene care, pe alocuri, depășeau trei-patru metri înălțime. Pe Strada Mare, din loc în loc, se practicaseră niște tunele prin care lumea trecea de pe un trotuar pe celălalt. Poteca bătută de pe strada mea era cam la nivelul treimii superioare a căsuțelor, care apăreau astfel ca un fel de cazemate îngropate în zăpadă, din care se vedeau doar oberlichturile ferestrelor. Știu că, odată, pe înserate, pierzând poteca de sub picioare, m-am afundat în nămeții pufoși mai sus de brâu. Cu greu, am încercat să revin la drumul meu și vedeam că nu dau spor.. Am avut noroc de niște drumeți, care treceau pe acolo, căci eu mă și văzusem rămas în zăpadă și deja începusem să mă asemuiesc lui Nansen, despre ale cărui pățenii prin Arctica tocmai citisem de curând.

Când a început să se desprimăvăreze, s-a tras cu tunul în zăporul de ghețuri format pe Dunăre. Cu mare dificultate s-a reușit spargerea ghețurilor și îndemnarea apelor către vale. Dar inundația, de sigur, tot s-a produs.

Oltul și-a ieșit din matcă și s-a unit cu Dunărea, deja revărsată. Nu existau digurile de acum așa că apele au devenit stăpâne pe tot cuprinsul luncii, de sub oraș până, hăt, către Islaz, către Ciuperceni, către Flămânda, localități situate la peste zece kilometri distanță.

O mare de apă cât puteai să vezi cu ochii.
Culmea curajului, printre elevi, pe atunci, era să ajungi la ”Podu, de Lemn” , cel care era construit pe șoseaua către Islaz, și să stai - cât de mult- cu ochii în jos, privind la zbaterea torentului apelor Oltului care se grăbeau către Dunăre ! Șuvoaiele învolburate,înspumate, reci, cenușii-albăstrui, murdare, pline de sloiuri, de lemne, de hoituri de animale surprinse pe luncă, făceau să se clatine, din răsputeri,podina bătrânului pod, făceau să tremure balustrada de care te țineai, iar hârșcâitul mini-banchizelor pe sub pod, în halucinanta goană spre larg, către apele libere, dădea fiori care crispau chipurile ce-și măsurau curajul.

Părea că, din clipă în clipă, totul se va sparge, în mii de bucăți,că podul nu va rezista presiunii neînchipuit de puternice a apei, a sloiurilor.

Totul tremura, zguduiala și zgomotul făcea să-ți bată inima atât de puternic încât acea senzație nici nu cred s-o mai fi încercat vreo altă dată.

Pericolul real cât și senzația relativă că poți domina impresionantul spectacol al forțelor dezlănțuite făcea pe acei liceeni, care se încumetaseră să rămână pe pod, cât mai mult timp posibil, să se simtă deosebiți de ” fricoșii” care îi priveau de la o distanță asigurativă.

Doamne ! Cât poate tinerețea să fie de nebună, pur și simplu ! Dar și cât de frumoasă !” Niciodată nu mai poți avea parte de asemenea clipe și dacă nu le-ai trăit atunci, nici nu mai au același farmec mai târziu.

De Sfântul Gheorghe, în loc să mergem cu prietenii , cu fetele, să luăm rămurele de salcie din păduricea situată sub Spital, din locul numit la ”Sălciile lui Turculețu”, în acel an ne-am mulțumit , totul fiind acum acoperit de apă, să ne plimbăm doar cu bărcile pescarilor. Trecem astfel pe sub ”Podul de Piatră” ( care nu mai există, fiind demolat când s-a construit noua șosea ce merge la Port, la Combinat) și ajungeam până la ”Podul de Fier” , cel construit pe calea ferată care unea Gara orașului cu Silozul cel mare, ridicat de nemți în Port.

Pe la mijlocul lui Mai, apele revărsate au început să se retragă. Au rămas smârcuri unde peștele se prindea chiar cu mâna sau cu coșul de nuiele, care avea fundul desprins. Mare bogăție ! Mâlul rămas pe tot câmpul îl făcea să fie roditor, în mod natural, iar recoltele erau mănoase.

Viața patriarhală și mâncarea ieftină erau argumente pentru a trăi în asemenea orășele. Totul era liniștit, repetabil, previzibil. Puteai să te organizezi. Nu apăreau surprize de natură să dea planuri peste cap. Nici vorbă să se fi practicat ”forțarea” culturilor de legume. Nu se auzise de așa ceva. Care mai de care se mândrea să te facă să-i cumperi produsele gospodăriei iar acestea erau, desigur, naturale. Ecologice, cum s-ar zice astăzi ! Fără ” E”-uri, fără conservanți ! Hrană ieftină și sănătoasă.
Ce mai, ca în Egiptul Antic ! Doar se spune că mâlul Nilului a creat civilizația faraonilor ! Păstrând proporțiile, pot zice că nici Dunărea nu s-a revărsat degeaba prin aceste locuri, timp îndelungat ! Nu știu, zău, ce mare câștig a adus ruperea echilibrului natural al ecosistemului reprezentat de toată Lunca Dunării, de Bălțile, de Delta ei ! Cu s-a ales lumea în concret ?

