DESPRE IARNĂ











Valeriu Ion GĂGIULESCU

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie 1954 s-a pornit pe un viscol și-o ninsoare care, practic, n-au mai încetat până către sfârșitul primei decade a lui februarie.

Au fost paralizate toate transporturile în țară.Au fost închise școlile. iarna aceea, deosebit de grea, se zicea că semăna cu iarna anului 1941, când Armata Română era în nămeții stepelor rusești.
Eu eram în clasa a VIII-a și îmi amintesc că după două săptămâni de ninsoare intermitentă s-au așezat troiene care, pe alocuri, depășeau trei-patru metri înălțime. Pe Strada Mare, din loc în loc, se practicaseră niște tunele prin care lumea trecea de pe un trotuar pe celălalt. Poteca bătută de pe strada mea era cam la nivelul treimii superioare a căsuțelor, care apăreau astfel ca un fel de cazemate îngropate în zăpadă, din care se vedeau doar oberlichturile ferestrelor. Știu că, odată, pe înserate, pierzând poteca de sub picioare, m-am afundat în nămeții pufoși mai sus de brâu. Cu greu, am încercat să revin la drumul meu și vedeam că nu dau spor.. Am avut noroc de niște drumeți, care treceau pe acolo, căci eu mă și văzusem rămas în zăpadă și deja începusem să mă asemuiesc lui Nansen, despre ale cărui pățenii prin Arctica tocmai citisem de curând.

Când a început să se desprimăvăreze, s-a tras cu tunul în zăporul de ghețuri format pe Dunăre. Cu mare dificultate s-a reușit spargerea ghețurilor și îndemnarea apelor către vale. Dar inundația, de sigur, tot s-a produs.

Oltul și-a ieșit din matcă și s-a unit cu Dunărea, deja revărsată. Nu existau digurile de acum așa că apele au devenit stăpâne pe tot cuprinsul luncii, de sub oraș până, hăt, către Islaz, către Ciuperceni, către Flămânda, localități situate la peste zece kilometri distanță.

O mare de apă cât puteai să vezi cu ochii.
Culmea curajului, printre elevi, pe atunci, era să ajungi la ”Podu, de Lemn” , cel care era construit pe șoseaua către Islaz, și să stai - cât de mult- cu ochii în jos, privind la zbaterea torentului apelor Oltului care se grăbeau către Dunăre ! Șuvoaiele învolburate,înspumate, reci, cenușii-albăstrui, murdare, pline de sloiuri, de lemne, de hoituri de animale surprinse pe luncă, făceau să se clatine, din răsputeri,podina bătrânului pod, făceau să tremure balustrada de care te țineai, iar hârșcâitul mini-banchizelor pe sub pod, în halucinanta goană spre larg, către apele libere, dădea fiori care crispau chipurile ce-și măsurau curajul.

Părea că, din clipă în clipă, totul se va sparge, în mii de bucăți,că podul nu va rezista presiunii neînchipuit de puternice a apei, a sloiurilor.

Totul tremura, zguduiala și zgomotul făcea să-ți bată inima atât de puternic încât acea senzație nici nu cred s-o mai fi încercat vreo altă dată.

Pericolul real cât și senzația relativă că poți domina impresionantul spectacol al forțelor dezlănțuite făcea pe acei liceeni, care se încumetaseră să rămână pe pod, cât mai mult timp posibil, să se simtă deosebiți de ” fricoșii” care îi priveau de la o distanță asigurativă.

Doamne ! Cât poate tinerețea să fie de nebună, pur și simplu ! Dar și cât de frumoasă !” Niciodată nu mai poți avea parte de asemenea clipe și dacă nu le-ai trăit atunci, nici nu mai au același farmec mai târziu.

De Sfântul Gheorghe, în loc să mergem cu prietenii , cu fetele, să luăm rămurele de salcie din păduricea situată sub Spital, din locul numit la ”Sălciile lui Turculețu”, în acel an ne-am mulțumit , totul fiind acum acoperit de apă, să ne plimbăm doar cu bărcile pescarilor. Trecem astfel pe sub ”Podul de Piatră” ( care nu mai există, fiind demolat când s-a construit noua șosea ce merge la Port, la Combinat) și ajungeam până la ”Podul de Fier” , cel construit pe calea ferată care unea Gara orașului cu Silozul cel mare, ridicat de nemți în Port.

Pe la mijlocul lui Mai, apele revărsate au început să se retragă. Au rămas smârcuri unde peștele se prindea chiar cu mâna sau cu coșul de nuiele, care avea fundul desprins. Mare bogăție ! Mâlul rămas pe tot câmpul îl făcea să fie roditor, în mod natural, iar recoltele erau mănoase.

Viața patriarhală și mâncarea ieftină erau argumente pentru a trăi în asemenea orășele. Totul era liniștit, repetabil, previzibil. Puteai să te organizezi. Nu apăreau surprize de natură să dea planuri peste cap. Nici vorbă să se fi practicat ”forțarea” culturilor de legume. Nu se auzise de așa ceva. Care mai de care se mândrea să te facă să-i cumperi produsele gospodăriei iar acestea erau, desigur, naturale. Ecologice, cum s-ar zice astăzi ! Fără ” E”-uri, fără conservanți ! Hrană ieftină și sănătoasă.
Ce mai, ca în Egiptul Antic ! Doar se spune că mâlul Nilului a creat civilizația faraonilor ! Păstrând proporțiile, pot zice că nici Dunărea nu s-a revărsat degeaba prin aceste locuri, timp îndelungat ! Nu știu, zău, ce mare câștig a adus ruperea echilibrului natural al ecosistemului reprezentat de toată Lunca Dunării, de Bălțile, de Delta ei ! Cu s-a ales lumea în concret ?

Am avut prilejul să-l cunosc pe fiul unui personaj ce purta numele unui celebru compozitor german și care a locuit în și mai celebrul oraș Dunărean, chiar pe bulevardul unde coreligionarii respectivului părinte aveau o vestită Baie Publică. Ei bine, fiul părea foarte mândru de faptul că tatăl său a fost autorul proiectului prin care imensul rezervor natural de bogăție fusese organizat pentru a fi ” redat” (!) agriculturii !!! Se pare că tocmai planurile concrete ale acelei ”organizări” au și fost moneda de schimb prin care familia a reușit să plece legal spre ”pământul făgăduinței” ! După ce planurile au fost transpuse în fapt oare s-or fi răsucit prin morminte oasele personajelor lui Panait Istrati sau ale lui Fănuș Neagu ? Pentru că acele personaje viețuiseră pe acele meleaguri !

Nu mai vorbesc despre faptul că industrializarea, făcută în ritm masiv și cu costurile arhicunoscute, nu a condus doar la depopularea satelor ci și la apariția unei noi clase ciudate de viețuitoare, care nu erau nici țărani, nici muncitori. Nu a condus doar la schimbarea relațiilor și raporturilor de muncă în agricultură ci chiar la îngreunarea refacerii structurii distruse, în ideea reconstituirii proprietății funciare și a rentabilizării acesteia, în folos public. Vorbesc doar despre efectele, absolut vizibile, a industrializării zonei limitrofe orașului asupra florei, faunei, climei, sănătății și psihicului trăitorilor, oameni sau animale. Din Dunăre au dispărut specii întregi de pește. Nu se mai pescuiește cega, sabița. Uneori chiar și morunul urca până pe aici. Nu s-a mai auzit să se mai fi prins așa ceva. Apa curge murdară, poluată chimic și fizic. De la Kozludui pândește același pericol ca de la Cernobâl !
Zăvoiul, atât de des și de viu, încât părea să fie aidoma junglei -în închipuirea noastră de copii- este acum o biată pădurice bearcă, rară, cu pomi uscați ce îndreaptă acuzator cioturi înspre cei care mai caută umbră și liniște.

Nu se mai vânează în același ritm, cu același spor. Multe dintre specii s-au pripășit pe alte coclauri. Nu mai au ce mânca pe aici. Le îneacă aburul de amoniac. Berze au făcut imprudența să zboare peste coșurile Combinatului. Au strâns aripile și au picat ucise instantaneu de hipoazotidă, fumul acela gălbui-roșcat care ajunge în susul apei, luat de vânt, chiar până la Islaz, distrugând și acolo soiuri de viță tradițională.

Și în acest an, deci după mai bine de o jumătate de veac, Iarna demonstrează iarăși ce poate să facă ! Pe toată distanța sudului, de-a-lungul Dunării ! Chiar se crede că prin cuceririle științei , prin dezvoltarea progresului tehnic, se va realiza , cu adevărat, dominarea fenomenelor naturale ?! Nu se vede clar că, în realitate, Omul este doar un fir de praf în mijlocul Universului creat de Dumnezeire ?
Dar......cu toate acestea......”Ou sont les neiges d, antan ?”

O schiță din volumul ( încă nepublicat ) ”Despre niște chestii” a lui Valeriu Ion Găgiulescu, brăilean nativ, stabilit la Turnu Măgurele !

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo