Hiberbolizarea suferinței. Recenzie la volumul Necropsie lirică de Virgil Andronescu

Zeno HALUPA 

Cioran spunea că suferința duce la renunțare. Ei bine, această plachetă de versuri semnată de Virgil Andronescu, intitulată Necropsie lirică, reprezintă un astfel de gest, o renunțare, întrucât autorul pune accent pe suferință, forța centrifugă ce te detașează de sâmburele vieții, după cum avea să precizeze iarăși marele filosof rășinărean.

Din punctul meu de vedere, autorul riscă aducând o carte a suferinței într-o lume devastată de ea, ceea ce implică, inevitabil, întrebarea: Mai sunt oamenii dispuși să citească sau să manifeste interes față de necazurile și neajunsurile altei persoane... Mai interesează pe cine suferința aproapelui, când însăși noțiunea pare învechită, agasantă, obositoare. În prezent, aproapele fie întruchipează eșuatul umanism biblic, fie întruchipează infernul.

Autorul, intrat în viață provizoriu, simte că timpul nu a ucis copilul din el, doar că l-a îmbătrânit, ceea ce îl face să rateze întâlnirea cu marile bucurii ale vieții. Pesimismul și spleen-ul sunt evidente, versurile căpătând nuanțe morbide, tragice, când citim că o viață canceroasă poate fi tratată cu alcool.

De menționat că nu orice suferință este, prin excelență, o metaforă, și că nu orice amărăciune poate fi transpusă în sfera literară. Există suferințe care nu trebuie să iasă din carne, precum există idei care trebuie să iasă din abstract. Autorul stârnește un mare interes când Îi cere lui Dumnezeu să nu îl scoată din ispită, dar bate în retragere când ne spune că zi de zi, ambulanțe după ambulanțe duc și aduc morți și muribunzi, imagine vizuală care nu pare a fi tocmai poetică, ci cotidiană, un existențialism urban, ușor forțat, pe scurt, o simplă impresie dintr-un jurnal intim. Nu puține sunt momentele în care poetul pare a fi îngreunat de molozul cel de toate zilele, în care până și scrisul pare a viață trăită-ntr-un coșciug.

Personal, m-ar fi interesat mai mult problema nescoaterii din ispită decât ambulanțele care poartă morți și muribunzi. Poate ar fi fost mai adecvat ca autorul să aprofundeze ideea copilului din el, neucis, doar îmbătrânit, întrucât vedem aici influența lui Labiș, din Moartea căprioarei. Știm că în acel poem inegalabil, băiatul, asistând la vânătoarea căprioarei, face brusc trecerea de la copilărie la maturitate, într-un cadru în care foamea învinge orice sentiment și orice lacrimă: Mănânc și plâng. Mănânc.

La fel, autorul putea să bată monedă pe ideea sinuciderii, sofistic ascunsă în versurile: dacă nu ai murit atunci când trebuia, încearcă să mori atunci când vrei tu!

Însă, bineînțeles, acest lucru ține de subiectivism și de ceea ce vrea fiecare să afle într-o carte, arhicunoscut fiind faptul că gusturile nu se discută.

Obsesia morții, a dezrădăcinării și a nimicului este la orice pas: cuțitul murdar înfipt în spate, iubitele care îmi vor plânge cadavrul, femeia strâmb făcută din topor, strigătul de fiară încolțită, purtarea blestemul născut în sânge fiind dominantele unui suflet specializat în estetizarea cicatricii.

Așa cum Blaga spunea că fructul este parfum condensat, tot așa putem spune și noi că suferința este carne condensată, ghemotoc de vai-uri și gemete. Poeziile din acest volum vor să indispună, să aducă nori negri pe cerul cititorului sau, dacă este posibil, chiar să nimicească însuși cerul.

Rană în căutarea puroiului, cancer în căutarea metastazei, miel în căutarea tăierii, Virgil Andronescu scrie ceea ce simte, fără să altereze realitatea, fără să împodobească versurile. Pe alocuri, metaforele trec pe plan secund, tocmai pentru a lăsa loc unui realism personal, a ideii că ceea ce simte autorul trebuie să capete valențe absolute.

Hiperbolizarea suferinței este o caracteristică a cărții, o caracteristică uneori monotonă, alteori benefică, întrucât aflăm, tot de la Blaga, faptul că cei mai mulți poeți, au, în grajd, în locul Pegasului, un dicționar de cuvinte. Autorul nu are acel dicționar de cuvinte, folosit de majoritatea artiștilor, care vor să acapareze prin neologisme și expresii împopoțonate, dar nici nu crede în Pegas, acesta fiind doar un cal mort, cu aripile smulse.

Pentru Virgil Andronescu, locul dicționarului de cuvinte este în bibliotecă, iar al lui Pegas, în mitologie. Aici, însă, triumfă neantul, mitologia filosofică a unui poet care trăiește un vis urât, de neiertat.