ADEVĂRURI MARI SCRISE CU LITERE MICI de Mihai VINTILĂ (RECENZIE)

Dumitru ANGHEL
Volumul de versuri „Adevăruri mari scrise cu litere mici”, Editura InfoEst, Siliştea – Brăila, 2015, 88 de pagini, semnat de poetul Mihai Vintilă, adună 53 de poeme, însoţite de 22 de reproduceri, incluzând şi coperta de titlu, după tablouri semnate de Gris José Victoriano González – Pérez, zis Juan, ilustru reprezentant al Cubismului, stabilit în Franţa; o nouă carte de avangardă lirică a scriitorului brăilean, alături de volumele „Fiare şi oameni” sau „Ordine în gânduri”, apărute în 2012 şi 2013 la Editura Pim din Iaşi, care conferă viziunilor sale poetice o atitudine manifestă împotriva oricăror staţionări în clişee.
Primul poem, care a dat şi titlul cărţii, are valoarea simbolică a unei Ars poetica, pliată pe metafora unui postulat de creaţie artistică în plan etimologic: literal şi literar, prozodic şi liric, moral şi etic; o adevărată filosofie a poeziei, a unui lirism militant, angajant, chiar şi cu „aerul”, uşor frivol, al unei lozinci, dar înnobilată de contrapunctul baroc al pledoariei pentru o cauză, evident din domeniul spiritual al artei Frumosului estetic, chiar şi atunci când... atacul este îndreptat spre cauzalităţi sociale şi politice: „Am împăturit cuvintele / Să fie mai grele în adevăr, / Grosimea lor / Să mişte minţile. / Am alungit literele / Să cresc vorbelor / Mesajul / Să se imprime mai bine / Metodele toate / Le-am folosit / Să înţeleagă şi / Oamenii / Că adevărurile mari / Sunt scrise / De obicei / Cu litere mici” („Adevăruri mari scrise cu litere mici”, pag. 7).

Aşadar, o poezie de atitudine, dintr-un fel de civism angajant al unui poet-tribun, pe un registru stilistic din zona elocvenţei, a expresivităţii sugestive, cu impact emoţional, cu un rol definitoriu în... Cetate, pentru că: „...uneori mă rod cuvintele / Şi muşcătura lor devine sânge / Şi mişcă-n vene cu putere / Ajunge-n creier şi supune” („Coborârea în abis”, pag. 9), şi pentru că: „Sufletul meu e un vulcan nestins / Şi lava se mişcă în sentimente” („Dincolo de aparenţe”, pag. 11); pe o simbolistică agresivă, militantă şi aceasta, din zona plasticii cubiste a ilustraţiilor lui Juan Gris: „Portrait of the Artist’s Mother, 1912” (pag. 22) sau „Harlequin” (pag. 39).

Există chiar o emblematică „paradă” pe laitmotivul tematic al Adevărurilor, care se insinuează obsesiv, ca o temă muzicală în crescendo, de la pianissimo la prestissimo, ca în celebrul „Bolero” de Maurice Ravel: „Gândul bun / Zboară printre fire / De neuroni obosiţi / Când adevărurile mari / Pot fi scrise cu litere mici” („Pete de suflet”, pag. 17), pe un contrast, o antiteză, din care se naşte argumentul benefic al valorii şi frumuseţii, într-o dilematică alternativă din care Adevărul se încheagă din bizareria discursului-argument: „Cum, mă întreb pe mine, / Să transform răul în bine / Să schimb un nu în da / Să dau noaptea pe zi / Şi niciodată pe a fi?” („Cum”, pag. 18).

În toată lirica domnului Mihai Vintilă fiinţează, între liric şi patetic, o încrâncenată atitudine de misionar, de apostolat pentru o idee, pentru un ideal, pentru speranţe iniţiatice, la nivelul iluzoriu al unor vise, chiar în zona fragilă a unor minime realizări, rezultate, materializări: „Amprente de vise / Mi-au rămas pe suflet / Când gândurile pasiunii / Mi-au atins inima / ... / Încet, încet, ele se şterg / Dar urma lor apasă” („Amprente” , pag. 21).

Mai există, ca o notaţie descriptivă de S.O.S., o nevoie de certitudine pe care poetul, altfel un tip vivace şi optimist, abia dacă-şi îngăduie o rază de lumină, de Adevăr, un surplus de vitalitate, pe o mişcare gravă, ritualică: „Deschid ochii şi văd / Că sunt doar eu şi oglinda, / Trist, îndepărtat şi pesimist / Privesc la o nălucă” („Când închid ochi”, pag. 23).

Păstrând proporţiile, sugerez cauzalitatea unei morale atacată de viruşi sociali de strictă actualitate, pe sindromul unui proletcultism, din care au răsărit, „florile de mucigai” argheziene şi lirismul în clocot al unui poet ca Nicolae Labiş: „Scaietele / Ce-nţeapă o preacurată / Piele / Transmite / O picătură de durere” („Scaietele din sânge”, pag. 29).

Poet modern de secol XXI, Mihai Vintilă are dilematice şi controversate reacţii de atitudine, pe teme dintr-un banal cotidian şi presiunea unui existenţialism visat, pe care le postează pe un E-mail virtual, cu largi volute ale unei imaginaţii libere de orice constrângere: „Ideile curg în derivă / Zbuciumă vise bune şi rele / Ciocnirile de fapte / Sunt complicate / Şi uneori ne încurcăm / În ele” („Idei”, pag. 34), pentru ca până la urmă toată iluzia să devină nălucă, asemeni unei existenţe smulsă Timpului: „Lupta se duce-n noi / Adevărul / Se scurge în suflet / Şi iese câteodată / Când inima noastră / Nu mai poate să-l încapă” (Ibidem).

Iar explicaţia, ca o deziluzie a unui ecran friabil şi vaporos al visului, este patetică, descurajantă: „Ninge cu sentimente / Şi ele se aşează / Peste suflete adevărate” („Ninge cu sentimente”, pag. 35), ca într-o lume a contrastelor şi a lipsei de speranţe. Şi, din când în când, repetat ca o obsesie a Adevărurilor parcă sortite „să fie scrise cu litere mici”, poetul declară categoric: „Aştept adevărurile mari / Care nu s-au spus” („O clipă de viaţă”, pag. 41), ca o formă de alienare direcţionată optimist spre viziuni mai luminoase. Este atât de încrâncenat, de revoltat împotriva neregulilor şi întâmplărilor stupide din Lumea aceasta, aparent ordonată, încât poetul n-are decât o singură alternativă:  „Din abis / încerci să te ridici / Pe scări de fapte / Susţinut de iluzia / Ideii că reuşeşti” („Când începi a fi Om”, pag. 44), şi atacă, optimist, ca într-o „Simfonie a Destinului” beethoveniană, cu speranţa că va regăsi o cale de drenaj, cu tonalitatea spiritual-lirică a unui Psalm din noaptea Învierii: „Când vei zări firul de iarbă / Vei şti / Că ţi-a sosit / Destinul de luptă / Pentru a începe / Să fii om” (Ibidem).

Există, cum spuneam mai sus, o obsesie a ideii de Adevăr, între realitatea unei decizii Divine şi alternativa raţională a unui postulat filosofic, ori chiar şi accepţiunea tutelară a Soarelui, a Zeului RA: „S-a început cu raza / Născută din Soare / Îmbrăţişată de Univers / Care-obosită a coborât pe Pământ, / Îmbrăţişarea ei creează viaţă” („Atingeri miraculoase”, pag. 47), dar acceptă cu riscul unei alternative atee, din zona Teoriei Evoluţiei Speciilor, că... „noi / Suntem rodul acestor / Adevăruri miraculoase” (Ibidem).

Explicaţia rolului tutelar al Adevărului, al Adevărurilor, este simplă, în limitele unei pedagogii elementare: „Nu sunt singur . O lume-i cu mine / Şi-n toate e adevărul vieţii / Pământeşti” („Gândurile mele”, pag. 49), chiar când invocă o alternativă cu aerul unei sentinţe: „Iar tu / vei fi pe viaţă / Condamnat la speranţă” („Condamnat la speranţă”, pag. 52), pentru că: „Indiferent ce credem noi / Totul şi toate / Contează / Spre adevăr” („Totul şi toate contează”, pag. 5).

Iar sentinţa poetului este apocaliptică: „Fugind de adevăr / Tristeţea se scurge-n pustii / Lacrimi ating colbul / Şi renasc în alte vieţi / Mii” („Lacrimi şi viaţă”, pag. 57), cu singurele repere ale drumului: „Oamenii / Caută esenţa vieţii / Încercând bucurii / Şi tristeţi. / Totul e pulbere / De adevăr” („Vântul”, pag. 60). Eliberarea de o mare obsesie are ritualica unei slujbe de Duminica Floriilor cu o predică apostolică în dangăt de clopot şi cu mesaje ale speranţei şi ale renaşterii: „Lumina adevărului picură-n suflet / Speranţa zilei de mâine / ... / Magia renaşterii / Timpul îşi deschide braţele / Iar noi trăim” („Înviere”, pag. 63), iar Crezul poetului Mihai Vintilă are sonorităţile grave de orgă ale unui adagio, când sobru, când maiestuos: „Am bătut cuie în viaţă / Să încerc să o zidesc / Să-i dau un punct fix / De care să agăţ / Adevăruri” („Am...”, pag. 77), şi s-a ales cu „spectacolul lumii”, din care „Văd zbateri de minute / Strânse-n speranţe, / Văd adevăruri mari / Îngropate sub efemeride mici” („Văd”, pag. 79).

Ca să încheie volumul de versuri „Adevăruri mari scrise cu litere mici” în nota de deziluzii a Momentului, cu avatarurile Adevărului substituit de Minciună, într-un spectacol al unei ipostaze sociale coruptă, nedreaptă, imorală: „Minciuni ambalate în adevăr / Sunt aruncate zilnic / Spre suflete flămânde de mai bine / ... / Să vrei o viaţă să trăieşti / Încearcă dacă poţi / În lumea asta / A minciunii ambalate” („Minciuni ambalate”, pag. 80).


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo