UN SUFLET RĂTĂCITOR CE NU-ȘI POATE GĂSI LINIȘTEA











Tudorița TARNIȚĂ


Nu știu dacă este sau nu o coincidență, dar, se pare că nimic nu este întâmplător. În urmă cu exact un an de zile, pe 16 iunie 2017, mă aflam la Biblioteca Județeană ”Panait Istrati” Brăila cu o triplă lansare de carte. Dacă atunci, eram emoționată pentru felul în care urma să fie primită de către cititori și critici ”opera” mea literară, acum, sunt la fel de emoționată, pentru că trebuie să vorbesc despre o carte-document, o carte care are 644 de pagini, dar, pe care am citit-o pe nerăsuflate. De ce spun asta? Pentru că, acum, în vremurile tulburi pe care le traversăm-și când avem impresia că în țara asa, doar un Țepeș mai poate face dreptate, o tânără scriitoare - RALUCA ALINA IORGA - sparge toate tiparele și îi dă șansa marelui VLAD BASARAB DRACULA, să lupte cu toate imaginile de vampir și de monstru în care a fost încorsetat de-a lungul veacurilor. Sunt acțiuni și fapte care au făcut ca sufletul marelui Domnitor să rămână captiv în labirintul întunecat de minciuni sau de vorbe deșarte timp de peste 500 de ani, aspecte prăfuite de treceri, care au așteptat ca Istoria sau posteritatea să le scoată la lumină și să prezinte românilor și lumii întregi adevărata față a lui Vlad Țepeș.

”Într-o zi, printre miile și miile de minciuni, cineva tot va scrie adevărul despre mine”, spune Vlad, în paginile acestei cărți. Iar acest cineva s-a dovedit a fi un suflet care s-a aplecat cu pioșenie asupra documentelor în care s-a scris despre domnitorul de temut al românilor, dar și despre Omul cu sufletul bântuit de neliniști, de căutări și de blesteme, care și-a căutat sufletul-pereche ”PÂNĂ LA SFÂRȘITUL TIMPULUI”, înfruntând toate obstacolele impuse de Timp sau Spațiu doar cu iubirea.

Pe RALUCA ALINA IORGA am cunoscut-o personal abia astăzi. Am schimbat câteva cuvinte doar pe o rețea de socializare, dar, încă din primele pagini ale cărții, am identificat-o ca fiind tânăra îndrăgostită de Rareș sau...Ana, legată prin sentimente tainice și profunde de voievodul care nu și-a găsit liniștea nici după 500 de ani de la moarte.

„Până la sfârșitul timpului”-reprezintă pentru mine o carte fascinantă, bine documentată, după cum reiese și din impresionanta bibliografie de la final-o carte în care se îmbină elemente și detalii istorice, scene de dragoste, de acțiune și de mister, sau tablouri de supranatural-o carte în care în care iubirea reușește să învingă chiar moartea, atunci când două suflete sunt pereche.

Avându-l în prim-plan pe Vlad Țepeș, ficțiunea istorică se încadrează între planuri cu tablouri copleșitoare. Totul începe cu o excursie la Sighișoara zilelor noastre, în timpul Festivalului Medieval, cu atmosfera Cetății care păstrează încă patina vremii și cu iubirea pentru Rareș. La fel ca în oglinda din camera închiriată de protagonista acestui roman, imaginile se desprind de realitate și sunt înghițite de supranatural, de fantastic, răsturnând firul poveștii în hăul istoric, din care ies la iveală lucruri neștiute și nebănuite despre domnitorul valah.

Romanul este rotund, plin de profunzimde și brăzdat de blesteme, pe care autoarea, din prea multă iubire și din dorința de a se face dreptate, s-a angajat să le dezlege.

„Se spune că orice început are și un sfârșit! Dar ce se întâmplă atunci când nu știi când a început totul și mai ales când și cum se va sfârși? E o întrebare care stăruie în minte obsesiv. Pe vremea aceea nu aveam de unde să știu unde va duce dorința mea de a afla secretele de nepătruns ale Universului sau cel puțin o parte din acele secrete”, se destăinuie autoarea încă din primele rânduri, reușind apoi să îmbine în mod spectaculos trăirile personale cu supranaturalul și fragmente inedite de adevărată istorie, smulse din tenebrele Timpului, aspecte care reușesc să țină cititorul cu sufletul la gură de la prima, până la ultima pagină.

