Ticker

6/recent/ticker-posts

În lipsa lui Noe, la porţile transfigurării…

A.G. SECARĂ

Virgil Andronescu – Cronica potopului de după Dumnezeu, Bucureşti, Editura Zorio, 2014.

Literar vorbind, ancorat încă în porturile unui modernism existentialist, în care biograficul ţese referinţe la suferinţele unor Ştefan Petică, Panait Cerna (poeţi din alte timpuri, dar cu o sensibilitate la fel de atinsă de maladiv), Virgil Andronescu scrie o cronică (şi de frate îndurerat – volumul este scris, tipărit în memoria fratelui Vasilică) aproape psalmică, aproape deznădăjduită… Durerea este un mareşal tiranic care ispiteşte şi conduce armatele de cuvinte într-un deşert fără nume, nu înainte de a sădi sentimentul tulburării liniştii celorlalţi, străini şi surzi la strigătele de disperare ale celor încercaţi. Durerea pare a însoţi mesajul, cronica încă de la geneză, unul dintre primele poeme purtând acest titlu…



Simţul estetic îl face să creadă sau măcar să scrie epitafic, de la primele rânduri: sânge din sângele meu/ s-a scurs precum stropii unei ploi/ la început de primăvară/ dinspre pământ spre Cer/ Dumnezeu a prins-o-n palma Sa/ şi-a mai făurit o stea (p.11). Totuşi, optimismul e o pasăre (sau un înger) rară, Dumnezeul fiind parcă mai greu de găsit, chemarea fiind deseori strigăt în gol… Damnaţiunea, negarea par a însoţi trubadurul (confundat mereu cu o paiaţă, p.27) care mai caută domniţa ideală, după cum ar rezulta din după Dumnezeu, potopul, subliniere a condiţiei umane, cu toate neajunsurile sale. Ce mai la deal, la vale, Dumnezeu este un ciudat, dacă nu cumva zeul este mereu oglindire falsă a personalităţii celui care-l caută sau îl pierde: Cu Dumnezeu am grabă mare:/ Tot chefuim de zor -/ Alergăm desculţi prin soare,/ Tot chefuim prin lumea viselor.// Ciudat mai sunt la băutură,/ Bizar mai e şi Dumnezeu -/ Chefuim la noi în bătătură,/ Ciudat mai e norodul meu,/ Ciudat mai e la băutură! (p.15).

Ideea din poemul ciudatul Dumnezeu, după cum se numeşte poemul de mai sus, este mai mult decât interesantă, putând fi mult mai dezvoltată, urmărindu-se prietenia aproape adolescentină a zeului întrupat cu un misterios apropiat, sub soarele de foc al Palestinei.

Un arghezianism dur se preumblă printre pagini: Dumnezeu mi se plimbă prin gură -/ Mă rog înjurând/ (…)/ Ştiu cum să-l fac să-l aduc/ pe Dumnezeu cu picioarele pe pământ, poemul aură de cer fiind unul dintre cele mai… strigătoare la cer pentru nedreptăţile şi suferinţele pe care nu toată lumea le poate justifica, imaginea zeului care aleargă nebun cu poetul în cârcă, prin ploaie, /viu muribund este una dintre cele mai zguduitoare şi de neuitat, lângă grafica de la pagina 18 care reprezintă mai previzibil o fiinţă umană zdrobită de un picior uriaş (apropo, grafica aparţine pictorului Hugo Mărăcineanu).

Tot teribilă este şi imaginea - vorba vine - a celui născut fără trup, idee foarte bună, dar inspiraţia nu l-a dus până la împlinire, continuând jocul poet-critic, putând spune că poemul s-a născut doar cu jumătate de trup… Uneori, textele par pagini de jurnal, trimise sau nu epistolar câte unei fiinţe dragi, cum ar fi mama, steaua cea mai stea, poem înduioşător (voit naiv), care demonstrează că poetului nu-i este teamă să-şi arate slăbiciunile. El ar putea striga precum Alain de Botton, care invoca iubirea pentru slăbiciunile sale, singurele care ar merita, ar fi turnesolul dragostei adevărate.

Autoflagelarea, autodeprecierea sunt materiale din care Virgil Andronescu nu se sfieşte să compună. Un poem de dragoste precum dau pentru tine un cal regesc aminteşte de poeţii numiţi mai sus, dar şi de un Minulescu, ori, ca în cerşetorul de iubire, prin formă şi nu numai, de Villon… Aurel Furtună, în scurta postfaţă, spune despre Virgil Andronescu că are o înclinaţie deosebită către zugrăvirea răului. Aş spune că mai degrabă pentru zugrăvirea încercărilor prin care poate trece un om pe pereţii arcăi lui acel Noe invocat în final, care este de fapt acel fără trup atât de binevenit în lirica noastră. Răul ar fi şi Timpul, lipsa lui, pierderea lui, el, Maestrul care ne poate sculpta, ne poate roade, poate modifica Spaţiul, poate înnebuni gloata.

Această via dolorosa poate avea ca imagine finală versurile zidită-i lumea de la temelie/ ca turnul cel ce stă grăbit să cadă, cuvintele sale potrivite având uneori inflexiunea versetului biblic ori a celor mai vechi înaintaşi ai literaturii române: de la începuturi până-n veşnicii/ om pe om se cern se neagă// să ridice viaţa fără temelii. Desigur, deseori, strigarea sa este prometeică (eroul este invocat şi el, de pildă la p.39, 58), Scrisul este văzut ca un blestem, dăruit, totuşi, de stele, o fire mai colerică, mai vitalistă putând fi uşor iritată de tonul melancolic, fatalist, câteodată evident anticalofil: Citesc o poezie/ iubita mi-a plecat departe/ trăieşte-n mine/ un hoit zbătându-sen-tr-un hău// în noaptea sat dintre ani/ iar am greşit/ mi-a plâns în neuroni/ un suicid fatal, empatizarea neîmpiedicându-ne să observăm că, oricum, orice suicid este fatal şi că deseori transfigurarea metaforică se surpă, tonul de lamentaţie sufocând imaginaţia…

Dar, vorba poemului de la pagina 47, pe la Termopile trecem toţi, pe la un Termopile literar, în acest caz… Dar aici nu este vorba despre victorie sau înfrângere! Între un potop şi următorul, expresia de după Dumnezeu, este atât de grea încât îţi dă fiori să fii martorul unei asemenea lumi, atât de pustii, în pofida tuturor aparenţelor… A scrie despre această stare atât de metafizică este un act de curaj, a mărturisi despre absenţa posibilă a zeului, chiar şi aproape eminescian câteodată (n-am ştiut decât a iubi/ de acum trebuie să reînvăţ/ verbul/ a muri – din obiect uitat în afara cetăţii, p.53), câteodată chiar şi prozaic, înseamnă a lupta pur şi simplu pentru A CREDE…

În faţa acestei lupte, a luptătorului, nu poţi decât să te înclini, ca şi albastrele năluci (poem de agonie şi extaz al seninătăţii regăsite, chiar şi temporar, p.55) în faţa destinului omului din totdeauna, a condiţiei sale! Uneori teribilist imitând soarta şarpelui mitologic, auto-devorându-se cu iluziile sale, cu şi despre femei, în cazul bărbatului – a se vedea poemul m-am îndeletnicit în a mă devora… Nu închei înainte de a remarca şi ludicul, uneori lugubru, dar care dă o notă  aparte de autenticitate, în pofida ecourilor nichita stănesciene sau populare: când moare calul/ câinii au vrut/ se-aude alt nechezat de cal/ ca valul/ lovind într-altul val// din val/ în val/ din cal în cal// nechează calul/ latră câinii/ din mal în mal/ din val în val (p.67). Poate literatura este un alt vis din vis pentru Virgil Andronescu, poate altă încercare a mării de oameni cu sufletul (parafrazând oarecum poemul să înceteze războiul!), ecoul purtând versuri precum prin tot ce am pătimit/ devine poartă/ muţenia din noi.Între a număra mortăciuni (ca într-un poem la pagina 72) şi a număra metafore ar fi prea dureros şi într-un final parcă l-am cita pe Ovidiu Genaru, cu ale sale patimi după Bacovia, un vers din la sânii tăi lăptoşi ca visul unui mai solar ( de V.Andronescu) sunând atât de bacovian: sunt beat sub mortul felinar. amar (p.74)… Mda, finalul chiar este bacovian, Dumnezeu nu răspunde la telefon, după cum observă şi Petre Crăciun în prefaţă, tramvaiul 21 nu poate face minuni, oraşul chiar poate mirosi a câine murat/plouat, sufletul dă senzaţia putreziciunii, doar oniricul parcă mai poate promite ceva, o Evă care şi-ar striga numele în limba română sau ar striga poetul să-şi mai cânte nefericirea aproape incredibil de bine interpretată până şi de îngerul personal… Ca un Gene Kelly în ploaia suspendată în noi! Un Gene Kelly sumbru, aproape tenebros, fără a ne gândi la Nerval!


Litera 13, nr 3, iul 2015, p 19-20

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii