Revista Convorbiri literare, prin Valentin Talpalaru, face o prezentare a numărului 21 al revistei noastre la rubrica comPRESA. Mulțumim!
POARTA TURCEASCĂ de A.G. SECARĂ-HALIBEY. Recenzie Dumitru ANGHEL
Dumitru ANGHEL
POARTA TURCEASCĂ de A.G. SECARĂ-HALIBEY. Recenzie Dumitru ANGHEL
Volumul de versuri, „Poarta turcească”, Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2017, 112 pagini, semnat de scriitorul A.G. Secară-Halibey, cu un subtitlu lămuritor, „O introducere lirică la Mistica Poveştii”, este... „povestea” sentimentală a unui monument de arhitectură istorică, „Poarta de han turcesc”, din zona Dunării de Jos, cu valoare de patrimoniu arheologic de secol XVIII, care a căpătat, în demersul artistic al poetului gălăţean, valoarea unui „firman domnesc” de legiferare a unei emblematice poezii de secol XXI.
Procesul de creaţie literară s-a coagulat pe canavaua unui parcurs de peste cinci secole de conflicte violente şi, nu rareori, umilitoare, din care s-a născut, ca un pact de echilibru, o pace frumoasă şi benefică de act cultural compensatoriu.
Domnul A.G. Secară-Halibey a semnat tratatul de pace eternă între două entităţi istorice, belicoasă, una; cuminte şi nedreptăţită, alta, după legile agresive ale Istoriei, prin actul de cultură al celei mai elegante şi îngăduitoare forme de comunicare: Poezia, specie a genului liric cult, în care sunt exprimate idei şi sentimente de iubire şi înţelegere între oameni.
„Poarta turcească” a unui han medieval gălăţean, de sorginte turco-greco-albaneză de pe malurile Dunării dinspre vărsare, prin Deltă, în Marea Neagră, a fost decretul liric al unei conştiinţe artistice, care a înlocuit firmanul autoritar cu gânduri, idei şi sentimente de pace şi echilibru, pentru că domnul A.G. Secară-Halibey este poetul modern, român, care s-a alăturat „corului” conciliant al Păcii Mondiale din poezia poeţilor turci Sarî Saltuk Baba şi Yunus Emre.
Din această perspectivă şi din alte câteva, cartea „Poarta turcească” este uşor atipică pentru literatura cu variaţiuni şi tonuri în contrapunct ideatic procesată de scriitorul A.G. Secară-Halibey, care şi-a asumat un risc imprevizibil, diminuat prin originalitatea liricii sale, din care au răsărit perle de idei şi sentimente de-o perenitate meritorie.
De altfel, imprevizibil este domnul A.G. Secară-Halibey şi în calitate de istoric şi critic literar, când exegezele sale au efecte de... bumerang, care ocolesc ţinta cu puţin înainte de impact, deoarece intenţia sa nu este să acuze imperfecţiuni de creator, ci să inducă o direcţionare spre calitatea de excepţie a autorului, poet sau prozator, într-o manieră... uşor „suspectă!”, dar salvată de un altruism de analist orgolios. Aşa voi proceda şi eu în analiza volumului de-o valoare evidentă, „Poarta turcească”, în condiţiile în care poetul şi-a asumat riscul unor rezerve de accept datorat sindromului de împotrivire antiotomană, fără să ia în calcul consecinţele pe termen lung ale unui astfel de demers social-uman şi a păstrat în palmaresul său sentimental doar calităţile umane şi artistice rezultate din selecţii de areal uman calitativ, cu imagini sobre într-o mişcare gravă şi ritualică de Istorie dar şi cu viziuni sonore, muzicale, luminoase, feerice şi vivante în acorduri spectaculoase ale operei „Răpirea din serai”, de W.A. Mozart. Există în această carte de poezie o tendinţă de a privi umanitatea prin viciile ei majore în plan istoric şi generalizator, dar rămâne dominantă o anume vibraţie lirică, spontană şi profund sentimentală, cu prelungi ecouri în suflet, sugerată de un fapt biografic relevant pentru cognomenul de coloratură turcă, Halibey, împrumutat de la... „strămoşii mei necunoscuţi, în special ai străbunicii Ruxandra Halibey”, după afirmaţiile lămuritoare ale scriitorului A.G. Secară.
Volumul este structurat pe 4(5) capitole, savant elaborate, I „Poarta turcească”, II „Sabia de smochin”, III „Urcând la Koyun Baba”, IV „Întâlniri cu Yunus Emre”, V „The Gazels of the fig tree sword”, variantă în limba engleză a prof. univ. Petru Iamandi.
Capitolul I, „Poarta turcească”, aşadar, în distribuţia editorială a cărţii domnului A.G. Secară-Halibey, are un impact bine direcţionat spre alte orizonturi istorice şi lirice, iar trimiterea insinuantă spre Bosfor şi Dardanele este sugerată doar de un simbol local de arhitectură, pregnant naţională şi dunăreană, ca o nevoie artistică de a nu da curs interpretărilor defavorabile. Cartea se deschide generos pe o singură linie melodic-artistică, în care nu încap nici secole de umilinţe şi nici consecinţe de vreun fel în planul emoţiei umane, sinceră şi scutită de motivaţii istorice, ci doar o stare sufletească caldă, susţinută de talent: „Cuvânt frumos, cheie din praf de stele, / te scrie pe-acest stâlp de suflet, / întoarce-te în acest ochi de lume, / te deschide, primeşte toată înălţarea, / toată căderea..” („Bătaie în poartă”, p. 9), un mini-poem, ca un jurământ de credinţă. Poetul anulează orice posibilă confuzie de titlu-şoc: „o poartă gălăţeană, / româno-turcească prin destin / de cărămizi, de stele”, prin care încheie, anulează un conflict istoric, cu consecinţe de durată: „prin ea / ne putem imagina / cum vin suflete / din trecut, din viitor, /dar mai ales din prezent”, ca să transforme totul într-un echilibru al unei Istorii justificatoare pe termen lung: „o putem desena cu grafitti, puteam fi una cu ea, / o putem dărâma, iubi, preschimba în cuvinte, / ne putem aminti cum ne plimbam tinereţea pe lângă ea” („Toc-toc”, p. 10).
Prin poezie, prin artă se încheie o pace istorică, conciliantă, altruistă şi elegantă; în egală măsură onorabilă cu o Istorie care n-a fost deloc blândă sau dreaptă pentru poporul român, dar, dincolo de toate episoadele incriminatorii, fără acuze directe, îmblânzite de trecerea timpului împăciuitor, s-a ajuns la Pace: „din călimara fericirii perfecte / cerneala visează / nori perfecţi şi luni imperfecte / tăiate de priviri furişate” („doi plopi şi patru piţigoi”, p. 14).
Termină repede poetul cu Istoria şi cu toate hachiţele ei rebele şi nedrepte, pentru ca să treacă de Poarta turcească, nostalgică şi provizorie, şi să revină în lumea sa intimă şi cuminte, într-un „Allegro” (p. 17) vivaldian, cu liniştea şi conflictul cuminte al copilăriei fericite: „visând iar casa bunicilor / corcoduşii înfloriţi / ... / sunt gata pentru o nouă lume / .. / pentru câteva cutiuţe de amintiri”.
Poetul A.G. Secară-Halibey modifică intempestiv registrul liric-tematic cu o încrâncenată apetenţă pentru mereu alt orizont emoţional, nuanţat cu o erotică idilică: „cea mai fericită zi din viaţa mea / a fost 21 septembrie 2007, când / au fost retrogradate în diviziile inferioare / zilele / primului sărut / primului amor... / plimbările paradisiace” („Alt remember...”, p. 30).
Capitolul II „Sabia de smochin” (Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară-Halibey) promovează o poezie de formă fixă de lirică veche cu o structură prozodică cu rezonanţe orientale, balcanic-otomane, de-o delicateţe erotică şi sentimental-naivă, alcătuită din distihuri, în care fiecare al doilea vers se termină în aceeaşi rimă ca a distihului anterior, gazelul, întâlnit în literatura română doar la George Coşbuc.
Poetul contemporan A.G. Secară-Halibey respectă forma gazelului înaintaşului său din secolul al XIII-lea, Sarî Saltuk Baba, deşi versurile sale din cele 17 poezii numerotate cu cifre romane sunt foarte lungi şi obstrucţionează ritmicitatea prozodică, oricum incompletă. Imprevizibil şi original, poetul gălăţean accentuează efectul liric de sorginte oriental-otomană, chiar din subtitlul acestui capitol II, asumându-şi elegant variaţiunile rococo ale poeziei sale, cu cognomenul Halibey dar şi cu registrul lexical turcesc: „Allah, Adi güzel, derviş, Aladin. Sultan, Koyun Baba, halva, Anatolia...: „Smochine de dulceaţă sufletele oamenilor sunt / Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere şi unt / .. / Adi güzel viaţa parcă e un vis de uitat derviş, /În uitată caravană, în uitarea uitării... Drum sunt. (I, p. 46).
„Sabia de smochin”, un poem uriaş de 85 de distihuri într-un amestec de concepţii filosofice primare şi de religii cu direcţionare spre Allah: „Prin ţărâna Anatoliei, suflete minune, rouă / Divină, umbre plăcute lui Allah, poa’-aţi vorbit mai va” (VI, p. 51), sau cu poveşti de iubire şi cu amintiri din copilărie: „Străinul din tine îndrăgostindu-se de frumuseţea umbrei / Care ca o amintire nu ţi-a vorbit vreodată de dorul ei” (VII, p. 52). Şi, peste toată tevatura vieţii pe planeta Pământ, ca o strategie a provocării, iubirea, domeniu distinct al sensibilităţii: „Jocul arabesc ar continua, iubirea-i nesfârşită / .. / Vină pacea serii ce s-a visat dimineaţă de bairam” (XVII, p. 62), iubirea dintre oameni, ca o formă de pace eternă.
Capitolul III „Urcând la Koyun Baba”, este structurat în aceeaşi formulă editorială, ca un alt poem-unic, notat cu cifre romane, de la I la VII, cu o construcţie prozodică cu totul originală, riguros păstrată, pe lait-motivul ascendent al muntelui sacru, cu o lume populată de himere stranii, urcând, urcând, cu gesturi profunde şi sacre: „inimă străină / cu un toiag improvizat / dintr-o creangă de copac / necunoscut / ... / urcând, urcând” (I, p. 65), sau pentru o poveste cuminte, casnică, patriarhală: „îţi cântă de femeia frumoasă / de copii tăi / îţi cântă povestea / care caută balauri frumoşi / zmei înţelepţi / urcând, urcând” (V, p. 68); şi să încheie tot cu un omagiu adus poetului: „de jos se aude cântecul lui sarî saltuk” (VII, p. 70), în viziuni mai luminoase: „uneori, inima lui / se odihneşte pe Koyun Baba” (p. 71).
Capitolul IV „Întâlniri cu Yunus Emre”. Ultimul capitol al volumului „Poarta turcească” este dedicat unui mare gânditor, filosof şi teolog al Islamului dintr-o epocă medievală de secol XII-XIV, Yunus Emre, cu o valoare simbolică de ritual şi esenţialmente mitică, de-o tulburătoare autenticitate. Sunt ecouri la poezia lui Yunus Emre, o lirică de contrast despre iubire, despre Creaţiune şi despre filosofia existenţei omenirii, într-un poem tot de mare întindere procesat în aceeaşi formulă prozodică aleasă de poetul A.G. Secară-Halibey. „Întâlniri cu Yunus Emre”, un poem-elogiu, în care protagonistul este aşezat în limitele excelenţei sufleteşti: „sau, poate, Yunus Emre, / luna îşi va căuta trecerea / cu sufletul tău / ... / şi îngerii se vor roti / dincolo de toate aceste cuvinte / care vor să fie doar lacrimi / de iubire” (p. 74), şi-i reproşează, tandru şi îngăduitor, echilibrul venit din universul liniştitor al Muzicii: „Yunus Emre, dacă ai fi ascultat / reqviemul lui Mozart, / cu ochii ai fi văzut pacea cerului” (II, p. 75). Şi să încheie cu nevoia de pace, echilibru şi înţelegere între oameni, credinţe, Istorii şi suprema fericire: „tu ziceai: / să ne cunoaştem, hai, veniţi, / În bună pace să trudim, / Şi să iubim, să fim iubiţi, / Că lumea n-o s-o moştenim” (X, p. 84).
„Poarta turcească”, un volum de versuri de inspiraţie oriental-medievală, în afara mijloacelor de expresie ale poeziei moderne româneşti, capabilă să acceseze orice formă de exprimare lirică, la cote de performanţă, în care pretextul ideatic literar este rezultatul unei experienţe şi al unei implicări personale importante venită dintr-un impuls intim. Cartea rămâne un fapt de literatură modernă cu note definitorii de Istorie şi cu impact emoţional pe o biografie asumată.
A.G. Secară-Halibey este scriitorul cu reacţii şi atitudini de intelectual lucid şi echilibrat, care acceptă întâmplările Istoriei, fie ele imprevizibile şi nedrepte, ca un demers al unui destin personal... predestinat. Poet modern de secol XXI, aduce un omagiu respectuos şi elegant factorilor umani de excepţie care, prin contribuţia lor de scriitori talentaţi, „oblojesc” bolile grave ale Istoriei rebele şi nedrept abuzive.
MARIN PREDA – ANII FORMĂRII INTELECTUALE de STAN V. CRISTEA. RECENZIE de Dumitru ANGHEL
Dumitru ANGHEL
MARIN PREDA – ANII FORMĂRII INTELECTUALE de STAN V. CRISTEA
Monografia biografică „Marin Preda. Anii formării intelectuale (1929-1948)” (Editura Aius Printed, Craiova, 2019, 484 p.), semnată de Stan V. Cristea, este o lucrare de istorie literară, cu o iconografie uriaşă, 316 imagini-foto, care întregesc cunoașterea personalității şi operei scriitorului Marin Preda, un personaj carismatic din zona Deliormanului, de la Actul de naştere (foto 1) şi până la Bustul său, din Siliştea-Gumeşti (foto 316). Este o exegeză reprezentativă pentru zona excelenţei istoriografiei literare, susţinută de girul competenţei şi al autorităţii profesionale ale istoricului şi criticului literar Stan V. Cristea, autorul unor lucrări de notorietate în domeniu, precum „lucrarea de faţă (care) reia, într-o formă revăzută şi cu foarte multe adăugiri, volumul «Marin Preda. Anii formării intelectuale”, publicat în 2016 şi cuprinde studii ce privesc un portret între oglinzi al lui Marin Preda...” („Argument”, p. 5).
Noua variantă a monografiei dedicată scriitorului Marin Preda se remarcă printr-o savuroasă autenticitate a faptelor relatate şi printr-o spontaneitate convingătoare a argumentelor, pentru că Stan V. Cristea este... atins de magia amănuntului direcţionat spre rigoare. Intervenţiile sale justificative n-au nevoie însă de „un avocat al apărării”, deoarece „inculpatul” are întotdeauna un as imbatabil rezultat din condiţia intelectuală impecabilă a criticului literar Stan V. Cristea, care nu-şi cenzurează nici cele mai riscante afirmaţii despre eroul cărţii sale. Biograful intransigent atacă în piano forte chiar şi atunci când parcă „şi-ar da peste mână” pentru ipostazele „belicoase” din prestaţiile aparent incendiare ale lui Marin Preda, scriitor original, inconfundabil şi... atins de sindromul încăpăţânării tradiţionale a Deliormanului.
Analistul Stan V. Cristea se apleacă cu respect şi meticulozitate pe paginile operei originale şi valoroase a autorului Moromeţilor şi nu-şi îngăduie nicio abatere de la regula bunului simţ al interpretării, fără acordul tacit al respectului minim şi onest. Rareori mi s-a întâmplat să găsesc atâta decenţă şi respect pentru autentic ca în cercetările documentare ale scriitorului teleormănean. Stan V. Cristea sfidează agresiv orice impuls de „atac” la opera unui scriitor, indiferent de orice reproş fără ţintă sau de indigestie estetică! El este în afara „calomniei” literare, pentru că are toate datele unei elegante şi valoroase analize pe text-probatoriu, cu o tentă simbolică de ritual, asumându-şi deliberat riscul unor vulnerabilităţi. Din aceste motive şi alte câteva, monografia „Marin Preda. Anii formării intelectuale (1929-1948)” se detaşează autoritar în domeniul istoriei literare româneşti, de la condiţia grafică de excepţie, până la concepţia analitică a autorului despre scriitorul emblematic pentru zona de sud, teleormăneană, Marin Preda, la care îl alătur şi pe Zaharia Stancu şi alte câteva nume reprezentative.
Stan V. Cristea rămâne istoricul literar-total, cu trimitere evidentă la scriitorul Marin Preda, din literatura română contemporană, dacă ar fi să iau în considerare faptul că a trudit, pe frontul arhivisticii, pentru ca să adune toate datele, cu toate detaliile, despre personalitatea şi opera literară a marelui prozator, figură emblematică a literaturii şi a culturii româneşti contemporane.
Am argumentele mele, susţinute de acribia cercetărilor totale ale autorului, care îşi... acoperă şi-şi justifică consideraţiile sale pertinente despre opera şi personalitatea scriitorului Marin Preda, cu sute de pagini de Note bibliografice pentru fiecare dintre cele şapte capitole: Marin Preda, elev la Siliştea-Gumeşti (1929-1937); ...normalist la Abrud (1937-1938); ...normalist la Cristur (1938-1940); ...normalist la Bucureşti (1940-1941); ...în anii debutului literar (1941-1943); ...în anii serviciului militar (1943-1945); ...în anii afirmării literare (1945-1948), completate de o Bibliografie cronologică selectivă şi de un album cu „Documente, facsimile şi fotografii”. Pentru fiecare dintre aceste capitole, neobositul şi laboriosul cercetător are, la finalul paginilor, pe spaţii largi, cele mai năucitoare detalii bio-bibliografice despre Marin Preda, cu o emblematică şi originală postare, încât mă întreb dacă nu cumva Stan V. Cristea şi-a anulat toate sâmbetele şi duminicile ori concediile de odihnă, pentru ca să caute, să descopere şi să înregistreze toate, absolut toate datele despre subiectul monografiei.
Bibliografia este năucitoare, presupune efort, potenţă selectivă a documentelor cercetate, răbdare şi, mai ales, o meritorie atitudine de intelectual rasat, conştient de responsabilitatea asumată în analizele făcute. Stan V. Cristea are anvergura stilistică a unui artist plastic obişnuit să aibă în gând, în inimă şi în tăria braţelor puterea de a ciopli în piatra Munţilor Carpaţi chipul emblematic al regelui dac, Decebal.
Stan V. Cristea beneficiază de o forţă psihică, fizică şi morală care-i potenţează toate impulsurile creatoare şi-i asigură calitatea de om de cultură, motivându-şi de fiecare dată direcţionarea tematică a lucrărilor sale, aşa cum a făcut-o şi în cazul acestei monografii: „Marin Preda este, dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române contemporane, cel asupra căruia critica literară a zăbovit poate cel mai mult, şi înainte de 1990, dar şi după, acum mai ales pentru a reevalua opera sa, în contextul postdecembrist, când şi contestatarii au dat năvală, spre a-l acuza pe scriitor de compromisuri făcute cu fostul regim ori cine ştie de ce alte vini, adesea gonflate pe te miri ce chestiuni nesemnificative sau închipuite.” („Argument”, p. 5).
Urmează apoi, şi tot în limitele unei serioase şi competente maniere de lucru, lungul drum al organizării documentelor, care-i asigură biografului teleormănean analiza faptelor de viață, cărora le potenţează stilistic amploarea, nuanţările, tonalitatea „Clavecinului bine temperat” din muzica preclasică a germanului J.S. Bach şi cu „parfum” de cronicar, nu de Letopiseţ, ca la Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce, ci de cronicar de spectacol teatral sau muzical.
Există, de pildă, în Notele lămuritoare (aproape jumătate din paginaţia volumului), o cantitate uriaşă de muncă de... arhivar, cu o densitate şi o intimitate biografică, cu mereu alte unghiuri, în care sunt surprinse mereu alte ipostaze umane: o listă a documentelor şi a fotografiilor, care completează portretul marelui scriitor Marin Preda, fix 316, de la Actul de naștere al scriitorului la fotografii cu Joiţa Preda, mama scriitorului, Tudor Călăraşu, tatăl; Paraschiv şi Nilă, fraţii mai mari; Gheorghe şi Florea Călăraşu, Ilinca şi Ion Baltac, în anii colectivizării; Marin Preda şi rudele sale din Siliştea-Gumeşti; Biserica și Primăria, casa Guichii şi a lui Parizianu; Bălosu, Valache, Ţugurlan şi soţia sa, Toroican, Din Vasilescu, Cocoşilă, Dumitru lui Nae, Isosică şi soţia sa, învăţătorii, mulţi colegi de şcoală etc., etc. Alte secvenţe foto oferă chipul lui Marin Preda, în toamna lui 1941 (poziția 138), şi chipurile unor colegi de-ai săi: Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Caraion; altele fac trimiteri spre Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, dar şi spre contemporanii săi: Zaharia Stancu, Ion Călugăru, Mihail Novicov, Geo Bogza, Petru Dumitriu, Ov. S. Crohmălniceanu, Eugen Jebeleanu...
Stan V. Cristea este, uneori, un biograf şi, mai ales, un istoric literar... „cârcotaş” (!), în limitele semantice ale unei admiraţii nedisimulate pentru eroul cărţii sale, marele prozator Marin Preda, pentru că nu lipsesc din toate analizele sale, tocmai nuanţele afective ale şugubăţului „arţag” teleormănean, pe care doar ironia acidă a „juveţilor” celebrului Amza Pellea o mai pot egala! Monografia „Marin Preda. Anii formării intelectuale” rămâne, însă, o carte frumoasă, din perspectiva componentelor tipografice, competitivă editorial şi foarte valoroasă în domeniul istoriografiei literare româneşti, scrisă cu talent şi dăruire de un împătimit istoric literar, pre numele său, Stan V. Cristea.
Daruri literare de Lucia Pătrașcu
Îi dorim pe această cale multă sănătate și spor la scris!
„Cartea grăitoare – Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați” campanie on-line de provocare la lectură a scriitorilor book trailer
În aceste condiții, ne dorim să fim permanent în contact cu cititorii noștri, motiv pentru care, în ciuda faptului că am suspendat activitatea cu publicul, ca măsură de prevenție, îi provocăm pe scriitori să facă cunoștință on-line cu cititorii, citind un fragment atractiv dintr-o carte scrisă de ei.
Cunoscând spiritul scriitorilor, suntem convinși că vor da curs cererii noastre pentru a menține împreună interesul viu pentru lectură și educație!
Suntem convinși că va fi o surpriză plăcută pentru cititorii noștri, să se întâlnească virtual cu scriitorii, la ei acasă!
Dacă titlul cărții este în bibliotecă, în descrierea ei, din catalogul on-line al instituției, va exista o trimitere la adresa unde va fi postată filmarea, iar pe facebook se va da adresa unde cartea tipărită se găsește descrisă în catalogul on-line al bibliotecii.
CĂRȚILE, PRELUNGIRILE EXISTENȚEI de IOANA-CODRUȚA TUDORIU
IOANA-CODRUȚA TUDORIU
CĂRȚILE, PRELUNGIRILE EXISTENȚEI
În secolul al XVIII-lea, în cultura europeană se modifică practicile de lectură. Va fi de acum înainte încurajată, lectura solitară și silențioasă a unei singure cărți, într-un exercițiu mai profund și mai complex. Practica lecturii în intimitatea camerei nu a fost bine văzută, pentru că cititorul putea să scape de sub controlul societății și al familiei. Charles Lamb aduce o critică aspră lecturilor colective, cu glas tare, încurajând în privința ziarelor, o lectură de tip extensiv:
[...] O gazetă citită cu voce tare e de îndurat. În unele birouri de bancă există obieceiul (pentru a economisi timpul fiecăruia) ca unul din slujbași – cel mai cu carte să se apuce să citească cu glas tare din Times sau din Chronicle pîna la ultima filă, pro bono publico. [...] de n-ar exista acest mijloc, nici unul dintre cei de față n-ar citi probabil gazeta în întregime.1
Tot atunci crește în rândul femeilor rata alfabetizării, punându-se problema unei adevărate isterii în rândul sexului slab. Pe de o parte doctorii afirmă că cele care abuzează de lectură riscă să aibă căderi nervoase și să existe în ceea ce le privește tot felul de complicații care le vor afecta sănătatea, în vreme ce discursul teologic ține prelegeri despre cum lectura le atrage pe femei de partea răului, acestea urmând calea păcatelor trupești, carnale. Un caz bine cunoscut este acela al personajului flaubertian, Emma Bovary. Cucerită de falsele intenții ale celor doi pretendenți, Leon Dupuis și Leon Boulanger, aceasta se exaltează la gândul unui triumf, sentiment ce egalează trăirile personajelor sale literare preferate. Chiar mama lui Charles Bovary propune ca Emma să renunțe la abonamentul la bibliotecă, fiind de părere că lectura otrăvește mințile oamenilor; nu știe totuși, că fiul ei este înșelat. Nici Charles nu o știe.
[...] cohorta lirică a acelor femei adultere începu să-i cânte în memorie cu voci de surori ce o încântau. Devenea ea însăși o parte adevărată din acele închipuiri și realiza visul nesfârșit al tinereții, alăturându-se acestui tip de îndrăgostită la care râvnise atât. De altfel, Emma încerca satisfacția răzbunării. Nu suferise oare destul.[...] dragostea înăbușită atâta timp, izbucnea întreagă cu clocote de bucurie. O savura fără remușcare, fără îngrijorare, fără zbucium! […]Se hotărî prin urmare, ca Emma să nu mai citească romane. [...] când va trece prin Rouen, se va duce în persoană la cel ce împrumuta cărți să-i explice că Emma își întrerupe abonamentul. N-ar fi drept să anunțe poliția dacă librarul continuă să otrăvească mințile oamenilor? 2
Genul literar care a fost asociat practicilor imorale a fost romanul : un venin care curge lent prin venele cititoarelor. Poate distruge corpul, mai ales pe cel al femeilor, iar dacă bărbații cititori pot resimți în urma lecturii, cel mult o stare de slăbiciune corporală, ele devin isterice, primejdioase și gata să-și afișeze indecența. Criticul literar Norman Holland dezvoltă o teorie conform căreia dă literaturii un sens : exercițiul lecturii transformă cele mai ascunse dintre dorințele noastre în gânduri conștiente producătoare ale plăcerii.
Fiecare neplăcere pe care mintea o provoacă poate fi depășită cu ajutorul leacurilor. Astfel, după cum corpul simte nevoia unui exercițiu fizic care să-l ajute să se elibereze de monotonia constrângătoare a fiecărei zile (cocoașa îl face purtătorul unor griji de proporții uriașe), așa și mintea își dorește a fi hrănită întru desfătarea spiritului. De fapt, mintea nu trebuie să se desăvârșească pentru „[...] a contrazice au tăgădui și nici spre a crede fără a cerceta, și nici spre a afla prilej de vorbă au conversațiune, ci numai spre a cumpăni și cugeta.”3 Timpul se destramă când conștiința se împodobește și înaltul ei țel este acela de dobândi prin intermediul învățăturii eficiența de a-și împlini idealurile. Totuși, este necesar ca procesul de învățare să se contureze cu multă pricepere, căci „să faci prea multă paradă de ea este afectare; iar să judeci numai după dînsa înseamnă pedanterie.”4
Literatura, asemenea operelor de artă își revelează valoare odată cu rezistența în timp. Redescoperirea și revenirea asupra sa, de-a lungul veacurilor îi verifică contribuția estetică și spirituală în lume. Recitirea unei cărți la un timp distanță poate angaja cititorul într-o activitate adânc spirituală, căci timpul acordat momentelor de lectură și relectură înseamnă înțelegere. Între autorii valoroși, Montaigne nu se ferește în a-i situa în vârful piramidei, în centrul cercului pe autori precum Rabelais sau Boccaccio, pentru că găsește scrierile noi anoste și lipsite de miez, în vreme ce „[...] scrierile din vechime îmi par mai pline și mai vânjoase.”5
De ce o carte se vrea a fi recitită? Fie pentru că a produs o emoție puternică, plăcută sau nu, și la un timp distanță se dorește verificarea intesității emoției, fie pentru că ochii de acum sunt convinși că judecata și așteptarea lor sunt mult deasupra celor pe care le-au avut și le-au descoperit la prima mână, ori pentru că la prima mână, au apărut dificultăți ce-și găsesc rezolvare cu mintea de acum. În care dintre aceste două exerciții de lectură cititorul trebuie să aibă încredere? Lectura la prima-mână și lectura secundă pot fi operațiuni care se disting pe axa temporală, creând și îndeplinind alte așteptări, căci în lumina detaliilor nedescoperite cu ocazia primei lecturi, apare miracolul unei alte senzații; de ce nu, însă, recunoașterea aceleiași senzații și prelungirea acesteia să nu facă procesul relecturii o chestiune complementară, intim legată de lectura întâi?! Montaigne afirmă că greutățile întâlnite de-a lungul unui text nu-l fac să persevereze în lupta cu descoperirea unui sens, lupta e abandonată: „ [...] nu ajung la nimic fără voioșie, iar prea mult sârg îmi orbește judecata, o mâhnește și o ostenește.”6 Dacă memoria umană nu ar avea niciun cusur, actul de a reciti ar fi absurd.
O carte este alta pentru fiecare dintre cititorii săi. Lectura este intim legată de imediata apropiere a omului de lume așa că mintea inventează un mod unic de a se apleca asupra actului de a citi sau de a reciti. Prin urmare, nevoile și dorințele spiritului sunt diferite. Istoria, poezia, filozofia sunt obiecte de studiu infinite, însă potrivite pentru fiecare cititor. Asta nu înseamnă că nu sunt complementare una ceilelalte. Dacă pentru gustul lui Montagne, Cicero nu-i este potrivit, pentru că ceea ce este viu este imediat înăbușit de lungimea și complexitatea frazelor lui, „[...] nu aflu decât vânt”7 , pentru Bacon mintea fiecăruia trebuie hrănită după nevoia pe care aceasta o resimte; așadar, „[...] de nu-i în stare a face osebiri și distincții să-i studieze pe scolastici căci ei sînt cymini sectore ( despicătorii firului în patru), iar de-i nevolnic în a se avînta în controverse și a se întemeia pe un lucru spre a dovedi un altul, să studieze pricinile judecătorești [...]”8. În urma lecturii, judecata noastră trebuie să fie liberă, fără limitări impuse de scriitor. Spre exemplu, de apreciat sunt istoricii care nu falsifică adevărul, care nu aleg cuvinte pentru a face o altă istorie. Valoroși sunt aceia care scot la iveală fără ascunzișuri tot ceea ce știu, fără să ferească nimic de privirea cititorului, și mai mult, aleșii sunt aceia care au trăit istoria și-au consemnat-o în același moment. Pentru Montagne, înțelepciunea găsește echivalent în termenul învățare folosit de Bacon, în vreme ce pentru cel dintâi învățarea reprezintă un proces chinuitor, care-l supune pe cititor să-și însușească noțiuni nu pentru a se bucura de ele, ci pentru a face din acest proces unul chinuitor și neplăcut.
Fiecare cititor este special, imediat ce are convingerea că este alesul unei cărți. Creează o legătură profundă cu textul de abia după ce e sută la sută sigur că îi îndeplinește așteptările. Dar așteptarea nu creează în cele din urmă o prejudecată? Autorul sau titlul de pe coperta unei cărți îi vor livra cititorului o așteptare, îndeplinită sau nu pe parcursul lecturii. Ce gândește cititorul? Opera literară trebuie să transmită un mesaj, să reflecteze uriașele teme care leagă viața comună de moarte, iubire, dreptate, societate, istorie și așa mai departe. Scriitorul trebuie (după gândirea unui cititor) să faciliteze accesul la un sens, sau la un anume tip de limbaj care să fie dedus din context, fără ca cititorul să mai fie nevoit să recurgă la materiale anexe care să-l ajute în descifrarea mesajelor. Poate că așteptările vor fi depășite. Mintea accesează labirinturi mai complicate decât le-ar fi gândit până în momentul lecturii-surpriză. Mintea cititorului e tărâmul-surpriză care desface textul în mii de bucăți, pe care le potrivește, dacă desigur, lectura îi este pe plac după chipul și asemănarea experiențelor sale:
Fiecare citește în felul lui, își inventează o manieră proprie, unii își petrec toată viața citind, fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămîn lipiți de pagină, nu pricep că vorbele sînt numai pietre pentru a traversa curentul unui rîu, sînt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt țărm, celălalt țărm contează, Doar dacă nu cumva, Doar dacă nu cumva, aceste rîuri n-au două țărmuri, ci mai multe, fiecare om care citește e propriul lui țărm și e numai al lui țărmul pe care trebuie să ajungă.9
Cititorul și iubitorul de artă își apropie atât de mult o operă, încât aceasta devine în cele din urmă o extensie a sa. Textele asupra cărora privitorul reflectează sunt acelea care se bucură de priviligeliul de a fi totalul de până atunci al experiențelor umane personale. Angajamentul pe care fiecare dintre cititori îl ia în fața lecturii, este acela de a descoperi o cale de rezolvare asupra propriilor sale nevoi estetice și culturale. Ce e frumos? Ce e valoros? Nu există un răspuns precis asupra tuturor acestor lucruri. Literatura livrează valori dintre cele mai diverse, relative. Lectura a urmărit de-a lungul timpului să-i pună pe aceea ce i se dedau, într-un dialog cu ei înșiși, astfel încât problema canoanelor devine o chestiune a gustului și canonul este de fapt o preferință. Nu trebuie însă uitat faptul că există capodopere. Un autor canonic este Shakespeare care trimite, prin intermediul scrierilor sale un mesager care-i este fidel morții și care nu cosmetizează cu nimic adevărul: Hamlet. Plăcerea pe care o provoacă un text valoros este strâns legată de o plăcere care se obține mai greu, căci textul literar prețios livrează mereu odată cu el, și o problematică a sinelui. Textul nu trebuie doar să placă, ci să și problematizeze. Rezistența în timp verifică importanța unei opere literare: Charles Lamb recunoaște că deși mai potrivite gustului său sunt nume precum Kit Marlowe sau Michael Drayton, Shakespeare și Milton sunt învechite, așadar „răsună mai des în conversațiile zilnice.”10
Importanța operelor literare, este acordată, în cele din urmă, de o majoritate care este supusă totuși unei gândiri comune și în același timp foarte personale, extinse de-a lungul timpului. În ochii unor cititori care au trăit în lumini diferite experiența, o carte, ea – una singură, este alta de fiecare dată.
Note
1 Charles Lamb, Gînduri răzlețe despre cărți și lectură, în Eseul englez, vol. 2, trad. de Andrei Brezianu, antologie de Virgil Nemoianu, București, Minerva, 1975, p. 87.
2 Gustave Flaubert, Doamna Bovary, traducere de Florica Ciodaru, București, Editura Art, 2015, p. 211, p. 169
3 Francis Bacon, Despre învățătură în Eseul englez, vol. 1, trad. de Andrei Brezianu, antologie de Virgil Nemoianu, București, Minerva, 1975, p. 9.
4 Ibidem.
5 Michel de Montaingne, Eseuri, vol. 1, trad. Anca Bursan, București, Editura Știintifică, 1966, p. 395.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Francis Bacon, op. cit., p. 10.
9 Jose Saramago, Peștera, trad. de Mioara Caragea, Iași, Polirom, 2013, p.75.
10 Charles Lamb, op. cit., p. 86.
BIBLIOGRAFIE
1. BACON, Francis, Despre învățătură în Eseul englez, vol. 1, trad. de Andrei Brezianu, antologie de Virgil Nemoianu, București, Minerva, 1975
2. FLAUBERT, Gustave, Doamna Bovary, traducere de Florica Ciodaru, București, Editura Art, 2015
3. LAMB, Charles, Gînduri răzlețe despre cărți și lectură, în Eseul englez, vol. 2, trad. de Andrei Brezianu, antologie de Virgil Nemoianu, București, Minerva, 1975
4. MONTAGNE DE, Michel, Eseuri vol. 1, trad. Anca Bursan, București, Editura Știintifică, 1966
5. SARAMAGO, Jose, Peștera, trad. de Mioara Caragea, Iași, Polirom, 2013
Postări