Raluca Alina Iorga nu ni-l înfățișează pe Domnitorul Țării Românești așa cum este recunoscut în toată lumea, drept Contele Dracula, vampirul care, în miez de noapte, suge sânge nevinovat. În paginile romanului ”Până la sfârșitul timpului”, descoperim un Vlad Țepeș bântuit de blesteme, un domnitor trădat de frate, de boieri, de cei apropiați, de istorie și de țară. Un voievod cu un suflet damnat, un spirit care, din negura vremii își strigă sufletul-pereche și își caută liniștea în veșnicie, dar își caută și un mormânt în spatele Cetății Poenari, unde să îi fie îngropate rămășițele pământești.

Printr-o legătură de taină cu Vlad, autoarea scoate la lumină mărturisiri îngropate de istorie și de oameni și șlefuiește un personaj cu sufletul chinuit, plin de răzbunare, dar și un voievod cu dragoste de țară, pe care românii adevărați îl iubesc și îi respectă memoria, așa cum l-a iubit și îl iubește și protagonista acestui roman, care era gata să își dea și viața  pentru ca Vlad să își recapete liniștea în eternitate și să își salveze sufletul.


”Mă uitam la el și simțeam cum mi se frânge sufletul. Nu-și găsea deloc liniștea. Gesticula, se plimba de colo colo și părea atât de agitat! Am vrut să-i spun că știam că toate sunt niște minciuni, dar am realizat că pentru el era foarte important în acel moment să spună tot ce avea pe suflet , și atunci am decis să îl las să vorbească în continuare și cu cât vorbea îmi venea din ce în ce mai greu să îmi dau seama dacă visam sau nu pentru că mi se părea prea frumos să fie adevărat. Prea frumos ca el să stea în fața mea.
-Ura oamenilor și aceste neînțelegeri au făcut din mine ceea ce sunt acum-un suflet rătăcitor ce nu-și poate găsi liniștea. Sunt un suflet prins între cele două lumi și nu pot să scap, Nici măcar nu știu unde mi-e locul-în Rai sau poate mai bine în Iad. Nu contează! Numai să-mi găsesc locul, dar blestemele astea...
-Și nu există nici un mod prin care să te eliberezi? Am întrebat eu și nu îmi venea să cred că reușisem să rostesc cuvintele acelea. Atunci am văzut cum în ochii lui s-au aprins fulgere. S-a întors cu spatele la mine și mi-a spus încet, aproape șoptit de parcă ar mai fi fost lângă noi o forță malefică invizibilă.
-Există o cale, dar e imposibilă.
-De unde știi? Spune-mi care este!
-Crezi că are vreun rost? Pentru ce să mă chinui gândindu-mă la așa ceva? Spune-mi pentru ce? Și când îmi spunea cuvintele acestea se întoarse cu fața spre mine iar șoaptele lui deveniseră în momentul acela aproape strigăte. Niște strigăte pline de disperare și cu tot optimismul meu și dorința de a-l ajuta, orice cale ar fi fost, părea, din start, imposibilă”.

După cum mărturisea recent într-un interviu, Raluca Alina Iorga este o brăileancă îndrăgostită până peste cap de orașul natal. Este o persoană care crede cu ardoare că există magie peste tot și în orice -și bunătate în fiecare om. Adoră curcubeele și poveștile și visează cu ochii deschiși în lumea sa fantastică, un fel de Țara Minunilor-găsește bucurie în lucrurile mici și simple, iubește oamenii, natura și este fascinată de Univers. Prin această carte, scrisă pe parcursul a 15 ani, autoarea ne-a purtat prin Universul plin de magie, al unor vremuri uitate, a conturat aspecte dintr-o istorie nescrisă și ne-a îmbogățit sufletește cu adevărate lecții de viață, prin citate care, cu siguranță, vor deveni memorabile, un buchet de aforisme.

Să nu crezi în nimeni, nici chiar în tine.
Sunt un suflet prins între cele două lumi și nu pot să scap.
Mereu se găsește o modalitate de plată.
Sub aparenta liniște, o furtună lua amploare.
Am să îmi fac dreptate, în viața asta sau următoarea.
Nimeni nu va bănui că Dracul este nevinovat.

Spuneam la început că am citit aproape 650 de pagini pe nerăsuflate. O carte ușor de citit, îmbibată de date istorice, bine documentată, cu scene de luptă sau de iubire, cu imagini fantastice. O carte în care Domnitorul valah îngenunchează Timpul și Spațiul în căutarea sufletului-pereche și își alină sufletiul rătăcit, pierdut între Lumină și întuneric, între Rai și Iad.

Dacă protagonista și autoarea acestei cărți a reușit sau nu să salveze sufletul bântuit de blesteme și de neliniști al domnitorului Vlad Țepeș -încă nu știu. Știu însă că, prin paginile acestui roman, Raluca Alina Iorga a reușit să rescrie o pagină de istorie a românilor. O pagină prin care imaginea Domnului Țării Românești este redată la justa valoare, iar nouă, românilor care încă mai credem în dreptate și adevăr, ni s-a redat dreptul de a visa, mirajul de a trăi cu fruntea sus, pe plaiurile bântuite de spiritul lui Vlad Țepeș, VOIEVOD al Țării Românești.

                     
Share:

Lansarea cărții Eliade și brăilenii (Studiu de geografie culturală) de Valentin Popa

Muzeul Brăilei „Carol I” vă invită sâmbătă, 23 iunie 2018, ora 11, în sala „Regele Ferdinand și Regina Maria” (Piața Traian, nr. 3), la lansarea cărții Eliade și brăilenii (Studiu de geografie culturală), de Valentin Popa, apărută anul acesta la Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”.

Prezintă:
-Viorel Coman;
-Vasile Datcu;
-Zamfir Bălan;
- Valentin Popa.
Moderator: prof. univ. dr. Ionel Cândea, managerul Muzeului Brăilei „Carol I”.

Share:

Gala Premiilor UZPR pe anul 2017

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România organizează, pe 22 iunie 2018, Gala Premiilor pe anul 2017.

UZPR a lansat concursul cu tema „LIMBA ROMÂNĂ, întregitoare de neam” pentru lucrările apărute ori difuzate în cursul anului 2017, prilej de cultivare şi confirmare a valorilor jurnalismului românesc.

Au fost invitaţi să participe profesioniştii din mass-media, cât și jurnaliştii români din ţările limitrofe şi diaspora românească.

Criteriile de evaluare au vizat originalitatea abordării subiectului, abilităţile jurnalistice ale autorului, creativitatea și relevanţa în acord cu tema concursului.

În cadrul Galei vor fi premiate cele mai bune producții la secţiunile presă scrisă, presă on-line, carte de specialitate, radio și televiziune.

Juriul, alcătuit din specialişti şi profesionişti în domeniul mass-media, a selectat cele mai bune lucrări din fiecare secţiune.

Evenimentul va avea loc în studioul Pangratti al TVR și va fi programat spre difuzare pe TVR 3 și alte canale ale postului național de televiziune.

Share:

Urme











Mihai VINTILĂ 


Nu mi-am mai privit
Paşii de mult.

Înainte urmele mele erau simple
Mici şi dese
De om împiedicat de viaţă.

Acum observ că
Dispar după fiecare pas.
Poate calc mai uşor
Să nu murdăresc
Planeta cu energia mea.

Şoaptele de fapte
Nu-mi mai apasă
Tălpile de altădată.

Acum, când privesc înapoi,
Nu mai pot deosebi urmele
De viaţa din jur.



Share:

Iubito, suntem un triunghi











Petre RĂU



Iubito, suntem un triunghi
Cu laturi perfect neegale
Eu, tu şi noi
Tu, noi şi eu
Noi, eu şi tu
Fiecare cu fiecarele sale
Avem unghiuri ascuţite şi lungi
În care amestecăm
Încordate clipele noastre

Vinovat fiecare avem câte un colţ
Iar noi amândoi avem două
În fiecare am depus câte o speranţă
Abia învăţăm să fim
Pe singura latură a noastră imposibilă
Şi ne rostogolim ca o roată
Curmând cuvinte mirific
Pe ipotetice vârfuri perfecte

Cine va descoperi oare
Primul din noi ortocentrul iubirii?

Share:

La frizeria lui Bolintineanu











Marin IFRIM 


Azi am primit un semnal, o discuție telefonică, de la un poet român genial. Am fost tras de urechile cuvintelor . Mi s-a reproșat faptul că, în revistele de care mă ocup, reviste unde îmi distrug sănătatea și risipesc niște bănuți, sunt prezenți si scriitori care nu îi sunt pe placul domniei sale domnite. Nu e pentru prima dată când mi se sugerează sau mi se spune în clar: ”Dacă sunt și ăștia pe aici, prin revistă, eu mă retrag”. Una e să te retragi de la niște manifestări cu oameni vii și  nesuferiți ție și alta e să nu poți fi ”vecin de pagină” cu unul sau cu altul, într- o revistă eminamente literară. În urmă cu niște ani, o familie literară, doi și doar doi, îmi cerea același lucru, să-l elimin pe poetul T.C. din arealul nostru. Nu am putut și mi-am făcut dușmani pentru cât pentru șapte vieți. E greu să fii înțelegător, să vezi fenomenul cultural dintr-o perspectivă umană, clasică, repetabilă și zadarnică în raport cu orgoliile creatorilor de tot felul. Din când în când, citesc texte dure despre Sadoveanu, Sorescu, Eugen Simion etc. De bine, de rău ei sunt clasicii fără de care nu se putea merge în amonte. Sunt în relații bune cu vreo câțiva mari scriitori. Bune în sensul unor aprecieri venite din conștiința mea dezinteresată. Pe lângă ei, am și câțiva contestatari ai valorii acestora, ceva de o ferocitate de feline în vârf de lanț trofic. Sunt greu de influențat. Nu renunț la tebelulul meu ”medeleevian”. Nu cred, când e vorba de literatură, numai în piesele lui Caragiale, în poezia lui Eminescu sau în proza lui Eliade. Lumea literară dintotdeauna a fost una a unei ”concurețe” oribile. Tot felul de neaveniți, poeți, critici, prozatori etc., s-au avut în lectură doar pe ei înșiși. Bietul Macedonski, un poet fabulos, încă plătește în rate faptul că l-a jignit pe Eminescu. Nula la Nula, acum e deasupra un fel de Cărtărescu. Un modern cu ace, brice și carice însușite din frizeria lui Bolintineanu și din tot ce a urmat acestuia. Pastișe de Nobel! Semnalul de azi m-a pus pe gânduri. În literatura română e loc pentru toate geniile și pentru toți amatorii. În istoriile literare e loc doar pentru unii. În viața de zi cu zi, nu e loc pentru nimeni, fiecare cu greierele său. Nu și nu. Vom ajunge la vremea în care cuvintele nu vor mai putea suporta gândurile noastre lipsite de bucuria comunității. Nu ne vom mai citi nici măcar între noi. Literatura e doar o anexă a unui bal mascat, nu trebuie să facem din ea un fel de regat, ceva de regretat o viață lungă, atât cam cât ca să ne ajungă, că viața nu e doar șir de cuvinte, ci și o înșiruire de morminte în  pagini verzi, neliterare, de la cutare la cutare… Orice ar fi, am ”grila” mea. Fără Liviu Ioan Stoicu, Șerban Codrin, Cassian Maria Spiridon, Nicolae Pogonaru, Nicolai Tăicuțu, Ion Roșioru, Victoria Milescu, Roxana Mihaela Boboc, Carmen Tania Grigore, Magda Ursache, Passionaria Stoicescu și alte condeie foarte vizibile, nu văd cum aș putea înțelege ce mi-ar mai putea plăcea. Nu renunț la criteriile mele, pot renunța, dacă nu am încotro, la intoleranța unui mare scriitor care, după cum face și drege, parcă vrea să-și facă harakiri. Mai mult de atât nu pot face. Mă retrag în măduva oaselor mele hârșite, îmi oblojesc rănile și stau pe loc. Nu merg mai departe pentru că ar trebui să combat un fel de religie literară în care am crezut. Literatura nu e făcută de monști, fie ei chiar și sacri. Mă simt ca într-o frizerie patronată de Bolintineanu:  tuns și frezat de un nene colorat. Să mergem dincolo de cuvinte. România nu e o republică a literelor. E doar o pagină pe hartă. Un fel de cărtăresceală la inundații de sezon, cu de toate și rezon…

Share:

Promo

Postări populare

Promo