Am avut prilejul să-l cunosc pe fiul unui personaj ce purta numele unui celebru compozitor german și care a locuit în și mai celebrul oraș Dunărean, chiar pe bulevardul unde coreligionarii respectivului părinte aveau o vestită Baie Publică. Ei bine, fiul părea foarte mândru de faptul că tatăl său a fost autorul proiectului prin care imensul rezervor natural de bogăție fusese organizat pentru a fi ” redat” (!) agriculturii !!! Se pare că tocmai planurile concrete ale acelei ”organizări” au și fost moneda de schimb prin care familia a reușit să plece legal spre ”pământul făgăduinței” ! După ce planurile au fost transpuse în fapt oare s-or fi răsucit prin morminte oasele personajelor lui Panait Istrati sau ale lui Fănuș Neagu ? Pentru că acele personaje viețuiseră pe acele meleaguri !

Nu mai vorbesc despre faptul că industrializarea, făcută în ritm masiv și cu costurile arhicunoscute, nu a condus doar la depopularea satelor ci și la apariția unei noi clase ciudate de viețuitoare, care nu erau nici țărani, nici muncitori. Nu a condus doar la schimbarea relațiilor și raporturilor de muncă în agricultură ci chiar la îngreunarea refacerii structurii distruse, în ideea reconstituirii proprietății funciare și a rentabilizării acesteia, în folos public. Vorbesc doar despre efectele, absolut vizibile, a industrializării zonei limitrofe orașului asupra florei, faunei, climei, sănătății și psihicului trăitorilor, oameni sau animale. Din Dunăre au dispărut specii întregi de pește. Nu se mai pescuiește cega, sabița. Uneori chiar și morunul urca până pe aici. Nu s-a mai auzit să se mai fi prins așa ceva. Apa curge murdară, poluată chimic și fizic. De la Kozludui pândește același pericol ca de la Cernobâl !
Zăvoiul, atât de des și de viu, încât părea să fie aidoma junglei -în închipuirea noastră de copii- este acum o biată pădurice bearcă, rară, cu pomi uscați ce îndreaptă acuzator cioturi înspre cei care mai caută umbră și liniște.

Nu se mai vânează în același ritm, cu același spor. Multe dintre specii s-au pripășit pe alte coclauri. Nu mai au ce mânca pe aici. Le îneacă aburul de amoniac. Berze au făcut imprudența să zboare peste coșurile Combinatului. Au strâns aripile și au picat ucise instantaneu de hipoazotidă, fumul acela gălbui-roșcat care ajunge în susul apei, luat de vânt, chiar până la Islaz, distrugând și acolo soiuri de viță tradițională.

Și în acest an, deci după mai bine de o jumătate de veac, Iarna demonstrează iarăși ce poate să facă ! Pe toată distanța sudului, de-a-lungul Dunării ! Chiar se crede că prin cuceririle științei , prin dezvoltarea progresului tehnic, se va realiza , cu adevărat, dominarea fenomenelor naturale ?! Nu se vede clar că, în realitate, Omul este doar un fir de praf în mijlocul Universului creat de Dumnezeire ?
Dar......cu toate acestea......”Ou sont les neiges d, antan ?”

O schiță din volumul ( încă nepublicat ) ”Despre niște chestii” a lui Valeriu Ion Găgiulescu, brăilean nativ, stabilit la Turnu Măgurele !

Share:

ARC PESTE TIMP: UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE 1859 – 2018

Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” Galaţi vă invită miercuri, 24 Ianuarie 2018, la evenimentul cultural ARC PESTE TIMP: UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE prilejuit de activităţile dedicate sărbătoririi a 159 de ani de la Unirea Principatelor Române:

-  la Casa Memorială „Casa Memorială Costache Negri”, comuna Costache Negri, jud. Galaţi
ora 11 program artistic HAI SĂ DĂM MÂNĂ CU MÂNĂ CEI CU INIMA ROMÂNĂ susţinut de elevii Şcolii Gimnaziale „Elena Negri” din comuna Costache Negri.
                         
                                                               
- în Lapidarium, str. Mr. Iancu Fotea, nr. 2bis (vis a vis de Biserica Greacă), Galaţi
ora 14  vernisaj expoziție AMBIENT ROMÂNESC – AMBIENT EUROPEAN, a doua jumătate a sec. al XIX-lea - începutul sec. al XX-lea
 Arhitectura spațiului expozițional și patrimoniul muzeistic permit sugerarea secvențială a unor interioare de epocă în care se puteau desfășura activități cotidiene mondene, familiale sau  profesionale, atunci când civilizația românească se racorda  la moda europeană, în ansamblul ei. Minicadrele ambientale conturează stilul de viață al elitei socio-politice autohtone și creează o atmosferă, sperăm, ospitalieră, specifică spațiului românesc al epocii și implicit universului citadin gălățean (marcat de ritmul modernizării impus de capitală, cu particularităţi proprii unui oraș-port cosmopolit). Fie că au aparținut unor personalități ori unor necunoscuți, obiectele îmbie imaginația la o călătorie în timpul căreia fiecare se poate considera musafir al unor: saloane mondene, spații de lucru, spații de relaxare cu conotații variate. (muzeograf dr. Elena Ingrid Bahamat)
 
ora 14  vernisaj expoziţie PERSONALITĂŢI ALE UNIRII PRINCIPATELOR ROMÂNE
Expoziţia organizată de muzeograf Costel Ilie relevă aspecte importante ale unor personalităţi care au contribuit la „Mica Unire”, primul pas spre formarea statului modern român. Aceasta a fost înfăptuită prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti (5/24 ianuarie 1859).

Mihail Kogălniceanu afirma că „votul de la 24 ianuarie a fost o sublimă protestaţie în contra hotărârii acelora ce au vrut să ţie despărţite două ramuri ale aceluiaşi copac, două fiice ale aceleaşi nume…Ideea Unirii, ideea de întregire a neamului nostru e veche, ea a fost grija de fiecare zi a strămoşilor noştri, căci altfel nu mai existam ca popor până în ziua de azi.”

Costache Negri cu „a lui inimă tânără şi radioasă, cu chipul lui neuitat, deveni pentru mai toţi izvorul aspiraţiilor cari, mai târziu, prin concursul tuturor şi prin hotărârea lui Cuza Vodă au dat românilor libertate şi României Unirea”.
Share:

Angela Burtea - „Ochiul sufletului”











Jenică Chiriac


Cunosc de multă vreme pe Angela Burtea. Am fost colegi de cancelarie. I-am urmărit scrisul și scrierile. Ne-a adus alături, de două ori, dragostea. Odată, de profesia, deloc ușoară de desțelinitori de suflete infantile, a doua, cea de literatură, aș zice de sclavi, fără putință de scăpare, ai cuvântului scris („scripta manent!”). M-a învrednicit cu încredere, oferindu-mi spre lectură și recenzie unul dintre reușitele sale romane de dragoste, „Zamfira”. Atunci, încântat de epica romanului, de sufletul poetic al autoarei, am ticluit cronica de post-față „Poeta nu se dezminte”. În adevăr, romantismul creatoarei își află rădăcini temeinice și-n poezia vieții, gândirii și simțurilor sale. Este, mai lesne, o poetă care scrie proză! Impresionantă și impresionabilă de frumoasele culori ale vieții, și-a dedicat pana literaturii pentru copii, poeziei și romanelor de dragoste. Nu ne vom opri asupra operei sale de dragoste. Nu ne vom opri asupra operei sale de ansamblu, deși tentația este mare. N-o facem, deoarece ne-am dat cu părerea în alte rânduri și, vrând-nevrând, ne-am repeta (dacă cumva n-am făcut-o?!).

Angela ne surprinde de fiecare dată. Iubește, cel mai mult, poezia, lucru de necontestat. Acum, cu acest „ochi al sufletului” ne plasează în zona prozei scurte. Are un bun exercițiu de pe urma publicisticii, întrucât autoarea a colaborat și continuă să colaboreze la tot felul de ziare și reviste. Ne face plăcere să amintim că este redactor  la revista on-line „Zeit”, că a inițiat și coordonat publicații școlare precum „Fantezii de mătase” (Șc. Sf.Andrei) și „Prețul cuvintelor” (Liceul pedagogic, Brăila).
Am semnalat și cu alt prilej faptul că autoarea, scriind proză, reportaje, tablete, eseuri, nu odată îi alunecă expresia de-a dreptul spre rimă și cadență. Vom exemplifica din creațiile acestui ultim volum, dar, până atunci, tot pe linia poetizării prozei, vom spune că – deși termenul nu este consacrat de teoria literară – unele povestiri pot fi definite pasteluri în proză. În adevăr, ce este pastelul, ca specie literară scrisă (cultă), decât o operă descriptivă care se apleacă asupra stărilor afective în relații cu tablouri din natură? Sensibilitatea autoarei merge mai departe: se lasă sedusă de natură în toate ipostazele ei temporale, caută și găsește frumuseți indicibile, le trece prin propria percepție, le încarcă de sentiment. Mai face un lucru: introduce în peisaj omul cu relele sale. Prozaicul nu strică armonia poeziei, vine doar ca, prin umbrele proiectate să scoată în evidență plusul de culoare și frumusețe.

Din această categorie de pasteluri în proză putem cita titluri ca: „Dacă e septembrie, e toamnă”, „Chemarea ploii”, „Mă cheamă codrul”, „Ninge în aprilie”, „Noiembrie”, „Floare albă de cireș”, „Primăvara lui April”, „Toamna”.

Cât privește poetizarea prozei, am ales doar câteva fragmente cu o anume semnificație: „Nu-ți pierde încântarea și nici visarea-n doi, căci lacrimile tale de mac și de trifoi vor licări sub vrajă și vor cânta în noi!” (Gândul de lumină al nopții din noi);  „Nu-ți face griji din griji multiple și nici din viață un păcat, dă sufletului cald binețe și minții tale rod bogat! Eu sunt aici, sunt nemurire și ziua-i far încătușat, iar tu, prieten al speranței și-al dorului nestrămutat!”  (Lumina întunericului); „Nimic nu e ca toamna mai blând și mai nervos, nimic nu mă atrage din ce-i puhav, lăptos! Mi-așază la picioare covor pictat de vânt, de soare alintat și-ascuns printre cântări, stropit cu mustul dulce și plin de voioșie, cu lacrimi înțelepte în rame dantelate, cu gând pierdut în șoapte, cu haină de alint” (Toamna).
 
O temă predilectă a Angelei este nostalgia față de vârsta copilăriei, pe când parfumul inconfundabil al casei și grădinii părintești îi legănau visele și-i încântau zilele fericite fără griji și necazuri. În chiar eseul „Nostalgie”, autoarea, reîntoarsă acasă, și ce frumos, duios, metaforic sună adverbul acasă! Cât de bogat în conținut de suflet! Nu, nu la întâmplare, a spus Grigore Vieru „Casa părintească nu se vinde!”. Nu se pot înstrăina trăiri adolescentine, amintiri, viața însăși, a „copilului universal” (după George Călinescu). Cu câtă nerăbdare „dă năvală” Angela în „livada dulce din spatele casei”, cum „sare pârleazul” să ajungă la vie! Cu câtă sensibilitate poetică, cu ce imagini de „îndrăgostiți” descrie „reîntâlnirea de taină” cu bunicul, trecut demult la cele veșnice! „Te iubesc. De ce-am ajuns să te iubesc?  Nu mi-ai răspuns”.

În alte eseuri, autoarea se apleacă asupra fenomenului social, cunoaște și descrie stări de fapt. O îngrozește urâtul din lume, nedreptatea, lipsa empatiei, desconsiderarea calității de om, vulgarizarea, dragul de arginți. În „ Falnicul de ieri, ciotul de azi” cu limbaj specific fabulei, dă viață unui „ciot”, dialoghează cu acesta pe teme majore ale existenței umane. Este un  „ciot” politic! Copac viguros altădată, la umbra căruia se tăvăleau în desfrânări frivole, „slugoii” obedienți. Rămas doar un ciot netrebnic, „slugoii” au emigrat în „păduri străine”.

„Revolta” este o mărturisire de credință. Este o revoltă nonviolentă. Enumeră, de la naștere până la maturitate situațiile de viață ce i-ar fi oferit prilej de revoltă, dar nu, autoarea nu se plânge plânge, nu acuză destinul. Pune pe un taler al balanței vieții oportunități care i-ar fi conferit statut de „burgheză” și pe celălalt evoluțiile naturale, firești, modeste. Cu ce s-a ales până  în prezent? Cu ceva mult mai de preț. „Dintre toate bucuriile mele, cea mai dragă îmi este iubirea”. Este convinsă, într-un final, că „misiunea mea se împlinește”. Drept urmare, încheie această pseudorevoltă cu „Mulțumesc, Doamne și iartă-mi greșelile!”

În loc de concluzie, spunem doar că scrierile autoarei-poete Angela  Burtea se cer citite, asimilate, interpretate cu rezonanță pe coarda sufletului. Unele adevăruri de viață sunt ascunse printre rânduri, ele trebuind căutate. Sunt și judecăți de valoare cu rol axiomatic. Unele formulări tind spre calitatea  aforistică.

Una peste alta, „Ochiul sufletului” conține fragmente de viață recompuse caleidoscopic, unele în culori calde, roze, altele în negru ca viața însăși.

din ciclul Cronica pricopsitului

Share:

SURÂSURI MIGDALATE, de Vasile Ghica (recenzie)








Zeno HALUPA


Surâsuri migdalate, carte apărută în 1989, la Editura Junimea, Iași, 156 de pagini, reprezintă un moment important al aforisticii românești contemporane, întrucât autorul, Vasile Ghica, este unul dintre puținii care ilustrează această specie dificilă, după cum precizează, pe coperta patru, scriitorul George Arion. Și chiar o ilustrează excelent, aș adăuga eu, deoarece are acea zvârcolire de șarpe în el, fără de care nu se poate să abordezi o asemenea taină a filosofiei.

Dar ce face cartea de debut a tecuceanului Vasile Ghica a fi de calitate, și nu încă una căreia să-i faci vânt în foc sau pe fereastră? Ei bine, pentru început, cititorul avizat (cel cu o consistentă cultură aforistică) va constata, bucuros, că autorul nu abordează teme arhicunoscute, venite ca o ciumă din antichitate, precum curajul, modestia, iubirea de patrie, recunoștința și alte structuri de mediocritate pentru care au curs râuri de cerneală și cuvinte goale. A nu se înțelege greșit, aceste teme trebuie și ele abordate, însă cât mai puțin și cât mai bine, pentru a nu obosi cititorul cu morală de mâna a doua, pe care orice om o deține, însă care n-o exprimă metaforic fie din lipsa talentului, fie din lipsa interesului.

Autorul tecucean sare din schemă, se răzvrătește, îmbrățișând chemarea adevărată a aforismului (grăuntele de uraniu spiritual - p. 91), nu a bălăriilor de filosofie cotidiană, pe care omul comun, cu mai multă încordare intelectuală, ar expune-o oricând și oriunde. Știm că modestia esta mama valorilor sufletești, dar Ghica știe și el asta, și nu scrie despre un truism. Știm că iubirea de patrie este rădăcina vie a fiecărui popor. La fel știe și autorul, care realizează că trebuie să iasă din tipar, începându-și cartea cu un aforism de frondă: De pe unele frunți, și muștele pleacă dezamăgite (p. 7). Autorul ne ia tare încă de la început: Declarațiile de dragoste au populat planeta. Cele de război o depopulează (p. 7). Un aforism genial prin simplul fapt că te face să-ți spui, în sine, că te-ai gândit și tu la asta, doar că nu ai insistat asupra realității imediate. Majoritatea aforismelor sale ne duc cu gândul la oul lui Columb... Știam și noi asta, dar n-am făcut-o... O, dacă zerourile ar fi rămas numai în matematică! (p. 7) sau Până la infinit, te trag toți finiții! (p. 7), completează profilul aforistic al autorului, care anunță că-i place să muște cu ferocitate, și să nu fie doar un estet al frumosului, care caută împăcarea, nevrednică de un moralist. Revenind la ideea că patria trebuie cântată altfel decât prin afirmații siropoase, autorul ne asigură că nimeni nu ne-a putut defrișa munții de doine (p. 8), rupând lanțurile îndoctrinării comuniste, lucru deloc ușor, ținând cont că volumul a văzut lumina tiparului la începutul anului de grație 1989, când mulți încă mai credeau că lumina (politică) vine de la răsăritul sovietic...

Diversitatea temelor fiind atât de mare, ar fi muncă de Sisif să fie prezentate fiecare în parte, dar cititorul poate observa niște laitmotive, cum ar fi tema evoluției omului din maimuță (care include sub-tema coborârii din copac și a peșterii - Am coborât din copaci pentru că nu aveam subalterni - p. 84, Am ieșit din peșteri cu tabieturi cu tot - p. 16), a prostului de serviciu (Prostul și din groapă te privește de sus - p. 11/ Pentru unii, gura nu este decât eșapamentul creierului - p. 15), a parvenitului (Oamenii mici sunt obsedați de scaunele înalte - p. 37), și mai ales a destinului artei (Se înmulțesc tot mai mult operele de artă născute la șapte luni - p. 11, Sunt cărți pe care le citești parcă ai mânca pește: mai mult scuipi - p. 12).

O altă trăsătură de bază a Surâsurilor migdalate este paradoxul, bine ascuns în jocuri de cuvinte: Deși veșnic, timpul știe să fie mereu altul (p. 32), Toate trec, dar nu toate sunt trecătoare (p. 33), Cu veacul o mai scoatem la capăt. Ce facem cu clipa? (p.  35), Ne-au rămas puține dureri, dar sănătoase (p. 65), Ateii îl au pe conștiință pe Dumnezeu (p. 103), etc.

Autoironia (Simt că în ultimul timp am mai crescut în ochii câinelui meu - p. 65), autosuficiența (Te plimbi pe stradă să vezi oameni. Și întâlnești mai mult personaje - p. 85), dar și umorul (Doi stâlpi ai căsniciei: dragostea față de copii și teama de nevastă - p. 144), completează tabloul unei cărți de invidiat.

De asemenea, autorul știe să devină serios când abordează probleme filosofice: Frica de deșert a înălțat piramidele egiptene (p. 10), Opțiune: flacără ori, direct, cenușă? (p. 17), Faust avea două suflete. Iago - două fețe (p. 20), Timpul smulge toți laurii nemeritați. Chiar dacă sunt bătuți în cuie (p. 70), Oale și ulcele vom ajunge toți. De Oboga sau Horezu - numai unii (p. 70),  etc.

Un moment interesant al cărții are loc la pagina 23, unde autorul scrie că: La om, aripile nu pot fi montate decât în interior. Deosebit de frumos, dar avem de-a face cu problema ideii în eter, întrucât primul care a emis cugetarea, ușor diferit, a fost Nichita Stănescu: Oamenii sunt păsări cu aripile crescute dinăuntru. Am scos în evidență acest aforism pentru a demonstra că nu este vorba de un furt intelectual, de un plagiat rafinat, cum ar crede o minte necoaptă și invidioasă, ci pur și simplu, de o idee în eter. Dovada constă în faptul că autorul își creează un stil propriu în Surâsuri migdalate, fără a trebui să fure munca altui autor. Se vede cu ochiul liber când cineva ia cu lopata din alte cărți pentru a și-o scrie pe a sa și când, inevitabil, mințile luminate gândesc la fel, după cum este cazul și aici.

Bineînțeles, o critică fără mușcături din partea lupului moralist n-ar avea farmec. În primul rând, reproșez cărții în sine hârtia deosebit de proastă. A citi cartea lui Vasile Ghica a fost rai aforistic și iad ocular. Cugetările sunt înghesuite, de parcă se dorește o tortură a ochilor. Lipsește alineatul, acel izvor de echilibru și estetică. Scrisul este uneori neclar, alteori șters (p. 130). O asemenea carte merită o reeditare, cu cele mai performante mijloace de procesare a hârtiei, la care s-ar adăuga actualizarea textului cu regulile gramaticale în vigoare. Din punctul meu de vedere, o reeditare trebuie să conțină, cel puțin, prefață și referințe critice, care să faciliteze intrarea și ieșirea din acest labirint de fildeș.

Autorului îi reproșez un singur lucru, numărul exagerat de aforisme pentru o carte, mai ales că este vorba despre debutul său editorial. Tratând situația cât se poate de serios, am numărat toate cugetările din volum, și am ajuns la 1703 surâsuri migdalate. 1703!!! din care cel puțin 100 trebuie fie îndepărtate, că nu au suficient substrat filosofic, fie regândite, pentru a-și etala adevărata valoare. Printr-un simplu calcul matematic, împărțind 1703 la 3, rezultă 567. Astfel constatăm că autorul are cel puțin trei volume comprimate în unul singur, situație care poate obosi sau plictisi publicul.

Nu în ultimul rând, trebuie apreciată munca depusă de graficianul cărții, Traian Bența, care, prin abordarea temelor satirice, nu doar că ajută paginile să respire, dar completează viziunea moralistă a volumului. Dintre toate, desenul care m-a impresionat cel mai mult se regăsește la pagina 56, unde cinci tancuri au, în loc de țevi, pipe aprinse, imagine care-l provoacă și-l tulbură pe cititor.

Surâsuri migdalate, o carte ce nu ne oferă motive să surâdem ironic la aforismele scrise în ea.

din ciclul În gura lupului moralist
aparută în Litera 13 nr.13/2018 

Share:

Festivalul-concurs internaţional de creaţie literară Grigore Vieru Ediţia a VI-a, poezie

Societatea Culturală Apollon-România organizează Festivalul-concurs internaţional de creaţie literară „Grigore Vieru” - “Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi!”, Ediţia a VI -a, poezie.

Regulament: Toate textele se trimit în perioada 15 ianuarie – 14 februarie 2018, la adresa de e-mail a revistei Apollon: ro.tv.kalin@gmail.com minim 10 poezii în limba română, în document word, A4, caracter de 12, Times New Roman, la 1 rând, obligatoriu cu diacritice, însoţite de o fotografie bust a autorului şi un CV literar.

Dacă aceste cerinţe nu sunt respectate, textele în cauză nu vor intra în concurs.

Textele participante la concurs nu trebuie să mai fi fost publicate anterior. Nu este permisă mediatizarea textelor pe parcursul desfăşurării concursului, chiar dacă nu va exista şi un vot al publicului. Concurenţii vor trimite în e-mail numele şi adresa de domiciliu, pentru trimiterea premiilor, după concurs.

La concurs pot participa toţi scriitorii de limbă română, indiferent unde sunt stabiliţi.

Jurizarea se face între 15 şi 25 februarie 2018, iar anunţarea câştigătorilor se va face în data de 26 februarie 2018, ora 18.oo la LECŢIA DE POEZIE - „la o cafea cu Apollon”, organizată la Coffee Shop Zebranno – Urziceni.

Premii: Diplome; Publicarea în revista Apollon (pe tot parcursul anului 2018); Cărţi cu autograf din partea membrilor juriului; Promovare pe site-urile partenere.

Preşedintele juriului – acad. Vasile Căpăţână, Chişinău, Basarabia; Vicepreşedinte: Victoria Milescu, Bucureşti, România; Membrii juriului: acad. Vasile Tărâţeanu, Cernăuţi, Ucraina; Cătălina Stroe, Montreal, Canada; Victor Voinicescu Sotski, Paris, Franţa; George Călin, Bucureşti, România.


Share:

DOR DE TINE











Sorina IVAN

mi-e dor nemarginit
de rasaritul zambetului tau
nascut, nu facut,
pe-un chip, capat de univers
al inimii mele miruite cu iubire.
mi-e dor de rasul
ce tresalta temeliile vietii,
daruind lumina in intuneric,
speranta in neant.
mi-e dor de lacrimile tale
izvor al pocaintei,
oglindita-n stropi de suflet.
mi-e dor de tine
himera in deserticul apus,
inclestat intre doua lumi paralele,
de vis si de azi.

Share:

Gheorghe Naum viața și opera (partea întâi-a)












Hugo MĂRĂCINEANU


Nimic nu a putut să-l abată, nimeni n-a putut să-l corupă ca să-l atragă pentru a părăsi lumea ce s-a zidit și a crescut odată cu el pe cărările mișcatoare ale existenței. Copilul se repezea ca o vijelie, cu bățul și cercul, să arunce o privire de sus de pe podul ce sălta Calea Galați peste șinele de tren ce duc în lumea vălmășită a portului, șinele taie pe o latură cartierul Comorofca- cu casele lui lacustre și cele cocoțate pe taluzul înalt, mărginind lumea bălților create de Siret și Dunare. În dreapta, portul ce forfotește de cărute, hamali, negustori, călători, pescari, remorchere, șlepuri, ceamuri, bărci, barcaze și vaporașe burtoase ce vin fumegând dinspre Galați ori stau tihnite la ancoră în largul Dunării până hăt departe spre Filipoiu, Ghecet ori Măcin; în stânga, peste linia dreaptă a papurei și stufului, lucesc- din loc în loc, ochiuri de apă pana in zarea cu paduri de salcii, de la varsarea Siretului in Dunare, iar aici si mai la stanga, pe o pantă clisoasă ce se prăvale spre Baldovinești, mai țin piept vântului două mori ce macină zările cu brațele lor mișcătoare.

Fugit de acasă și luat sub aripa unui nene ce trage tacticos dintr-o țigară făcută din chiștoacele adunate de copii, Ghiță- băiat de oameni gospodari, cu casă de zid și ceva afaceri, curățel, cu pantaloni trei-sferturi și încălțat cu sandale albe, face notă discordantă cu liota cu nasurile umede, murdare, cu  urechi mari, clăpăuge, cu ochii de azur, ce se tot înghiontesc tipând boje moi, dar se pornesc pe înjurat pe lipovenește, țigănește, armenește, grecește, macedonește, turcește, iar nenea le zice câteva înjurături pe inglizește, nemțește și ungurește.

Fără să le pese de picioarele desculțe, cămășile decoltate, chiloțeii peticiți, coboară zbenguindu-se pe calea ferată printre magaziile aliniate spre forfota mirifică a schelelor, privind cu admirație mușchii uriași ai hamalilor încordați sub poveri. Domn’ mecanic trage furios semnalul- vaca neagră pufăie pe nări, purjeaza violent cazanul și cele două fuioare de abur îi sperie și o rup la fugă spre chei. Cheiul e o altă lume, nu mai e Brăila, de Crăciun miroase a castane coapte, a portocale, lămâi, roșcove, hamalii se fac că mai scapă câte o ladă și sferele de aur se împrăștie pe piatra vânătă de granit: lasam bre și la copii, că-i pacat la Allah! și effendi Ali râde cu stirbătura lui de gură. Vătafii trec urmați de hamali uriași, încinși cu brâie late, și încep tocmeala cu chir capitan, vatmanul semnalează în vagonul lui galben sau albastru și-i gata să urce pe Danubiu, să o ia spre Lacu Sărat la Cazinou, prin pădurea Monument ori să țină calea pe Sfântul Constantin spre Dorobanțiul fierarilor, morarilor, potcovarilor ori să facă la dreapta și să treacă prin fața Bisericii Grecești, prin piața Sfinții Arhangheli și de aici pe Calea Galați plină de ceainăriile lipovenești și cafenelele armenești, trece podul și face rondoul în inima Brăiliței. Drumuri de taină a mai bătut cu cei trei lipoveni ce l-au luat cu ei, la îndemnul lui domn’ Nicu- tatăl lui Ghiță, e ciudat că doar preotul îl numește Gheorghe, toți îi zic și-l știu de Ghiță. Cu bărcile pe gârlele ce pleaca de sub poalele caselor cocoțate  pe pari, în Comorofca, printre ziduri de stuf și papură, spre gurile Siretului, din loc în loc se deschide câte o baltă ori un loc mai înalt unde oamenii împletesc coșuri de nuiele, țes rogojini, împletesc tot felul de coșuri de nuiele, fac mese, scaune din lemn, papură și nuiele. Aici stau toata vara și toamna, vara lucrează ce-au cules toamna, iar toamna taie papură pentru vară și stuf să-l vândă pentru insolzat acoperișe.

Ce vrajă se desprinde din ochiul de nufăr săgetat de o egretă albă, ce se leagănă ca o lacrimă de sidef, sub pleoapa stufoasă a unei sălcii, ce vrajă l-a fermecat pe copilul Ghiță ca să devină gravorul nepereche și glasul căror stime ale apelor l-a vrăjit să nu părăsească niciodată Brăila, nici la chemarea Academiei de Artă de la București, nici la chemarea sculptorului Romul Ladea la Cluj, nici la chemarea unor rude în Olanda și nici la chemarea de la New York a lui Neagoe cel care îl chemase mai întâi pe Constantin Brâncuș. Farmecul Regalei, cu nesfârșitele sale restaurante, cârciumi, galerii de modă, ateliere de artă fotografică și de înrămat (litografii, reproduceri, fotografii pe gustul onor clientelei ), grădini de vară, cofetării, terase, cafenele, cinematografe, Teatrul Comunal, Conservatorul Lyra, bănci, bursa de cereale ( ce dădea prețul grâului pentru Europa ), legații străine, consulate, sedii de societăți navale și multă, multă mișcare. Totul s-a fixat pe sufletul călătorului peste timp și totul s-a oprit în timpul războiului. Refugiu, mizerie, frig, tristețe, spaime și nesfârșitele lecții în particular ca doar ce s-ar sfârși răzbelu’ și ce s-a’ face bietul copil, decretase bunica din partea mamei. O umbră, un întuneric peste care venea spaima examenului de capacitate  de care se speriase, îl speriaseră, iar lui i s-a părut o joacă- așa să treacă timpul, ceva aritmetică- mult mai puțin decât ce socotea el cu tata, scris și caligrafie, ei asta, da, i-a plăcut; puțina franceză- dar el trăncănea în franceză cu mătușile; cânt, voce nu prea avea, dar le-a tras un vals la mica lui vioară de l-a aplaudat și comisia; în rest, religie: cele Zece Porunci, Tatăl nostru, viața lui Isus.

La gimnastică i-a plăcut, fuga, săritura, săritul coarda, aruncarea la țintă ( mamă, mamă, ce marcoave arunca el pe maidanul din spatele crâșmei Terente! ), și gata, era elev în clasa întâia de liceu. Ceva se întâmplase, mulți oameni nu s-au mai întors, multe case erau în ruină, bisericile priveau- cu turlele jupuite de tabla de aramă, peste un oraș fără vlagă, fără parfum, gata să adoarmă. Dar, dinspre Bărăgan a început sa curgă aurul unor recolte de excepție, samsarii alergau, misiții erau peste tot, magaziile gemeau, vapoarele descărcau-încărcau, hamali, fochiști, marinari, femei, bărbați, copii- viața fuge fericită în plimbări cu trăsura- numai pe aleiul Cuza, acum e la modă Monumentul, Grădina Mare e pentru elevi, servitoare, ordonanțe și protipendada mahalalelor ori locul de producție al prostituatelor. Un lucru bun a avut refugiul, i-a scos în cale pe cel ce i-a pus în mână creionul și iată minunile cum se aștern- Muscal cu trăsură, Stație de trăsuri, Portret de lipovean, Copii la joacă, Case în Comorofca, Magazii în port, Hamali, Remorchere, toate își cer dreptul, trecând prin inima lui, să reînvie pe hârtie. Tot mai dese sunt portretele Ligiei, fata lui dmn’ colonel Vasilescu, elita ofițerească, educație de pension- plimbată prin țară odata cu tatăl comandant, nesiguranță și neliniște, dar inima lui se aprinsese și ne va blagoslovi cu portrete de o rară sensibilitate. Acum cauta, descopera tehnici, auzise de un pictor, Vedenevschi, polonez scolit in Franta, dar gustul acestuia pentru clasicism nu-i spunea nimic, se perinda printre zugravii ce pictau interioarele ,,domnilor cu tafna”, colinda bisericile, copiaza si se instruieste, redescopera tehnici sau inventeaza, dar inca nu-i erau de ajuns.

Dupa ce impotrivirea familiei a fost infranata, Ghita devine studentul profesorului Gabriel Popescu la Academia de Arta din Bucuresti. Gabriel Popescu, gravor exceptional, propietarul unui atelier dotat cu toate masinile si sculele pentru grafica acvaforte, gravura, linogravura, xilogravura- executa matrite pentru banii mai multor tari; profesor dur- care pornea cu o grupa, dar rare-ori reuseau sa ajunga la absolvirea celor sase ani doi-trei studenti- se transferau ori se lasau pagubasi. Gabriel Popescu il aprecia foarte mult pe Gheorghe N. Naum si spera sa-l aiba de ginere, sa-i duca atelierul mai departe, dar pe Ghita il vrajise Ligia asa ca Stefan Zainea, alt brailean, i-a devenit ginere maestrului si chiar i-a dus arta mai departe. ,,Am facut niste miniaturi sa scoatem bani ca eram si noi studenti, sedeam sub portalul  de la Catedrala ,,Sfantul Iosif” si ne etalam miniaturile si facuse machedonul o lucrare cat palma mea ,,Vanzatorul de covrigi cu susan”, ei bine, se vedea susanul de pe covrigi!”, imi povestea profesorul meu mihail Menzopol ( conu Misu ), pe vremea cand nu stiam cine-i machedonul, nici ca am sa fiu coleg de liceu si facultate cu fiul sau. ,,Si ne-am dus noi la Braila, si-am cutreierat orasul, ce frumos cantau grecii si italienii seara pe Dunare la lumina facliilor si felinarelor, parca toata apa era numai ras, muzica si bucurie, si, ce crezi, ne-am facut noi palete mari de pictori- le comandase Ghita la un lemnar, paleta de nuc, uscat de cand e lumea, da’ vezi…paleta trebuia ingrasata sa nu se usuce culoarea, uleiul pe ea. Citisem noi ca cel mai bine se ingrasa ungand lemnul cu unt timp de un an, se usuca, iar o ungi si tot asa”, da’ Ghita zice ,,n-avem timp de asa ceva!” si ,,ne-am strecurat in casaria unu macedonean si am bagat paletele in cazanul in care se topea untul pentru ca apoi sa-l taie calupuri. “

,,Doamne, ce scandal a facut machedonul cand a vazut ca untul e cam verzui, da’ mirosea frumos, dupa ce au scos doua-trei randuri de calupuri de unt macedoneanul a iesit injurand, noi zdup de unde ne pitisem, am luat paletele si fugi…” Intors in Braila, plin de iubire pentru lumea in care se ivise, o cucereste pe Ligia si incepe lungul drum al implinirii acestui mare maestro care picta, grava cu acul, facea linogravura, xilogravura, acvaforte ( unde a inventat foarte mult ). Inca de la Bucuresti formeaza ,,Grupul celor patru”, cum e cunoscut in istoria artelor: un pictor, doi graficieni si sculptorul Oscar Han.

din revista Litera 13 nr.13/2018 pag.24-25


Share:

Promo

Postări populare

Promo